Înălţarea Domnului

Înălţarea Domnului nostru

Pr. George Florovsky

“Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Sfânta Evanghelie după Ioan 20:17).

Prin aceste cuvinte, Hristos Cel Înviat a descris Mariei Magdalena taina Învierii Sale. Ea a trebuit să ducă acest mesaj tainic Ucenicilor Săi”, care se tânguiau şi plângeau” (Marcu 16:10). Ucenicii au ascultat aceste veşti plăcute, cu teamă şi uimire, cu îndoială şi neîncredere. Nu doar Toma a fost cel care se îndoia, între cei unsprezece. Dimpotrivă, se pare că numai unul dintre cei unsprezece nu s-a îndoit – Sfântul Ioan, Ucenicul “pe care Iisus l-a iubit”. Doar el a prins imediat taina Mormântului gol: “şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20: 8). Chiar şi Petru a părăsit uimit Mormântul, “mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase” (Luca 24:12).

Ucenicii nu se aşteptau la înviere. Nici femeile nu o făcuseră. Ele erau destul de sigure că Iisus era mort şi că Se odihnea în Mormânt şi au mers la locul unde fusese pus, cu miresmele pe care le pregătiseră “ca să vină să-L ungă”. Aveau doar un gând: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16: 1-3; Luca 24: 1). Şi, prin urmare, negăsind Trupul, Maria Magdalena s-a întristat şi a plâns: “Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20:13). La auzul veştii bune de la înger, femeile au fugit de la Mormânt, înfricoşate şi tremurând: “şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16: 8). Iar când au vorbit, nimeni nu le-a crezut, în acelaşi mod în care nimeni nu a crezut-o pe Maria, care văzuse pe Domnul, sau pe Ucenicii care Îl văzuseră în timp ce mergeau la o ţarină (Marcu 16:13). “La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16: 10-14).

De unde vine această “împietrire a inimii” şi ezitare? De ce erau ochii lor aşa “ţinuţi”, de ce erau Ucenicii atât de speriaţi de veste, şi de ce atât de îngreunat şi atât de dificil bucuria Paştelui a pătruns în inimile Apostolilor? Nu erau ei cei care fuseseră cu El de la început, “de la botezul lui Ioan”, văzând toate semnele puterii, pe care le-a arătat înaintea întregului popor? Şchiopii au mers, orbii au văzut, morţii au fost ridicaţi, iar toate neputinţele au fost vindecate. Nu fuseseră martori, cu doar o săptămână mai devreme, cum a ridicat, prin cuvântul Său, pe Lazăr, din morţi, care era deja în mormânt de patru zile? De ce era atât de ciudat pentru ei că Învăţătorul S-a ridicat? Cum de au ajuns să uite ceea ce Domnul le-a spus în multe ocazii, că după suferinţă şi moarte Se va ridica în a treia zi?

Taina “necredinţei” Apostolilor este parţial dezvăluită de istorisirea Evangheliei: “Iar noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel” – cu dezamăgire şi plângere, aveau să spună cei doi Ucenici însoţitorului lor misterios, pe drumul spre Emaus (Luca 24:21). Ei au amintit: a fost trădat, condamnat la moarte şi răstignit. Vestea învierii, adusă de femei, i-a uluit. Ei încă mai aşteptau un triumf pământesc. Aceeaşi ispită le poseda inimile, cea care i-a împiedicat mai întâi să accepte “predicarea Crucii” şi făcuse să se işte discuţii de fiecare dată când Mântuitorul încerca să le dezvăluie taina. “Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26). Era încă greu de înţeles asta.

Avea puterea de a Se ridica, de ce a permis să aibă loc tot ceea ce s-a întâmplat? De ce S-a dat pe Sine Însuşi ruşinii, blasfemiei şi rănilor? În ochii întregului Ierusalim, în mijlocul mulţimii imense adunate pentru marea sărbătoare, El a fost condamnat şi a suferit o moarte ruşinoasă. Iar acum El intră, nu în Oraşul Sfânt, nici la poporul care a privit ruşinea şi moartea Lui, nici la înalţii preoţi şi bătrâni, nici la Pilat – ca să arate direct evidenţa odioasei crime şi a mândriei lor. În schimb, îi trimite pe Ucenici în îndepărtata Galilee, şi le apare acolo. Numai înainte Ucenicii se întrebaseră: “ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?” (Ioan 14:22). Uimirea lor continuă, şi chiar şi în ziua Slăvitei Înălţării Sale, Apostolii Îl întrebau pe Domnul: “Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?” (Faptele Apostolilor 1: 6). Încă nu au înţeles sensul Învierii Sale, nu au înţeles ce înseamnă că El Se înălţa la Tatăl. Ochii lor li s-au deschis, dar mai târziu, când “promisiunea Tatălui” a fost împlinită.

