Sfinții Împărați Mirian şi Nana; Sfânta Sidonia; Stâlpul Datător de Viață și Cămașa lui Hristos

Pe vremea domniei Regelui Aderki din Kartli, diaspora evreiască din Mțheta afla că Un Prunc Minunat Se năştea în Ierusalim. Apoi, cu treizeci de ani mai târziu, un bărbat venea de la Ierusalim pentru a aduce acest mesaj: 

“Tânărul a crescut. El Se numeşte Fiul lui Dumnezeu şi ne predică Noul Testament. Am trimis mesageri în toată diaspora evreiască, pentru a-i îndemna pe cei ce cercetează religia să vină la Ierusalim şi să judece ce măsuri ar trebui luate, în legătură cu această chestiune”.

Ca răspuns la cererea reprezentantului şi la recomandarea Sanhedrinului Evreiesc, Elioz din Mțheta şi Longlinoz din Karsani au fost aleşi să călătorească la Ierusalim. Elioz din Mțheta se născuse într-o familie evlavioasă, iar mama lui, care l-a pregătit pentru călătorie, l-a rugat să nu se facă părtaş în niciun fel la vărsarea Sângelui lui Mesia.

Când soldaţii romani Îl împingeau pe Mântuitorul nostru spre Crucea de pe Golgota, mama lui Elioz auzea, prin minune, fiecare izbitură de ciocan. Ea a strigat, atunci, de spaimă: “Adio, măreție a evreilor! Pentru că L-ați ucis pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul omenirii, de acum încolo veți deveni propriii voștri duşmani!”. Zicând aceasta, ea şi-a dat ultima suflare.

După ce soldaţii au aruncat sorţi asupra Cămăşii Domnului nostru Iisus Hristos, Cămașa a fost dobândită de Elioz şi Longinoz, şi cu mare cinste au luat-o cu ei, la întoarcerea în Mțheta. La sosirea acestora, Elioz s-a întâlnit cu sora lui, Sidonia, care a luat de la el Sfânta Cămaşă. Cu multă durere, ea a ascultat istoria Răstignirii Mântuitorului nostru, a strâns Cămaşa la pieptul ei şi, deîndată, şi-a dat duhul.

Multe minuni au fost săvârșite prin această Cămaşă, iar vestea despre acest lucru s-a răpândit cu viteza fulgerului în Mțheta. 

Tot atunci, Regele Adeki şi-a dorit foarte mult să intre în posesia Cămăşii dar, înspăimântat de minuni, el nu a mai încercat s-o smulgă din îmbrăţişarea Sidoniei. În cele din urmă, Elioz s-a văzut obligat să îngroape preţiosul veşmânt în brațele surorii sale, odată cu îngroparea acesteia. Mai târziu, un chiparos avea să crească deasupra mormântului Sidoniei.

Când Ucenicii lui Hristos au aruncat sorţi, după Cincizecime, evanghelizarea Georgiei a revenit Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar Hristos a dezvăluit, ulterior, Maicii Sale că nu era voia Lui ca Dânsa să predice acolo:

“Ţi-a fost încredinţat poporul georgian, să-l aperi”, a spus El, “dar rolul evanghelizării acelui ţinut aparţine Ucenicului meu Andrei, Întâiul Chemat. Trimite-l cu o icoană a feţei tale ‘nefăcută de mână omenească’, să apere poporul georgian până la sfârşitul veacurilor!”.

Potrivit voii lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu, Sfântul Andrei cel Întâi Chemat a pornit către Georgia, pentru a predica credinţa creştină. A intrat în Georgia prin  partea de sud-vest, în regiunea Atceara şi, treptat, a predicat în toate regiunile acestei nații. El a numit ierarhi în Biserica Georgiană şi apoi s-a întors la Ierusalim, pentru Paşti. Când a vizitat, mai târziu, Georgia pentru a doua oară, Apostolul Andrei a fost însoţit de Sfinții Apostoli Matia şi Simon Zilotul din Caana Galileii.

