Icoana Prusiotisa a Maicii lui Dumnezeu

Înălţată peste vârfurile munţilor, acoperite de brazi, din sud-vestul Euritaniei, între rocile verticale gri ale sălbăticiei, se află Sfânta Mănăstire Prusos. Este o mănăstire istorică, stavropighie, cu clădiri magnifice, pe trei niveluri. Aici există şi o peşteră săpată în piatră, care a fost întâiul lăcaş din vechime al mânăstirii. În ea, se păstrează Icoana făcătoare de Minuni a Preasfintei Fecioare, numită Prusiotisa, iar ziua ei de sărbătoare este, cu mare cinste, ţinută pe 23 august.

Această Icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca (18 octombrie) şi a ajuns la Prusa, în Asia Mică (conform Manuscrisului 3 al Codex-ului Sfintei Mănăstiri Prusiotisa). A fost luată din Prusa, de către un tânăr nobil, pe vremea când domnea ultimul împărat iconoclast, Teofil (2 octombrie 829 – 20 ianuarie, 842). Teofil ordonase ca toate icoanele să fie îndepărtate din biserici şi distruse. Ortodocşii protejau şi ascundeau sfintele icoane, chiar dacă pedeapsa pentru această “crimă” era exilul sau moartea.

Când decretul împăratului se citea în cetatea Prusa, fiul unui membru al curţii imperiale a ales să nu ţină seama de el. Luând Sfânta Icoană, a căutat refugiu pe continentul grecesc, deoarece persecuţia nu era la fel de severă acolo, pe insule sau pe coasta Asiei Minor. Pe drumul către Grecia, totuşi, tânărul a pierdut icoana, la Gallipoli, în Tracia, ceea ce i-a provocat mare durere. “Vai de mine, cel nenorocit”, a strigat el. “Maica lui Dumnezeu m-a părăsit, din cauza păcatelor mele”.

Icoana s-a dus, în mod minunat, într-o peşteră dintr-o zonă sălbatică a Euritaniei (în apropiere de Liţa şi Agrafa, unde se află în prezent mănăstirea şi Altarul Icoanei), unde s-a descoperit unor păstori locali, în noaptea de 22 spre 23 august.

Tânărul a ales să nu se mai întoarcă, pentru că nu putea suporta să trăiască printre iconoclaşti. El a continuat călătoria sa şi s-a stabilit în oraşul Noul Patre, lângă capătul de nord-vest al Peloponesului. Timpul a trecut, iar într-o zi, a auzit zvonuri despre anumite întâmplări minunate, din regiunea Aitola. Potrivit acestor rapoarte, fiul unui păstor local ducea turma tatălui său într-un loc greu accesibil, în munţi. Nu erau case sau sate, ci doar un adăpost pentru păstori. Într-o noapte, pe când copilul dormea, a fost trezit de o cântare cerească venind dintr-o peşteră din spatele său. Cu multă reţinere, s-a întors şi a văzut un stâlp de lumină ieşind din peşteră şi ajungând până la cer. Acesta este motivul pentru care Icoana este numită şi Pirsos – datorită locului unde era ascunsă. Uimit, băiatul s-a dus să-l înştiinţeze pe tatăl său, de ceea ce văzuse. Tatăl a crezut că fiul visase şi i-a zis să nu se teamă de lucruri care nu sunt reale. Tânărul a insistat, totuşi, că ceea ce auzise şi văzuse fusese real.

În noaptea următoare, copilul l-a dus pe tatăl său, în acelaşi loc în care a văzuse stâlpul de lumină, astfel încât să poată vedea acel fenomen şi el însuşi. Omul a văzut exact ceea ce descrisese fiul său, dar nici el nu a îndrăznit să privească în peşteră. A doua zi, a luat pe alţi oameni, acolo, şi toţi au văzut aceeaşi imagine. După ce au cercetat zona, ei au descoperit Sfânta Icoană în peşteră, radiantă şi luminoasă. Plini de bucurie, s-au închinat la Icoană şi au decis să o păstreze acolo. Aflarea Sfintei Icoane a fost prima minune a Preasfintei Fecioare Prusiotisa.

Între timp, tânărul care pierduse icoana a auzit despre o Icoană a Preasfinei Născătoare de Dumnezeu, care fusese dezvăluită de un stâlp de lumină. El şi slujitorii săi au pornit imediat, după două zile ajungând la peştera unde fusese păstrată Icoana. În momentul în care a văzut Icoana, a recunoscut-o ca fiind aceeaşi cu cea pe care o pierduse. După închinarea la Icoană, el le-a oferit daruri, păstorilor, pornind înapoi către Noul Patre, cu ea. Bucuria păstorilor s-a transformat în durere, când şi-au dat seama că sunt lipsiţi de Icoană. Ei l-au rugat pe tânăr să le lase lor Sfânta Icoană. Tânărul le-a răspuns că Icoana îi aparţinea şi că le oferise daruri bogate pentru a le compensa pierderea. În plus, el a spus că muntele nu era un loc bun pentru a construi o biserică, sau pentru a găzdui pelerini. Apoi, a luat icoana şi a plecat.

Când el şi tovarăşii săi, fiind obosiţi, a trebuit să se odihnească, s-au oprit la un anume loc. Au adormit şi, când s-au trezit, nu au mai putut găsi Icoana. Presupunând că păstorii le-au furat-o în timp ce adormiseră, şi-au întors paşii către aceia. Ajungând într-un loc îngust, lângă râu, tânărul a auzit o voce, spunându-i: “Tinere, fii mântuit! Mergi în pace şi nu te mai munci. Îmi place să rămân aici, cu păstorii şi ţăranii, să nu mă aflu în cetăţile cu oamenii care predică erezia. Dacă vrei să rămâi cu mine, mergi la locul unde m-ai găsit, iar asta va fi spre folosul tău”.