În Înălţare, stau sensul şi plinirea Învierii lui Hristos.

Domnul nu S-a ridicat pentru a reveni la firea trupească de vieţuire, pentru a trăi din nou şi a vorbi cu Ucenicii şi mulţimile predicând şi făcând minuni. Acum, El nici nu rămâne cu ei, ci doar le “apare” în vremea celor patruzeci de zile, din când în când şi de fiecare dată într-o manieră minunată şi misterioasă. “Acum nu avea niciodată să mai fie cu ei aşa cum fusese înainte de Înviere”, comentează Sfântul Ioan Gură de Aur. “El a venit şi din nou a dispărut, împingându-i astfel la vederi mai înalte. El nu le-a permis să continue în fosta lor relaţie cu El, ci a luat măsuri de asigurare a acestor două obiective: cum să fie văzută Învierea Lui, şi cum El Însuşi ar trebui să fie văzut, mai presus decât omul”. Era ceva nou şi neobişnuit în Persoana Sa (vezi Ioan 21: 1-14). După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom), “nu a fost o prezenţă făţişă, ci o anumită mărturie a faptului că era prezent”. De aceea, Ucenicii au fost confuzi şi înspăimântaţi. Hristos nu a apărut în acelaşi mod în care apăruseră cei care fuseseră readuşi la viaţă înaintea Lui. Acolo fusese o înviere pentru un timp, şi ei s-au întors la viaţă în acelaşi trup care era supus morţii şi stricăciunii – readuşi la modul anterior de viaţă. Dar Hristos a apărut pentru totdeauna, pentru veşnicie. A apărut într-un trup al slavei, nemuritor şi nestricăcios. A apărut – iar niciodată să nu mai moară – pentru că “a îmbrăcat, ceea ce era muritor, în splendoarea nestricăciunii”. Trupul Său slăvit era deja scutit de ordinea existenţei trupeşti. “S-a semănat (Trupul) întru stricăciune, înviind întru nestricăciune; s-a semănat întru necinste, a înviat întru slavă, s-a semănat întru slăbiciune, a înviat întru putere; s-a semănat trup firesc, a înviat trup duhovnicesc” (conform I Corinteni 15: 42-44).

Această transformare minunată a trupurilor omeneşti, despre care Sfântul Pavel vorbea în cazul Domnului nostru, s-a realizat în trei zile. Lucrarea lui Hristos pe pământ s-a desăvârşit. El a suferit, a fost mort şi îngropat şi a apărut, acum, într-un mod mai înalt de existenţă. Prin Înviere, El a desfiinţat şi a distrus moartea, a abolit legea stricăciunii “şi a ridicat cu El Însuşi întreaga rasă a lui Adam. Hristos a înviat şi, acum, “niciun mort nu mai este lăsat în mormânt” (conform predicii de Paşti a Sfântului Ioan Hrisostom). Iar acum El Se înalţă la Tatăl, dar nu “ne părăseşte”, ci rămâne cu credincioşii, pentru totdeauna (vezi Condacul Înălţării). Căci El înalţă chiar pământul cu El în cer şi chiar mai presus decât orice cer. Puterea lui Dumnezeu, în cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom, se manifestă nu doar în Înviere, ci în ceva şi mai puternic. Pentru că “S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16:19).

Iar, cu Hristos, se înalţă şi natura omului.

“Noi, cei care păream nevrednici pe pământ, suntem acum ridicaţi la cer”, spune Sfântul Ioan Hrisostom. “Noi, cei nevrednici ai domniei pământeşti, am fost ridicaţi la Împărăţia din înălţime, înălţaţi mai sus decât cerul, chemaţi să ocupăm tronul Împăratului şi aceeaşi natură a îngerilor care păzeau Raiul, fără a ne opri până nu suntem înălţaţi la tronul Domnului”.