Anii au trecut şi, sub ameninţarea persanilor închinători la foc şi a altor comunităţi păgâne, amintirea lui Hristos a dispărut din mintea poporului georgian.

Apoi, la începutul secolului al IV-lea, prin voia lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioară Nina ajungea în Kartli, pentru a predica credinţa creştină. Ea s-a aşezat la marginea oraşului Mțheta, în tufişurile din grădina regală.

Tot atunci, Sfânta Nina a întrebat și despre locul în care se afla Cămaşa Domnului nostru, dar nimeni nu-şi mai amintea unde era aceasta păstrată. În căutarea preţioasei Cămăşi, ea a ajuns să-i cunoască pe descendenţii lui Elioz, preotul evreu Aviatar şi fiica sa, Sidonia. Sfânta Nina i-a convertit la creştinism.

În timp, Sfânta Nina a fost binecuvântată de Dumnezeu cu darul vindecării. Ea îi vindeca pe cei suferinzi, în numele Mântuitorului nostru Cel Răstignit şi prin Harul unei Sfintei Cruci pe care o împletise, din viţă de vie, Însăși Născătoarea de Dumnezeu, folosindu-Se de legături făcute din firele de păr ale Sfintei Nina.

La acel moment, Regele Mirian conducea Kartli-ul. Urmând calea strămoşilor săi, el se închina idolului Armazi, dar în străfundul inimii sale fusese atras de credinţa pe care Fecioara Sfântă Nina o predica. Soţia lui Mirian, Regina Nana, era fiica unui renumit lider militar al Pontus-ului. Astfel, regele avusese parte de o cunoaştere prealabilă a credinţei grecilor.

Odată, Regina Nana a căzut grav bolnavă şi doar prin rugăciunile Sfintei Nina a putut fi cruţată de la moarte. După această vindecare minunată, Regele Mirian a devenit şi mai interesat de credinţa pe care Sfânta Nina o predica şi a început să ceară lui Aviatar, cel nou luminat, lămuriri despre Sfintele Scripturi.

Ulterior, însă, pe când vâna pe Muntele Toti, lângă Mțheta, un duh rău l-a cuprins pe Regele Mirian, încât aprinsese în el dintr-o dată dorinţa de a distruge poporul creştin din ţara sa şi, mai presus de toate, pe însăși Fecioara Nina. Numai că, brusc, soarele s-a ascuns atunci de la fața sa, încât regele a rămas învăluit în întuneric. Mirian, înspăimântat, s-a rugat zeilor păgâni să-l salveze din acel chin, numai că rugăciunile sale au rămas fără răspuns. Apoi, în toată disperarea sa, a început să se roage Omului-Dumnezeu Cel Răstignit, iar astfel o minune a avut loc: întunericul s-a împrăştiat şi soarele a strălucit ca mai înainte. Atunci, ridicându-şi mâinile către răsărit, Mirian a strigat: 

“Cu adevărat, Tu eşti Dumnezeul predicat de Nina, Dumnezeul zeilor şi Împăratul împăraţilor!”.

După ce a revenit în capitală, Regele Mirian a mers imediat la tufişurile de brad unde viețuia Sfânta Nina. A salutat-o cu mare cinste şi a petrecut câteva ore cerând sfatul ei. La recomandarea acesteia, el i-a trimis mesageri Împăratului Sfânt Constantin, în Bizanţ, cerând ca acela să trimită, la rândul său, preoţi, care să-i boteze pe oamenii din Kartli , dar şi constructori pricepuţi care să-i zidească biserici. Acest lucru se întâmpla pe 24 iunie, în anul 324, fiind o zi de sâmbătă.

