Joia Mare – Sfânta şi Marea JOI: Cina cea de Taină

Două evenimente modelează Sfânta Liturghie din Joia Mare şi Sfântă: Cina cea de Taină a lui Hristos cu Ucenicii Săi şi trădarea din partea lui Iuda. Înţelegerea ambelor evenimente constă în iubire. Cina cea de Taină este revelaţia supremă a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a iubirii ca esenţă a mântuirii. Iar trădarea lui Iuda arată că păcatul, moartea şi autodistrugerea se datorează de asemenea unei iubiri, dar unei iubiri deviate şi distorsionate, iubirii direcţionate către ceea ce nu merită iubire. Iată taina acestei zile unice, iar Sfânta ei Liturghie, în care lumina şi întunericul, bucuria şi tristeţa sunt atât de ciudat amestecate, ne provoacă la o alegere de care va depinde destinul veşnic al fiecăruia dintre noi. 

“Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 13:1). 

Pentru a prinde sensul Cinei celei de Taină, trebuie să o vedem ca pe sfârşitul marii frământări a Iubirii Divine care a început odată cu crearea lumii şi care acum trebuie consumată în moartea şi Învierea lui Hristos.

Dumnezeu este Iubire (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4:8).

Şi primul dar al Iubirii a fost viaţa. Sensul, conţinutul vieţii a fost comuniunea. Să fii viu însemna să mănânci şi să bei, să participi la lume. Lumea a fost, astfel, iubirea dumnezeiască făcută hrană, făcută Trup omenesc. Şi fiind viu, adică părtaş al lumii, omul trebuia să fie în comuniune cu Dumnezeu, să-L aibă pe Dumnezeu ca sens, conţinut şi sfârşit al vieţii sale. Comuniunea cu lumea dată de Dumnezeu era într-adevăr comuniune cu Dumnezeu. Omul şi-a primit hrana de la Dumnezeu şi făcând-o trupul şi viaţa lui, a oferit întreaga lume lui Dumnezeu, a transformat-o în viaţă în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu a dat viaţă omului, iubirea omului pentru Dumnezeu a transformat această viaţă în comuniune cu Dumnezeu. Acesta a fost Raiul. Viaţa în el era, într-adevăr, euharistică. 
 
Dar, prin păcat, omul a pierdut această viaţă euharistică. A pierdut-o, pentru că a încetat să mai vadă lumea ca pe un mijloc de comuniune cu Dumnezeu, şi viaţa lui ca euharistie, ca slăvire şi mulţumire… El se iubeşte pe sine, şi lumea tot pentru plăcerea sa; el s-a făcut pe sine conţinutul şi sfârşitul vieţii sale. El a crezut că foamea şi setea lui, adică dependenţa vieţii sale de lume, pot fi satisfăcute de lume ca atare, de mâncare ca atare. Dar lumea şi mâncarea, după ce li s-a luat sfinţenia iniţială, sensul ca mijloc de comuniune cu Dumnezeu, odată ce acestea nu sunt primite pentru numele lui Dumnezeu şi umplute de foamea şi de setea după Dumnezeu, altfel spus, odată ce Dumnezeu nu mai este adevăratul lor conţinut, nu pot da nici viaţă, nici satisface foamea, pentru că nu au viaţă în ele însele…

Şi astfel, punându-şi dragostea în ele, omul şi-a deviat dragostea de la Singurul Subiect al oricărei iubiri, al oricărei foamete, al tuturor dorinţelor. Şi a murit. Căci moartea este “descompunerea” inevitabilă a vieţii rupte de singura sursă şi singurul conţinut.

Omul s-a gândit să găsească viaţă în lume şi în mâncare, dar a găsit moartea. Viaţa lui a devenit comuniune cu moartea, căci în loc să transforme lumea prin credinţă, iubire şi închinarea în comuniune cu Dumnezeu, s-a supus în întregime lumii, a încetat să mai fie preotul ei şi a devenit sclavul ei. Şi, prin păcatul său, întreaga lume a fost făcută cimitir, unde oamenii condamnaţi la moarte participă la moarte şi au şezut “în latura şi în umbra morţii” (Sfânta Evanghelie după Matei 4:16).

Dar dacă omul a trădat, Dumnezeu a rămas totuşi credincios omului. El nu Şi-a întors Faţa, pentru totdeauna, de la creatura lui pe care el a făcut-o, nici nu a uitat lucrul Mâinilor Sale, ci El l-a vizitat sub diferite forme, în milostivirea Milei Sale. A început o nouă lucrare divină, cea a răscumpărării şi a mântuirii. Şi a fost împlinită în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care, pentru a readuce pe om la frumuseţea lui primară şi pentru a restabili viaţa drept comuniune cu Dumnezeu, a devenit om, a luat în Sine natura noastră, cu setea şi foamea ei, cu dorinţa ei după iubirea vieţii. Şi, în El viaţa a fost dezvăluită, dăruită, acceptată şi împlinită ca Euharistie totală şi perfectă, drept comuniunea totală şi perfectă cu Dumnezeu. El a respins ispita omenească originară: să trăiască “doar cu pâine”; El a arătat că Dumnezeu şi Împărăţia Lui sunt adevărata hrană, viaţa reală a omului. Şi această viaţă euharistică perfectă, plină de Dumnezeu şi, prin urmare, divină şi nemuritoare, a dăruit tuturor celor care cred în El, calea descoperirii în El a sensului şi conţinutului vieţii lor.