Prin Înălţarea Sa, Domnul nu numai că a deschis omului intrarea în ceruri, nu numai că a apărut înaintea lui Dumnezeu în numele nostru şi de dragul nostru, ci, de asemenea, “a mutat omul” întru înălţimi. “El l-a cinstit pe cel pe care l-a iubit, aşezându-l lângă Tatăl”. Dumnezeu S-a zorit şi ne-a ridicat împreună cu Hristos, aşa cum spune Sfântul Pavel: “şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2: 6). Raiul a primit locuitorii pământului. “Pământul se bucură de taină şi cerurile se umplu de bucurie”.

“Cutremurătoare înălţare…, cuprinse de spaimă şi cutremurându-se stau oştile îngereşti, admirând Înălţarea lui Hristos. Şi, tremurând, se întreabă unele pe altele: “Ce este şi această vedere? Cel Ce arată ca un om Se înalţă în Trupul Său, mai înalt decât cerurile, ca Dumnezeu”.

Astfel, slujba la Sărbătoarea Înălţării descrie taina, într-un limbaj poetic. Ca şi în Ziua Naşterii lui Hristos, când pământul a fost uimit să-L vadă pe Dumnezeu în Trup, tot aşa acum cerurile tremură şi strigă. Domnul oştirilor, Care domneşte peste toate, Care este El Însuşi Capul tuturor, Care este mărit în toate lucrurile, Care a readus creaţia la fosta sa ordine – El este Regele Slavei. Şi uşile cereşti sunt deschise: “Deschideţi-vă voi, porţilor cereşti şi primiţi pe Dumnezeu Cel Întrupat”. Este o trimitere evidentă la Psalmul 23: 7-10, acum interpretată profetic. “Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor…”

Sfântul Hrisostom spune: “Acum, îngerii au primit ceea ce aşteptau de mult timp, Arhanghelii văd aceea după care însetaseră mult timp. Ei văd natura noastră strălucind pe tronul Regelui, scânteind cu slavă şi frumuseţe veşnică… De aceea coboară, pentru a vedea neobişnuită şi minunată vedere: Omul apare în ceruri”.

Înălţarea este semnul Cincizecimii, semnul apropierii sale: “Domnul S-a înălţat la cer şi va trimite Mângâietorul lumii”.

Căci Duhul Sfânt nu era încă în lume, până când Iisus nu a fost slăvit. Şi Domnul Însuşi le-a zis Ucenicilor: “Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16: 7). Darurile Duhului sunt “darurile împăcării”, pecetea unei mântuiri împlinite şi a reuniunii finale a lumii, cu Dumnezeu. Iar acest lucru s-a realizat doar prin Înălţare. “Şi se vedeau minuni, după minuni”, spune Sfântul Ioan Hrisostom, “cu zece zile înainte de aceasta, natura noastră s-a înălţat la tronul Împăratului, iar acum Duhul Sfânt coboară la natura noastră”. Bucuria Înălţării constă în promisiunea Duhului. “Tu ai dat bucurie Ucenicilor Tăi, promiţându-le Duhul Sfânt”. Biruinţa lui Hristos se lucrează în noi, prin puterea Duhului Sfânt.