Apoi, Regele Mirian a pornit zidirea unei biserici, astfel încât preoţii care soseau din Constantinopol să poată avea loc de slujire. Pentru aceasta, cei şapte stălpi, pe care urma să se sprijine biserica, avea să fie realizaţi din lemnul unui chiparos crescut în grădina Regelui. Şase dintre stălpi au fost ridicaţi fără nicio problemă, însă al şaptelea nu a mai putut fi mutat din locul în care fusese sculptat. Drept urmare, Sfânta Nina şi ucenicii ei s-au rugat în acea noapte, iar în zori au putut vedea cum un tânăr, învăluit într-o lumină strălucitoare, coborând din ceruri, ridica stâlpul. Stâlpul minunat a început să strălucească şi chiar s-a oprit, la un moment dat, în aer, la o înălţime de douăsprezece coţi [aproximativ 5 metri şi jumătate].

După ceva timp, un mir dulce-înmiresmat a început să izvorască de sub temelia Sfântului Stâlp, iar întreaga lume din Mțheta alerga către acel loc pentru a primi binecuvântare. Cei bolnavi, apropiindu-se de Stâlpul dătător de viaţă, erau vindecaţi, orbilor li se dăruia vedere, iar cei ce nu se mai puteau mişca începeau să meargă.

La acea vreme, un Episcop numit Ioan şi alaiul său soseau din Constantinopol. Sfântul Constantin cel Mare trimisese prin ei o Sfântă Cruce, o Icoană a Mântuitorului, un fragment din Crucea Dătătoare de Viaţă a Domnului nostru (din locul în care stătuseră Picioarele Lui) şi un Piron al Răstignirii Lui, ca daruri, regelui nou luminat Mirian şi oamenilor acestuia.

La confluenţa Râurilor Mtvari şi Aragvi din Mțheta, regele şi regina, curtea regală şi toţi oamenii din Kartli au fost, atunci, botezaţi în credinţa creştină. După Slăvitul Botez, Episcopul Ioan şi alaiul său din Constantinopol au pornit către sudul Georgiei, spre Satul Erușeti. Acolo, au construit biserici şi au înmânat obştii creştine Pironul Răstignirii Domnului nostru. Curând după aceasta, au început să ridice Biserica Manglisi, aşezând înăuntrul ei Părticica din Sfânta Cruce.

Regele Mirian dorea să păstreze în capitală unele dintre sfintele odoare obţinute, dar Sfânta Nina i-a destăinuit că unul dintre cele mai sfinte odoare, Cămaşa Mântuitorului nostru, se afla deja în Mțheta. Atunci, Regele l-a chemat pe preotul Aviatar şi l-a întrebat despre Cămaşă, bucurându-se nespus când acela avea să-i confirme cuvintele Sfintei Nina, indicându-i locul în care se păstrase Cămaşa Domnului, rămasă în strânsa îmbrăţişare a Sidoniei, care fusese îngropată sub ciotul chiparosului ce servise drept material pentru Stâlpul dătător de viaţă.

La acea vreme, un copac încântător cu un parfum minunat crescuse pe un munte, mai sus de Mțheta şi, la sugestia Episcopului Ioan, Prinţul Revi, fiul Regelui Mirian, a poruncit ca acel copac să fie tăiat şi din lemnul său să se facă o Cruce. Copacul a fost tăiat, mai puţin rădăcinile sale, şi aşezat lângă o biserică în construcţie. Timp de treizeci şi şapte de zile, pomul şi-a păstrat aspectul original – chiar şi frunzele sale rămânând neveştejite. După trecerea celor treizeci şi şapte de zile, trei Cruci s-au făcut din acel lemn.

La mai multe zile după această nouă minune, oamenii din Mțheta au avut parte de o viziune: în noapte, o Cruce de foc a strălucit deasupra bisericii, înconjurată de stele. La venirea dimineţii, două dintre stele s-au depărtat de cruce, mergând în direcţii opuse – una către vest şi cealaltă spre est. Crucea de foc s-a îndreptat către nord, s-a oprit ceva timp deasupra dealului, de cealaltă parte a Râului Aragvi, apoi a dispărut.