Acesta este sensul minunat al Cinei celei de Taină. El S-a oferit ca adevărata hrană a omului, pentru că viaţa descoperită în El este adevărata viaţă. Astfel, mişcarea iubirii divine care a început în Rai cu un dumnezeiesc “Luaţi, mâncaţi..” (pentru că a mânca este viaţă pentru om) apare acum şi “până la sfârşit” în dumnezeiescul “Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu…” (căci Dumnezeu este viaţa omului). Cina Cea de Taină este restaurarea Raiului fericirii, a vieţii ca Euharistie şi Comuniune.

Dar această oră de dragoste finală este, de asemenea, cea a trădării finale. Iuda lasă lumina încăperii de sus şi intră în întuneric.

“Şi era noapte” (Sfânta Evanghelie după Ioan 13:30).

De ce pleacă? Pentru că el era iubitor, răspunde Sfânta Evanghelie, iar iubirea lui fatală este accentuată din nou şi din nou în imnurile din Sfânta şi Marea Joi. Nu contează, într-adevăr, că iubeşte “arginţii”. Banii apar aici în numele întregii iubiri deviate şi distorsionate, care îl determină pe om să-L trădeze pe Dumnezeu. Este, într-adevăr, dragostea furată de la Dumnezeu; iar Iuda, de aceea, este hoţ. Când nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi în Dumnezeu, omul încă mai iubeşte şi doreşte, căci el a fost creat pentru a iubi şi iubirea este natura sa, dar atunci ea este o patimă întunecată şi auto-distrugătoare şi moartea se află la capătul său.

În fiecare an, pe măsură ce ne cufundăm pe noi înşine în neajunsa lumină şi adâncime a Sfintei şi marii Joi, aceeași întrebare decisivă ne este adresată fiecăruia dintre noi: voi răspunde iubirii lui Hristos şi o voi accepta ca viaţă a mea, sau îl urmez pe Iuda, în întunericul din noaptea lui?

Sfânta Liturghie din Sfânta şi Marea Joi cuprinde: a) Utrenia, b) Vecernia şi ceea ce urmează după Vecernie, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În Catedrale, Slujba specială a Spălării Picioarelor are loc după Sfânta Liturghie; în timp ce diaconul citeşte Sfânta Evanghelie, Episcopul spală picioarele celor douăsprezece preoţi, amintindu-ne că dragostea lui Hristos este fundamentul vieţii în Biserică şi formează toate relaţiile în ea. Este, de asemenea, ziua sfântă când Sfântul şi Marele Mir este sfinţit de Primaţii Bisericilor autocefale, iar acest lucru înseamnă, totodată, că noua iubire a lui Hristos este darul pe care îl primim de la Duhul Sfânt în ziua intrării noastre în Biserică [prin Botez].

La Utrenie, se stabileşte tema zilei: opoziţia dintre dragostea lui Hristos şi dorinţa “nesăţioasă” a lui Iuda. 

“Când slăviţii ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat, şi judecătorilor celor fără de lege, pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat.

Priveşte, agonisitorule de avuţii, la cel ce pentru acestea spânzurare şi-a agonisit.

Fugi de sufletul nesăţios, care a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului.

Cel Ce eşti spre toţi bun, Doamne, slavă Ţie.” 

După citirea Sfintei Evanghelii după Luca (12: 1-40), ni se arată contemplarea, semnificaţia mistică şi veşnică a Cinei celei de Taină, în frumosul Canon al Sfântului Cosma. Ultimul său “Irmos” (a noua odă) ne invită să împărtăşim ospăţul Domnului:

“Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, 
Veniţi, credincioşilor, la loc înalt, cu gânduri înalte sa ne îndulcim…”

La Vecernie, Stihira “Doamne, strigat-am”, punctează căderea duhovnicească din Sfânta şi Marea Joi, trădarea lui Iuda:

“Iuda, sluga si vicleanul,
ucenicul şi pizmătăreţul, 
prieten şi diavol,
din lucruri s-a arătat că urma Învăţătorului, dar întru sine cugeta de vânzare…”

După Vohod, trei lecturi ni se arată din Vechiul Testament:

1) Ieşirea 19: 10-19. Coborârea lui Dumnezeu de la Muntele Sinai la poporul Său, ca imagine a venirii lui Dumnezeu în Euharistie.

2) Iov 38: 1-23, 42: 1-5, discuţia lui Dumnezeu cu Iov şi răspunsul lui Iov:

“Cine cutează, ai zis Tu, să bârfească planurile Mele, din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam” – şi aceste “lucruri prea minunate” sunt împlinite în Darul Trupului şi Sângelui lui Hristos.

3) Isaia 50: 4-11. Începutul profeţiilor asupra robului în suferinţă al lui Dumnezeu,

Citirea Epistolei Sfântului Apostol Pavel este de la I Corinteni 11: 23-32, despre Sfânta Cină şi sensul Comuniunii.

Citirea Sfintei Evanghelii, cea mai lungă din an, este luată din toate cele patru Evanghelii şi include istoria completă a Cinei Celei de Taină, trădarea din partea lui Iuda şi arestarea lui Hristos în grădină.

Imnul Heruvic şi Imnul Împărtăşirii sunt înlocuite cu cuvintele rugăciunii de dinainte de comuniune:

„Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: ‘pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta’”.

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, alcătuire, adaptare si traducere Lăcaşuri Ortodoxe după un cuvânt al Pr. Alexander Schmemann)