“Întru înălţime este Trupul Lui, iar aici jos, cu noi, este Duhul Său. Şi aşa avem simbolul Său în înălţime, care este Trupul Său, pe care l-a primit de la noi, iar aici mai jos avem Duhul cu noi. Raiul a primit Trupul Sfânt, iar pământul a primit Duhul Sfânt. Hristos a venit şi a trimis Duhul. El S-a înălţat şi, cu El, asemenea şi trupul nostru s-a înălţat” (Sfântul Ioan Hrisostom). Arătarea Sfintei Treimi a fost desăvârşită. Acum, Duhul Cel Mângâietor se revarsă peste tot trupul. “Prin urmare, vine prevestirea viitorului, înţelegerea tainelor, înţelegerea a ceea ce este ascuns, împărtăşirea darurilor bune, cetăţenia cea cerească, locul în corul îngerilor, bucuria fără sfârşit, statornicia în Dumnezeu, fiinţa făcută asemenea lui Dumnezeu, şi cea mai mare dintre toate pe care le-a făcut Dumnezeu!” (Sfântul Vasile, Despre Duhul Sfânt, IX). Începând cu Apostolii şi prin comuniunea cu ei – printr-o succesiune neîntreruptă – harul se răspândeşte tuturor credincioşilor. Prin reînnoire şi slăvire în Hristos Cel Înălţat, natura omului a devenit primitoare de Duh. “Iar lumea căreia El îi dăruieşte puteri sporite prin Trupul Său omenesc”, spune Episcopul Teofan, “El o ţine complet în sine şi o pătrunde cu puterea Lui, care iese din El; Şi el îi trage pe îngeri la Sine către duhul omului, dându-le spaţiu de acţiune şi astfel binecuvântându-l”. Toate acestea se fac prin Biserică, “trupul lui Hristos”, adică “plinirea” Lui (Efeseni 1:23). “Biserica este plinirea lui Hristos”, continuă Teofan Episcopul, “poate în acelaşi mod în care pomul este plinirea seminţelor. Ceea ce este conţinut în seminţe, într-o formă concentrată, se dezvoltă în copac”.

Însăşi existenţa Bisericii este rodul Înălţării. În Biserică, natura omului este cu adevărat înălţată la înălţimile dumnezeieşti. “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1:22). Sfântul Ioan Hrisostom comentează: “Uimitor! Priviţi din nou, unde a înălţat Biserica. Asemenea unei maşinării, El a ridicat-o la o înălţime mare şi a aşezat-o pe tronul de acolo; căci unde este capul, acolo şi trupul. Nu există spaţiu de separare între cap şi trup; căci de-ar fi foat vreo separare, atunci nu ar mai fi trup, nici celălalt nu ar mai fi cap”. Tot neamul omenesc să-L urmeze pe Hristos, chiar şi în acea ultimă înălţare”, să urmeze alaiului Său”. În cadrul Bisericii, prin dobândirea Duhului, la împărtăşirea cu Sfintele Taine, înălţarea continuă liniştită şi va continua până la măsura desăvârşirii. “Abia atunci Capul va fi plinit, când trupul va fi făcut perfect, când ne vom împleti împreună şi uniţi”, concluzionează Sfântul Ioan Hrisostom.

Înălţarea este un semn şi o mărturie a celei de-A Doua Veniri. “Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1:11).

Taina Proniei lui Dumnezeu se va împlini cu întoarcerea Domnului Cel Înviat. La plinirea vremii, adevărata putere a lui Hristos se va arăta şi răspândi peste întreaga omenire credincioasă. Hristos moşteneşte pe fiecare dintre credincioşi, cu întreaga Împărăţie. “Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”(Luca 22: 29-30). Cei care L-au urmat cu credincioşie vor sta cu El pe tronurile lor în ziua venirii Lui. “Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:21). Mântuirea se va desăvârşi în Slavă. “Imaginaţi-vă tronul, tronul regal, îmaginaţi-vă imensitatea privilegiului. Acest lucru, cel puţin dacă îl facem, ar putea mai mult să ne înfioare, da, chiar şi mai mult decât iadul”(Sfântul Ioan Hrisostom).

Ar trebui să tremurăm mai mult la gândul acelei bogate Slave care este numită răscumpărată, decât la gândul întunericului veşnic. “Gândeşte-te că, în apropiere, Capul tău stă aşezat…”. Sau mai degrabă, Cel Ce este Capul. Într-adevăr, “minunată şi înspăimântătoare este înălţarea Ta din munte, o Dătătorule de viaţă”. O, înfricoşătoare înălţime şi minunată este tronul Împăratului. În faţa acestei înălţimi, tot trupul stă tăcut, în uimire şi tremurând. “El S-a coborât pe Sine în cele mai de jos adâncuri ale umilinţei, şi l-a înălţat pe om la înălţimi”.

Ce ar trebui să facem, atunci? “Dacă tu eşti trupul lui Hristos, poartă Crucea, căci El a purtat-o” (Sfântul Ioan Hrisostom). “Cu puterea Crucii Tale, Hristoase, luminează-mi gândul, ca să pot cânta şi să slăvesc Înălţarea Ta mântuitoare”.

Traducere Lăcaşuri Ortodoxe, după un material publicat de Seminarul Sfântul Vladimir din New York (vol. 2 # 3, 1954)