ÎPS Calinic Argeşeanul: Cea mai mare tragedie a veacurilor: lepădarea de Dumnezeul Iubirii. Bine că nu Se leapădă El de noi!

“Când eram cam de 7-8 ani, m-a trimis tata la stâna la care aveam şi noi date oile la păşunat. Baciul era un om înalt şi ferm, aş vrea să zic dur ca o stâncă. Se numea Ion Avârvarei şi stătea pe Tisa, un fir de apă ce tăia muntele fără cruţare. Mai târziu mi-am zis, dacă omul acela era dat la carte, ajungea un mare învăţat. Era ca un prinţ al munţilor.

  M-a primit  cu o uitătură aspră de-ţi îngheţa sângele în vene şi după ce m-a ospătat în ritual ciobănesc, mi-a dat în grijă o droaie de viţei să-i duc la păscut. Mi-a pus în spinare un cojoc de oaie care-mi venea până jos la picioare. Afară burniţa. M-am dus, aşa mai câineşte (pentru că era şi frig!) la păscut viţeii care se arătau puşi pe joacă nu şagă. O ceaţă deasă a acoperit  totul şi n-am mai văzut nici un viţel. Temându-mă de lupi, m-am urcat într-un fag mare ce avea mai sus o scorbură adâncă. M-am băgat acolo ca într-un cuib de vultur, zic eu acum, ca să mă rotunjesc puţin! Am adormit dus. Nu ştiu când s-a făcut seară, nici noapte şi nici dimineaţă. M-am trezit în lătrat de câini şi strigăte. Eram strigat pe nume cu mare disperare. Baciul Avârvarei hăulea de răsunau munţii Antăleni şi-mi trăgea înjurături, că dacă mă va găsi, mă va omorî pentru că nici viţeii nu mai erau de găsit. Mi-a lepădat viţeii, nemernicul, îi auzeam vorbele care mă speriau de moarte.

S-a apropiat de copacul în care eram. L-am auzit zicând:

– Doamne, de nu l-ar fi mâncat lupii! Ce mă fac, Doamne?

Atunci am prins curaj şi am strigat de sus:

– Sunt aici, baciule, în scorbură! Dă-te jos dragul baciului! Bine că eşti viu, cât despre viţei să-i mănânce lupii!

M-am coborât. M-a luat în braţele lui ca de urs şi m-a strâns la piept de bucurie. S-au găsit şi viţeii în pădure. M-a trimis imediat acasă ca să nu mi se întâmple ceva rău. Aşa am auzit de la baciul Avârvarei că i-am lepădat, adică i-am pierdut viţeii.

Şi aşa, dacă mă gândesc bine, cred că cea mai grea greşeală pe care o facem noi aici pe pământ este atunci când ne lepădăm! (…)S-ar putea aminti de lepădări  de ţară, de casă, de părinţi, de credinţă, de omenie, de soţ şi de soţie, de copii, de prieteni, de părinţii bolnavi şi neajutoraţi şi peste toţi şi toate, lepădarea de Dumnezeu, ca cea mai cumplită stare de pe faţa pământului.(…)

Să nu ne lepădăm de răul din noi şi de cel din jurul nostru – iată o nenorocire de noi voită!

Să ne lepădăm de Dumnezeul Iubirii, iată cea mai mare tragedie a veacurilor! Bine că nu Se leapădă El de noi! Nu voi dispera niciodată, aşadar, căci iată ce spune marele Nicolae Steinhardt, evreu convertit la credinţa ortodoxă:

„Cu toţii suntem locuiţi de Dumnezeu. Dumnezeu, în Care spui că nu crezi – şi deci te lepezi – crede El în tine!”

 Credinţa este acest simplu pas către întâlnirea cu Dumnezeu, Care crede în tine!

Să ne lepădăm, totuşi: de ignoranţă, de răutate, de prostie, de păcate, de mândrie, de destrăbălări, de furturi, de mediatizata corupţie, de lene, de lucrul improvizat, de gâlceava politică, de ponegriri, de înjurături şi alte metehne care îmbolnăvesc viaţa noastră şi a altora!

Să ne lepădăm de noi înşine, pentru a ne putea lipi de Dumnezeul Iubirii!”

Extras şi alcătuire după “Lepădarea de Dumnezeu” – un cuvânt rostit în aceste zile de ÎPS Părinte Calinic Argeșeanul