Atunci, Sfânta Nina l-a sfătuit pe Regele Mirian să ridice una dintre cele trei cruci în vest, pe Muntele Thoti, alta în est, în Satul Ujarma. Dar nu era clar unde urma să fie ridicată cea de-a treia Cruce, aşa încât Regele Mirian s-a rugat atunci, cerând Domnului să-i dezvăluie locul.

Domnul a ascultat rugăciunile acestuia şi i-a trimis un înger care să-i arate locul: era vorba despre un deal stâncos din nordul capitalei, aflat la confluenţa Râurilor Aragvi şi Mtvari. Astăzi, acest deal este numit Jvari (Crucea), iar pe el se zăresc turlele impunătoare ale bisericii Mănăstirii Jvari. În momentul în care Crucea a fost înălţată pe acest deal, toţi idolii din Mțheta au căzut şi s-au sfărâmat în bucăţi.

Înainte de mutarea sa la Domnul, Regele Mirian şi-a binecuvântat moştenitorul, pe Prinţul Bakar, şi l-a îndemnat să-şi închine viaţa Preasfintei Treimi şi să lupte neîncetat împotriva idolatrilor. Apoi, potrivit dorinţei sale, Împăratul Sfânt Mirian, cel Întocmai cu Apostolii, a fost îngropat în biserica superioară din Samtavro, unde astăzi se află o mănăstire în cinstea Sfintei Nina. Regele a fost atât de smerit, încât nu a dorit să fie îngropat în biserica de jos, Catedrala Svetițhoveli, în care se păstra Stâlpul dătător de viaţă.

Regina Nana s-a mutat  și ea la Domnul, cu doi ani mai târziu, şi a fost îngropată lângă soţul ei.

Cei întocmai cu Apostolii, Împăratul Mirian şi Împărăteasa Nana ai Georgiei; Sfânta Sidonia; Cinstirea Apariţiei Stâlpului şi a Cămăşii Domnului, în Mțheta, în Georgia, au parte de cinstire specială în ziua de 1 octombrie, anual.

Din alte documente vechi istorice mai aflăm, de asemenea:

   Cămașa lui Iisus Hristos a fost țesută de Preasfânta Fecioară Maria. După cum se știe, Preasfânta Fecioară Maria s-a dedicat slujirii Templului și era bine cunoscătoare a obiceiurilor religioase. Întrucât, conform Vechiului Testament, un preot avea nevoie, între altele, și de o cămașă țesută, Preasfânta Fecioară Maria a decis să țeasă o haină pentru Fiul Ei, în calitate de Mare Preot. Și cămașa era fără cusătură, țesută în întregime din in.

   La procesul lui Hristos din anul 33, Sinedriul i-a invitat pe reprezentanții a patru comunități evreiești care locuiau în Kartli: Mțheta, Bodeli, Kodistakaro și Sobiskanani (Elioz din Mțheta, Longinoz din Kars, Misail și Talenavi, conduși de Elioz). Aceștia au ajuns târziu la Ierusalim și nu au luat parte la procesul lui Iisus.

   Delegația evreilor din Kartli, aflată în Ierusalim, deși a fost martoră la Pătimirile Domnului, nu a fost de față la Răstignirea Mântuitorului. A stat la distanță, printre mulți alții care veniseră să-L vadă și să se închine Domnului.

   Mama lui Elioz din Mțheta era o descendentă a „lui Ilie preotul”. Când soldații romani din Ierusalim îi pironeau mâinile și picioarele lui Hristos, mama lui Elioz, aflată în Mțheta, prin harul Duhului Sfânt, a știut despre toate acestea. Femeia, copleșită de Pătimirile Domnului, a strigat: „Adio, împărăția iudeilor, căci ți-ai ucis Mântuitorul și Răscumpărătorul și te-ai făcut de acum înainte vrăjmașă Creatorului...”. Deîndată ce a terminat de spus acestea, mama lui Elioz și-a dat ultima suflare.

