Episcopul ROMAN CIOROGARIU al Oradei. 100 de ani de la sfinţirea celui dintâi Episcop al Episcopiei mari restatornicite

În acest an, 2021, Episcopia Oradei se bucură de o sărbătoare aparte: împlinirirea a 100 de ani de la sfinţirea celui dintâi Episcop al Episcopiei Oradiei Mari, restatornicite. Este vorba despre Roman (Ciorogariu). Profunzimea sărbătorii se adâncește în semnificații, prăznuind totodată și învierea și renașterea vieții ecleziale a poporului românesc de la granița vestică a țării noastre.

Primele mărturii documentare despre existenţa unui episcop în zona Crişanei aparţin cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela, rezultând din acestea că, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinţa Voievodatul lui Menumorut, exista o organizare bisericească de sorginte bizantină, în secolele IX-X, care începând cu secolul al XI-lea, odată cu cucerirea cetăţii Bihariei de către unguri, a fost desfiinţată şi înlocuită cu o episcopie latină.

Astfel, cel dintâi episcop ortodox al Oradiei apare cunoscut cu numele, în urma desfiinţării Paşalâcului turcesc de la Oradea de către trupele habsburgice (1692): Episcopul Efrem Banianin al Oradiei şi Agriei, cu reşedinţa la Velenţa  – străvechea Catedrală Episcopală (până în 1920), care dăinuie şi astăzi. Acesta a păstorit până în anul 1706, când Curtea imperială catolică a hotărât ca românii din Bihor să fie trecuţi sub jurisdicţia episcopului catolic Benkovics. Persecutat, Episcopul Efrem a plecat în Râmnic, la Sfântul Episcop Antim Ivireanul, după care în Constantinopol.

Următorul episcop ortodox al Oradiei este Episcopul Petru Hristofor, trimis în 1708 de Sfântul Episcop Antim Ivireanul, care a decatolicizat parohiile din zona Beiuşului.

  Timp de 200 de ani, după plecarea Episcopului Petru Hristofor, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop (până în 1920), aflându-se sub episcopi sîrbi, iar mai târziu sub Episcopia Aradului, deşi nu fusese desfiinţată şi nici anexată acestei ultime Eparhii.

Unirea celor două Principate (1859), obţinerea autocefaliei bisericeşti naţionale (1885) şi demersurile Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna de a recupera autonomia bisericească a Mitropoliei Transilvaniei şi Ungariei, au pregătit calea pentru refacerea statutului Episcopiei Oradiei.

În 1916, Arhimandritul Roman Ciorogariu apare în arealul bisericesc bihorean, ca omul lui Dumnezeu, de al cărui nume avea să se lege „reaprinderea candelei ortodoxe” la brazda de nord-vest a ţării, pe atunci director al Institutului Teologic-Pedagogic din Arad. Pe 12 aprilie 1917, Roman Ciorogariu a fost ales Vicar Episcopal la Oradea.

În 1918, înfiinţează ziarul “Tribuna Bihorului”, devine preşedinte „de facto” al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, calitate în care intensifică lupta pentru unire, în Bihor. La 12 octombrie 1918, în casa doctorului Aurel Lazăr din Oradea, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş semnau Declaraţia de Independenţă naţională, care statua separarea definitivă de Imperiul austro-ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale – preambulul Marii Uniri de la Alba-Iulia. La 1 Decembrie 1918, Roman Ciorogariu participă la actul Marii Uniri, de la Alba-Iulia.

Până în 20 aprilie 1919, când avea loc eliberarea Oradiei de sub stăpânirea armatelor comuniste maghiare, Roman Ciorogariu a fost „hărţuit”, alături de alţi intelectuali locali.

La 23 aprilie 1919, Sinodul Episcopesc al Mitropoliei Ardealului, alcătuit din cei doi ierarhi: Iosif Papp de la Arad – pe atunci şi locţiitor de mitropolit – şi Miron Cristea de la Caransebeş, a hotărât să intre în Sfântul Sinod de la Bucureşti, urmând ca Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să se considere „parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”. Astfel, în 12/25 februarie 1920, prin decizia Congresului Naţional Bisericesc: „Mitropolia Românilor ortodocşi din Transilvania şi fosta Ungarie se uneşte pentru vecie cu Biserica vechiului Regat, cu a Basarabiei şi cu a Bucovinei, alcătuind o singură Biserică Ortodoxă Română autocefală”.

Odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea Unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, şi mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei Române, conduse de Generalul Traian Moşoiu, în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a duce la bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei.

Cu ocazia vizitei suveranilor români la Oradea (22 mai 1919), Roman Ciorogariu a prezentat această doleanţă seculară a românilor bihoreni, Regele Ferdinand încurajând iniţiativa şi promiţând: „Episcopia Orăzii Mari se va înfiinţa mai curând decât credeţi”.

La 23 iulie, respectiv 26 august 1920, în Senat şi în Camera Deputaţilor a fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată, la 30 august 1920 prin Decret Regal: „Vechea Episcopie Ortodoxă din Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”.

La 16 octombrie 1920 , la Biserica cu Lună din Oradea, avea loc şedinţa extraordinară, prezidată de Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, în cadrul căreia a fost ales cel dintâi Episcop al reînfiinţatei Episcopii a Oradiei: Arhimandritul Roman Ciorogariu.

