Învierea lui Lazăr – Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor

Triumfurile vizibile sunt puţine în viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos. El a predicat o Împărăţie “nu din această lume”. La Naşterea Sa în Trup “nu mai era loc de găzduire”. Timp de aproape treizeci de ani, în timp ce El “sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Sfânta Evanghelie după Luca 2:52), El a trăit în obscuritate, ca “Fiul Mariei”.

Când a apărut din Nazaret, pentru a-Şi începe slujirea publică, unul dintre primii care au auzit de El a întrebat: “Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Sfânta Evanghelie după Ioan 1:46). În cele din urmă, a fost răstignit între doi tâlhari şi S-a aşezat în mormântul unui alt bărbat.

Două zile scurte se remarcă drept excepţii de la zilele de mai sus, demonstrând un triumf clar vizibil. Aceste zile sunt cunoscute în Biserică, astăzi, ca Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor. Împreună formează un ciclu liturgic unificat, care serveşte drept trecere din cele patruzeci de zile ale Marelui Post, la Săptămâna Sfântă. Acestea sunt zile unice şi paradoxale, de dinainte de Pătimirile Domnului. 

Acestea sunt zile ale unui triumf vizibil, pământesc, de bucurie a învierii şi mesianică, în care Hristos Însuşi participă deliberat şi activ. Totodată, acestea sunt zile care se îndreaptă către o biruinţă finală şi o Împărăţie finală, la care Hristos va ajunge nu înviind un om mort, sau intrând într-un anumit oraş, ci prin suferinţă, moartea şi Învierea proprii, iminente.

    “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o,     pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule.     Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând,     Ţie, Biruitorului morţii, strigăm:     Osana Celui dintru înălţime!     Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.”

(Troparul la zi de sărbătoare, cântat în Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor)

Sâmbăta lui Lazăr

Într-o istorisire atent detaliată, Sfânta Evanghelie face referire la modul în care Hristos, cu şase zile înaintea Propriei Sale morţi, şi cu atenţie specială pentru mulţimea care stătea împrejur “ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Sfânta Evanghelie după Ioan 11:42), a mers la prietenul său mort, Lazăr, în Betania, în afara Ierusalimului. El era conştient de moartea apropiată a lui Lazăr, dar a întârziat în mod deliberat venirea Sa, spunând Ucenicilor Săi, la vestea morţii prietenului său: “Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo” (Sfânta Evanghelie după Ioan 11: 14).

Când Iisus a ajuns în Betania, Lazăr era deja de patru zile mort. Acest fapt este subliniat în mod repetat de povestirea Sfintei Evanghelii şi de imnurile liturgice ale Sărbătorii. Înmormântarea de patru zile subliniază realitatea urâtă a morţii. Omul, creat de Dumnezeu după Propriul Său Chip şi după Propria Sa Asemănare, este o fiinţă duhovnicească, o unitate de suflet şi trup. Moartea este distrugerea; este separarea sufletului de trup. Sufletul fără trup este o fantomă, aşa cum o spune un teolog ortodox, iar trupul fără suflet este un cadavru decăzut.  Această “taină” a morţii este soarta inevitabilă a omului căzut de la Dumnezeu şi orbit de propriile sale patimi.

Cu simplitate epică, Sfânta Evanghelie înregistrează faptul că, la venirea la mormântul prietenului Său, “a lăcrimat Iisus” (Sfânta Evanghelie după Ioan 11:35). În acest moment Lazăr, prietenul lui Hristos, îi reprezintă pe toţi oamenii, iar Betania este centrul mistic al lumii. Iisus a plâns când a văzut creaţia “foarte bună” şi pe regele ei, omul, “făcut toate prin El” (conform Sfintei Evanghelii după Ioan 1: 3) să fie umplut cu bucurie, de viaţă şi lumină, acum în mormânt sigilat, în afara oraşului, îndepărtat din plinătatea vieţii pentru care a fost creat şi descompus în întuneric, disperare şi moarte. Din nou, aşa cum spune Sfânta Evanghelie, oamenii au ezitat să deschidă mormântul, pentru că “deja miroase, că este a patra zi. ” (Sfânta Evanghelie după Ioan 11:39).

Când piatra a fost îndepărtată de pe mormânt, Iisus S-a rugat Tatălui şi apoi a strigat cu voce tare: “Lazăre, ieşi”. Icoana sărbătorii arată momentul particular când Lazăr apare la intrarea în mormânt. El este încă înfăşurat în veşmintele sale de înmormântare, şi prietenii săi, care îşi ţin nasul din cauza mirosului trupului său descompus, desfăcându-l. Cât se poate de audibil, vizibil şi tangibil, Hristos prezintă lumea prin acest fapt observabil: înainte de Propria Sa suferinţă şi moarte, el învie un om mort de patru zile! Oamenii au fost uimiţi. Mulţi au crezut imediat în Iisus şi o mulţime mare a început să se strângă în jurul Lui, răspândindu-se vestea învierii lui Lazăr. A urmat intrarea împărătească în Ierusalim.

Sâmbăta lui Lazăr este o zi unică: într-o sâmbătă, sunt oficiate Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie, care poartă semnele de bază ale sărbătorii, ale Învierii, în mod normal potrivite pentru o zi de Duminică. Până şi Imnul Botezului este cântat la Sfânta Liturghie, în loc de “Sfinte Dumnezeule”: “Căţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat!”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, traducere Lăcaşuri Ortodoxe, după o predică în limba engleză a Pr. Paul Lazor