   Imediat după ce Hristos a murit pe Cruce, s-a împlinit profeția din Vechiul Testament a regelui David: „Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” (Psalmul 21:20). Soldații care participau la Răstignirea Domnului au împărțit veșmintele lui Hristos, dar nu au împărțit și Cămașa cea fără cusătură a Mântuitorului, ci au tras la sorți, dat fiind că neavând nicio cusătură ar fi trebuit să o sfâșie. Cămașa Domnului i-a revenit lui Elioz din Mțheta. El a adus această mare sfințenie a creștinismului în Mțheta.

   Elioz, care s-a întors din Ierusalim, a fost întâmpinat în lacrimi de sora sa Sidonia, care l-a anunțat pe fratele său despre moartea mamei sale. Elioz a înmânat Cămașa Domnului surorii sale și i-a zis: 
   „Iată, Acela a Cărui haină ai dorit-o! Ia-I Cămașa și bucură-te!”.
   Înflăcărată de dragostea pentru Hristos, Sidonia a sărutat Cămașa Mântuitorului, a ținut-o strâns la inimă și și-a dat pe loc duhul.

   Nimeni nu a putut smulge Cămașa din mâinile Sidoniei. Elioz, temător de Dumnezeu, a îngropat-o pe sora sa împreună cu Cămașa Domnului.

   A rămas, de atunci, scris: 
   „Deodată, pământul s-a deschis, iar dreapta Sidonia, cu Camașa ei, s-a scufundat în pământ, mai degrabă decât inima ei. O mână nevăzută și atotputernică a sfâșiat pământul, și-a deschis gura și a ascuns comoara Dumnezeului Sfânt și sfântul trup în adânc”.

   Un chiparos - numit și bradul Libanului - a crescut curând peste mormântul Sidoniei. Ramurile sale largi au adăpostit-o pe Sidonia și locul de odihnă al Cămășii. Astfel, îngroparea Cămășii Domnului în Mțheta devenea principalul motiv pentru sosirea Sfintei Nina la Kartli.

   Conform cronicilor, în timpul devastării Kartli-Kaheti de către Șahul Abbas I în 1617, soldații persani au pătruns în Catedrala Mțheta și au furat comorile găsite acolo. La începutul secolului al XVII-lea, pe când trimișii ruși Vasile Korobin și Ostap Kuvșinov se aflau la curtea șahului Persiei, aceștia au primit un mesaj de la Șahul persan prin care își exprima intenția de a preda Țarului Mihail Feodorovici și Patriarhului Filaret o relicvă luată din Svetițhoveli care, potrivit Șahului Abbas I, nu era altceva decât Cămașa Domnului. Potrivit lui, o găsise în Luskuma, în timpul raidului asupra Svetițhoveli.

   Astfel, pe 25 februarie 1625, trimisul persan Urusan-bek, ajuns la Moscova, i-a dăruit Patriarhului rus Filaret un chivot de aur, decorat cu pietre prețioase, care conținea o relicvă luată din Svetițhoveli - potrivit Șahului Abbas, era „Cămașa Domnului”.

Patriarhul Filaret a așezat-o solemn într-o chivot minunat, un baldachin aflat în Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Moscova pentru păstrarea sfintelor moaște, și a fost instituită o sărbătoare anuală a Cămășii Domnului [10 iulie (23)].

   O părticică din Cămașa menționată a fost păstrată în Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, iar două părticele - în Sankt Petersburg.

   În 2002, cercetătoarea Elena Burdakova a descoperit un fragment din Cămașă în Muzeul-Rezervație din Iaroslav. În Vinerea Mare, 9 aprilie 2004, a fost transferată Bisericii Ortodoxe Ruse și așezată spre închinare în Mănăstirea Spaso-Vedensky Tolga. Din 1 decembrie 2007, se află în Catedrala "Hristos Mântuitorul". Un fragment din Cămașă este scos din chivot, la sărbătoarea Coborârii Cămășii Domnului (23 iulie). 

   Un alt fragment din Cămașă se află în Catedrala "Nașterea Domnului" din Kremlinul Riazan-ului și este așezat spre închinare zilnic.