Din nefericire, atentatul cu bombă, din 8 decembrie 1920, comis la Senat de către anarhistul evreu Max Goldstein l-a lăsat pe Episcopul Roman Ciorogariu (prezent ca senator de drept) fără mâna dreaptă. Dincolo de aceasta, hirotonia a avut loc pe 26 martie 1921, în Capela Mitropoliei din Bucureşti, iar întronizarea, abia în 2 octombrie 1921.

Astfel, după 225 de ani, Episcopia Oradiei îşi deschidea din nou porţile pentru primirea arhipăstorului său.

Nou înfiinţata Episcopie a Oradiei, în octombrie 1920, includea 15 protopopiate, cu 300 de parohii în total: Oradea Mare, Lunca, Sătmar, Tileagd, Aleşd, Bratca, Ceica, Răbăgani, Beiuş, Rieni, Vaşcău, Beliu, Ucuriş, Tinca şi Salonta.

S-a achiziţionat o nouă Reşedinţă Episcopală mai generoasă, în locul celei de pe Str. Poştei nr. 6 (azi str. Episcop Roman Ciorogariu). În urma vizitei lui Octavian Goga la Oradea, acesta din urmă văzând reşedinţa sărăcăcioasă a Eparhiei Ortodoxe, care nu suferea termen de comparaţie cu impunătoarele reşedinţe episcopale ale Bisericilor Romano-Catolice şi Unite, guvernul a ajutat la cumpărarea şi mobilarea Palatului Rimanoczy Kalman jr., care aparţinea baronului Emerich Grosz.

Amintim, între altele:

– înfiinţarea unei Academii Teologice la Oradea (1923);

– s-au ctitorit:  Tipografia Eparhială, Revista „Legea Românească” – organ oficial de presă al Eparhiei (1921 – 1948), cu întrerupere de peste 40 de ani, până în 1990;

– înfiinţarea unei mânăstiri de călugări şi a uneia de călugăriţe, pe aceste plaiuri existând, în trecut, mânăstiri pe care tăvălugul neamurilor străine le-au făcut una cu pământul (precum izvorul intermitent de apă Izbuc, de lângă satul Călugări, din apropierea Vaşcăului);

– s-au pus bazele Bibliotecii Eparhiale şi a unui Muzeu Eparhial;

– a întemeiat „Fundaţia Jubiliară Episcopul Roman Ciorogariu”, destinată văduvelor şi orfanilor, precum şi preoţilor bolnavi;

– s-a înfiinţat „Fondul de Ajutor Reciproc”, în ajutorarea familiilor în cazul decesului unuia dintre membri;

– înfiinţarea societăţii religioase „Altarul” – a femeilor;

– înfiinţarea societăţii „Sfântul Gheorghe” – religioasă, a tinerimii şcolare.

Episcopul Roman Ciorogariu s-a implicat activ şi în acţiunile ce vizau unificarea Bisericii Ortodoxe Române „într-o Sfântă Biserică autocefală” – întrucât numai „această lege ortodoxă românească este garanţia viitorului nostru naţional”, cerând „inarticularea poziţiei de drept a Bisericii Ortodoxe unificate, ca Biserică dominantă, în Constituţia ţării”, exprimând totodată convingerea că înfiinţarea Patriarhiei Române este o problemă „pur bisericească”, ce trebuie rezolvată doar de forurile „interne şi externe” bisericeşti, fără ingerinţa autorităţilor de stat, pentru a proteja autonomia Bisericii.

Episcopul Roman Ciorogariu a avut, de asemenea, o atitudine tranşantă faţă de încheierea Concordatului cu Vaticanul (1927) şi a Acordului de la Roma (1932), afirmând mereu „hotărârea Bisericii Ortodoxe de a apăra suveranitatea şi autoritatea statului român şi de a respinge Concordatul.” El considera controversele generate de Concordat „deosebit de păguboase din perspectiva ideii de unire a celor două Biserici [Ortodoxă şi Greco-Catolică], unire ce se impunea, în contextul politic agitat al timpului.”

Episcopul Roman Ciorogariu de la Oradea a luat cuvântul în Senatul României, protestând împotriva Legii generale a Cultelor (adoptate în martie, 1928), prin care Biserica Ortodoxă Română „a fost pusă în stare de inferioritate şi de umilinţă faţă de cultul romano-catolic maghiar şi de toate celelalte culte din România…”

În ciuda vârstei înaintate şi a bolii care i-a marcat ultimii ani ai vieţii, episcopul Roman Ciorogariu s-a aflat mereu pe baricadele luptei pentru promovarea intereselor Bisericii strămoşeşti şi ale Neamului românesc, până la adormirea sa în Domnul, la 21 ianuarie 1936, la patriarhala vârstă de 83 de ani.

Apreciat de contemporani, Episcopul Roman Ciorogariu a rămas în conştiinţa acestora ca un „dascăl respectat, apreciat şi admirat pentru profunzimea pregătirii, fluiditatea discursului şi modernitatea ideilor… luptător naţional implicat, intransigent, dar realist şi obiectiv, capabil să-şi subordoneze interesele personale celor naţionale, comune tuturor românilor…”.

El rămâne, peste vremi, unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii noastre, de numele căruia se leagă reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. În ultimul fragment al Testamentului său lăsat posterităţii, răzbate peste veacuri pilduitorul său îndemn:

„Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică – mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt.

 

Iată sufletul pe care-l las vouă, tuturora, moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.

Lăcaşuri Ortodoxe – 2021

[oradea]