Începutul Postului Mare – Duminica iertării

Începutul Postului Mare – Duminica iertării

În Biserica Ortodoxă, ultima Duminică înainte de Marele Post – ziua în care, la Vecernie, Postul este anunţat liturgic şi inaugurat – se numeşte Duminica Iertării. În dimineaţa zilei de Duminică, la Dumnezeiasca Liturghie, auzim cuvintele lui Hristos:

“Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” (Sfânta Evanghelie după Matei 6: 14-15).

Apoi, după Vecernie – după ce auzim vestirea Postului prin Prochimenul Mare: “Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pre el!”, după ce am intrat în închinarea Postului, cu cântările sale speciale, cu rugăciunea Sfântului Efem Sirul, cu metaniile – ne cerem iertare unul altuia, împlinind ritualul iertării şi al împăcării. Şi, în timp ce ne apropiem unul de altul cu cuvinte de împăcare, corul interpretează imnuri Pascale, umplând biserica de anticiparea bucuriei Paştilor.

Care este sensul acestui ritual? De ce Biserica vrea să începem perioada de Post cu iertare şi împăcare? Aceste întrebări sunt fireşti, deoarece pentru prea mulţi dintre oameni postirea înseamnă, în primul rând şi aproape exclusiv, o schimbare a dietei, respectarea unor rânduieli preoţeşti privind postul. Ei înţeleg postul în sine ca pe o “faptă bună” cerută de Dumnezeu şi purtând în sine meritul şi răsplata sa. Dar Biserica nu precupeţeşte niciun efort în a ne dezvălui că postul este doar un mijloc, unul dintre multele, către un scop mai mare: reînnoirea duhovnicească a omului, întoarcerea lui la Dumnezeu, adevărata pocăinţă şi, prin urmare, adevărata iertare. Biserica nu încetează să ne avertizeze împotriva unui post ipocrit şi fariseic, împotriva reducerii religiei la simple obligaţii exterioare. Căci, un imn al postului ne spune:

“De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul, păcătuind…”

Acum, iertarea se află chiar în centrul credinţei creştine şi a vieţii creştine, deoarece creştinismul însuşi este, mai presus de toate, religia iertării. Dumnezeu ne iartă şi iertarea Lui se află în Hristos, Fiul Său, pe care El ni-L trimite pentru ca, prin împărtăşirea cu umanitatea Lui, să ne putem împărtăşi de dragostea Lui şi să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Într-adevăr, creştinismul nu are niciun alt conţinut decât iubirea. Şi reprezintă, în primul rând, reînnoirea acelei iubiri, sporirea în ea – aceasta căutăm în Marele Post, postind şi rugându-ne, în întregul duh şi în întreaga nevoinţă ale acestei perioade. Astfel, iertarea, cu adevărat reprezintă atât începutul, cât şi condiţia potrivită pentru perioada Postului.

Ne putem întreba, totuşi: de ce ar trebui făcut acest ritual, odată ce nu am “duşmani?”. De ce trebuie să-mi cer iertare de la oameni care nu mi-au făcut nimic, şi pe care abia dacă-i cunosc? Să pui astfel de întrebări, înseamnă să înţelegi greşit învăţătura ortodoxă privind iertarea. Este adevărat că vrăjmaşia deschisă, ura personală, animozitatea reală pot fi absente din viaţa noastră, iar dacă le experimentăm înţelegem mai degrabă să ne pocăim, pentru că aceste sentimente contrazic poruncile divine. Dar Biserica ne dezvăluie că există multe modalităţi subtile de a ofensa dragostea dumnezeiască. Acestea sunt indiferenţa, egoismul, lipsa de interes faţă de alte persoane, a oricărei preocupări reale pentru ele – pe scurt, acel zid pe care de obicei îl ridicăm în jurul nostru, gândindu-ne că prin a fi “politicos” şi “prietenos” am îndeplini deja poruncile lui Dumnezeu. Ritualul iertării devine, deci, cu atât mai important, tocmai pentru că ne face să ne dăm seama – chiar dacă şi pentru un minut, doar – că întreaga noastră relaţie cu alţi oameni este greşită, ne face să experimentăm acea întâlnire a unui fiu al lui Dumnezeu, al unei persoane unice create de Dumnezeu, a celuilalt, ne face să simţim acea “recunoaştere” reciprocă, care este atât de teribil de lipsită în lumea noastră rece şi dezumanizată.

În această seară unică, ascultând imnurile pline de bucurie, suntem chemaţi să facem o descoperire duhovnicească: să gustăm un alt mod de viaţă şi de relaţie cu oamenii, de viaţă a cărei esenţă este dragostea. Putem descoperi că întotdeauna şi pretutindeni este Hristos, dragostea dumnezeiască însăşi, stând în mijlocul nostru, transformându-ne înstrăinarea reciprocă, în frăţietate. Îndreptându-mă către celălalt, şi el îndreptându-se spre mine – începem să ne dăm seama că Hristos este Cel Care ne aduce împreună, prin dragostea Lui pentru amândoi.

Şi, pentru că facem această descoperire – şi pentru că această descoperire este cea a Împărăţiei lui Dumnezeu în sine: Împărăţia Păcii şi a Iubirii, a împăcării cu Dumnezeu şi, în El, cu tot ceea ce există – ascultăm imnurile acelei sărbători, care o dată pe an “ne deschide uşile Raiului”.  Ştim de ce vom posti şi de ce ne vom ruga, ştim ce vom căuta în timpul pelerinajului prin Post.

Duminica Iertării: ziua în care ni se dă puterea de a face din postul nostru un post-adevărat; din nevoinţa noastră – o nevoinţă adevărată; din împăcarea noastră – împăcarea adevarată cu Dumnezeu.

Traducere după Pr. Alexandru Schmemann