   Pe 19 noiembrie 2007, la o întâlnire de la Kremlin, Președintele rus Vladimir Putin i-a înmânat Patriarhului Alexei al II-lea un chivot care conținea un fragment din Cămașa Domnului.

   În Occident, există o legendă conform căreia Camașa Domnului ar fi fost găsită inițial de Regina Elena în Palestina, dusă la Trier și așezată în Catedrala din Trier în anul 328. Această legendă, însă, a apărut abia în 1196, iar venerarea a fost stabilită în 1512.

   Catedrala Svetițhoveli — principala catedrală patriarhală a Bisericii Ortodoxe Georgiene, biserica-mamă a Georgiei, locul de întronizare a Patriarhilor Georgiei, locul de înmormântare al multor regi georgieni medievali, al membrilor familiilor lor și al Patriarhilor, monument de arhitectură georgiană din secolul al XI-lea, este una dintre cele patru mari catedrale georgiene, alături de Oșki, Bagrati, Alaverdi, fiind situată la 20 km de Tbilisi, în orașul Mțheta.

   Pe lângă Cămașa Domnului, în Svetițhoveli se mai află și Mantia Sfântului Ilie Profetul.

   Svetițhoveli este cea mai mare clădire bisericească istorică din Georgia dintre cele care au supraviețuit până în zilele noastre. A fost centrul religios al Georgiei creștine timp de secole. Regele Mirian, care s-a convertit la creștinism în secolul al IV-lea, a construit prima biserică aici, la sfatul Sfintei Nina, dar acea biserică nu a supraviețuit până în zilele noastre. În timpul lucrărilor de renovare și restaurare efectuate în 1970-1971 (conduse de arhitectul V. Țințage), au fost găsite urme ale fundației sale. 

   Planul bazilicii care a fost construită aici după distrugerea Bisericii Sfintei Nina, a fost complet schițat de Vahtang Gorgasali, în a doua jumătate a secolului al V-lea. În secolul al XI-lea, Patriarhul din Kartli, Melchisedec, a construit o nouă biserică pe locul bazilicii deteriorate. El l-a invitat pe Arsukisge ca arhitect. Construcția a început în 1010 și a fost finalizată în 1029. 
 

   Svetițhoveli a fost reconstruită de mai multe ori. În 1283, biserica a fost avariată de un cutremur. În secolul al XIV-lea, Gheorghe Brțințage a restaurat cupola bisericii. La sfârșitul aceluiași secol au avut loc atacuri străine, dar tot nu au putut distruge întreaga structură. La începutul secolului al XV-lea, regele Alexandru cel Mare a renovat complet sfântul lăcaș. În 1656, sub conducerea regelui Rostom și a reginei Mariam, partea de jos a cupolei a fost reconstruită.

   Pe 30 octombrie 1813, în timpul exarhului Varlaam, Poarta Svetițhoveli a fost renovată, lucru confirmat de o inscripție epigrafică.

   Pe 1 mai 1826, turnul clopotniță din gardul Svetitskhoveli s-a prăbușit, iar o casă de lângă zidul gardului a ajuns sub ruine, în urma căreia un copil de 8 ani a murit. În 1827, guvernatorul militar al Tbilisi-ului, generalul Sipiaghin, i-a prezentat un raport șefului Statului Major General al Imperiului Rus – o prezentare generală a situației din regiunile Gori și Dușeti. Guvernatorul a subliniat că bisericile din regiunile menționate, inclusiv Svetițhoveli, fuseseră grav avariate. La 30 ianuarie 1828, printr-un decret al Sfântului Sinod al Rusiei, exarhul Georgiei, Mitropolitul Iona, a fost însărcinat să prezinte un raport privind starea bisericilor din Georgia.