Doar tânărul a reuşit să audă vocea. În ascultare faţă de Maica lui Dumnezeu, i-a eliberat pe slujitorii săi, şi-a dat toate bunurile şi a revenit în peştera unde găsise Icoana, însoţit de unul dintre slujitorii săi, care a decis să rămână cu el. Era convins că fusese voinţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să rămână acolo. Tânărul a construit un paraclis, în peşteră, închinat Icoanei. El şi slujitorul său au primit tunsura monahală, de la Ieromonahul Rafail, sosit de la Schitul Sfântul Dimitrie. Tânărul a fost tuns, cu numele Dimitrie, iar slujitorul său a primit numele Timotei. Ulterior, el a construit o chilie, vizavi de paraclis, într-un loc liniştit, unde s-au pocăit pentru păcatele lor. Părintele Dimitrie s-a mutat la Domnul, acolo, în pace, după ce a dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Ucenicul său, Timotei, i-a îngropat trupul în paraclisul pe care îl construise, iar sufletul său binecuvântat a zburat către Ceruri.

Acesta a fost începutul Mânăstirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Prusa (sau Prusiotisa).

Icoana Preasfintei Fecioare este de tip Hodighitria şi are o ferecătură metalică, din argint aurit – un dar al Generalului Gheorghe Karaiskakis, care a fost găzduit în mănăstire, în timpul Revoluţiei din 1821. Ferecătura metalică a fost lucrarea aurarului Gheorghe Karanikas, din 1824, aşa după cum este arătat de inscripţia de deasupra umărului drept al Maicii lui Dumnezeu: “Preasfânta Împărăteasă, prin generozitatea Generalului Gheorghe Karaiskakis, lucrată de mâna lui Gheorghe Karanikas, 1824”.

Înregistrările mănăstirii arată că a fost devastată, de mai multe ori, în timpul ocupaţiei turceşti. Ultimul act de vandalism (săvârşit de către germani, în 1944) a redus clădirile la grămezi de moloz. După ce clădirile au căzut, un ofiţer a vrut să ardă biserica. A încercat să o facă de atâtea ori, dar fără niciun rezultat. În timp ce stătea afară şi dădea ordine, el a fost pedepsit de Preasfânta Fecioară, ca exemplu altora. O forţă nevăzută l-a azvârlit cu violenţă de caldarâm. Impactul a fost foarte puternic, iar germanul nu a putut să se mai ridice. Soldaţii l-au ridicat şi l-au pus pe un animal, pentru a-l duce la Agrinio. Astfel, lăcaşul a rămas nevătămat, aşa după cum se păstrase, neatins, de-a lungul secolelor.

Patru ani au trecut, iar un război civil a izbucnit cu furie, în mediul rural grecesc. Locuitorii din Euritania şi Navpaktos şi-au părăsit satele, căutând siguranţă în alte părţi ale Greciei. Şi-au luat, cu ei, Icoana lor făcătoare de minuni. De asemenea, ea a împărtăşit soarta fiilor săi şi a fost purtată de călugării din Prusos, la acropola din Navpaktos. Mânăstirea a rămas complet pustie.

După o lungă perioadă de timp, au început operaţiunile armatei. Divizia a Noua a lansat un atac, care intenţiona nimicirea Euritaniei. Unele brigăzi au trecut prin Prusos. Câţiva ofiţeri şi soldaţi s-au apropiat de biserica întunecată a peşterii, şi au intrat să se roage. Înăuntru, au văzut o imagine stranie. În faţa iconostasului, spre stânga, se zărea o candelă aprinsă, iar o călugăriţă stătea acolo, îngenuncheată. Soldaţii au fost uimiţi. Cum se putea ca singur călugăriţa să vieţuiască acolo, într-un moment în care Euritania fusese complet abandonată de locuitorii săi? Cum trăia ea, ce mânca ea, de unde primise ulei pentru candelă? Când au întrebat-o, ea le-a răspuns, smerit şi cu durere: “Fiii mei, vietuiesc aici, singură, de doi ani şi jumătate. Pentru viaţa mea, nu am nevoie de mâncare şi de pâine. Îmi este destul să am candela aprinsă”.

Soldaţii, obosiţi de întâmplare, s-au grăbit să plece, aşa că nu au acordat nicio atenţie cuvintelor ei. Dar, a doua zi, când s-au gândit la asta, şi-au dat seama că se întâmplase o minune. Mai târziu, când au trecut prin Navpaktos, au cerut ofiţerului lor comandant să viziteze pe Mitropolitul Hristofor de Navpaktos şi Euritania. Ierarhul i-a întâmpinat cu dragoste şi, după ce a auzit istorisirea lor, a reuşit să facă lumină asupra misterului.

“Lăcaşul pe care l-aţi vizitat”, le-a spus el, aparţine Mânăstirii Prusiotisa, abandonată acum, a cărei Icoană făcătoare de minuni se păstrează aici, de mai bine de doi ani, în paraclisul Mitropoliei noastre, la Sfântul Dionisie. Mergeţi şi închinaţi-vă, şi apoi veţi înţelege”.

Au mers să se închine, la Icoană. Apoi, brusc, toată lumea a înţeles misterul. În Icoana Maicii lui Dumnezeu, ei au recunoscut-o pe călugăriţa pe care o întâlniseră în lăcaşul peşterii, sus, peste cei din Prusos!

/ Slava lui Dumnezeu – traducere şi adaptare Lăcaşuri Ortodoxe /