    La 28 februarie 1828, Mitropolitul Iona a prezentat Sfântului Sinod raportul privind situația bisericească de acolo. Pe 24 mai 1828, prin decret al Sfântului Sinod al Rusiei, Mitropolitul Iona a fost însărcinat să întocmească planul existent al Catedralei Svetițhoveli, să redeseneze fațadele și, de asemenea, să prezinte starea finală a catedralei, sub formă de schiță, cu devizul de cost aferent. În 1833, Exarhul Georgiei, Arhiepiscopul Evghenie, a prezentat Sfântului Sinod estimările de cost și schițele pentru renovarea bisericii Svetițhoveli și construirea unui nou turn cu clopotniță. Documentația pentru proiectul de restaurare și estimarea costurilor pentru Svetițhoveli au fost întocmite de inginerul-locotenent Korganov. Biroul Sinodal Georgian-Imereti a descoperit o serie de inexactități în proiectul întocmit de Korganov și l-a însărcinat pe arhitectul Biroului Sinodal, F. Ripari, să le corecteze.

   În 1837, cu acordul Sfântului Sinod, renovarea Bisericii Svetițhoveli a fost încredințată de Biroul Sinodal Georgian-Imereti câștigătorului „licitației publice” – un cetățean din Tbilisi – Hecio Darcilov, care a solicitat cel mai mic preț - 28.696 de ruble - pentru renovare, a obținut dreptul de chiriaș și a început lucrările. Conform regulilor existente, Darcilov a gajat 2 clădiri rezidențiale și un magazin din Tbilisi, precum și alte proprietăți imobiliare. Conform contractului semnat la 14 iunie 1837, lucrările de restaurare urma să fie finalizate în termen de 3 ani. În primul an, clădirile sudice și nordice urma să fie demontate, iar acoperișul urma să fie înlocuit (cu excepția cupolei). În al doilea an, toate lucrările exterioare și parțial interioare urma să fie finalizate. În al treilea an, lucrările interioare urma să fie duse la finalizare. Toate aceste procese de construcție urma să fie efectuate de Darcilov sub supravegherea comitetului de construcții creat de Biroul Sinodal. 

   Lucrările de restaurare nu au fost finalizate în termenul stabilit și abia pe 24 august 1842 Darcilov a raportat Oficiului Sinodal despre finalizarea lucrărilor. O comisie specială, însărcinată cu evaluarea calității lucrărilor efectuate de Darcilov, a prezentat un raport, pe 27 noiembrie 1842, enumerând lucrările care trebuia finalizate. Biroul Sinodal i-a dat lui Darcilov termen până în vara anului 1843 pentru a finaliza lucrările. 

   Biroul Sinodal a creat o comisie specială, care urma să stabilească motivele desprinderii tencuielii din biserică. Pe 6 mai 1844, comisia a concluzionat că tencuiala se desprindea. Una dintre cauzele mucegaiului fusese apa de ploaie care se infiltra prin acoperiș. Arhitectul F. Ripar a concluzionat că era inutil să se continue văruirea interiorului catedralei, deoarece unele părți, în special partea de nord-vest, erau mereu umede din cauza luminii solare reduse. Darcilov a finalizat lucrările rămase, în primăvara anului 1845, dar a lăsat acoperișul neterminat, prin care continua să curgă apa de ploaie. Solomon Darcilov a fost însărcinat cu finalizarea lucrării, după moartea tatălui său Hecio Darchilov.

   În anii 1900, a avut loc o ședință extraordinară, sub președinția contesei P. Uvarova, la care au participat arhitecți și clerici georgieni. La ședință, s-a decis acoperirea catedralei cu piatră cioplită.

   Materialele arheologice confirmă faptul că pe locul Svetițhoveli a existat un loc de înmormântare chiar înainte de construirea primei biserici. Nu se știe cine au fost persoanele care au fost înmormântate acolo înainte de secolul al IV-lea, cu excepția evreicei Sidonia, care a ținut Cămașa Domnului la inimă și a fost înmormântată imediat după moartea sa.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată (după revizuire și adăugiri la materialul din septembrie 2021) în luna aprilie 2026.