publicat în: Arhivă

A 2-a jumatate a Postului Mare: Scoala adevaratei Vieti Crestine

(Traducerea unui cuvant al Arhiepiscopului Averchie de Siracuza – Mănăstirea Sfânta Treime (+1976) / Calea adevaratei Vieti Crestine – pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe – KSLCatalin)

“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:13-14).

Postul Mare, in care am intrat deja in cea de-a doua jumatate a sa, este pentru noi un fel de școală a vieții creștine adevărate: el ne învață sa intram pe “poarta cea strâmtă” și să urmam “calea îngustă”, care, în cuvintele Mantuitorului Hristos, “duce la viață”.

Dar, ca în oricare alta școală, beneficiile învățăturii ei pot fi obținute doar de catre cel care studiază cu constiinciozitate, isi asculta cu atentie profesorii și se straduieste, cu toată sârguința și asiduitatea, sa isi indeplineasca temele. Deci, tot asa, în Postul Mare, poate fi obtinut un castig autentic, doar în cazul în care postitorul posteste cu conștiință bună, ia seama la toate instrucțiunile profund edificatoare ale Sfintei Biserici și, zelos, se străduiește să îndeplinească tot ceea ce i se cere.

Mai suntem, noi, cei de astazi, ortodocsi cu totii? Conștiința fiecăruia dintre noi poate răspunde!

Dar, dacă nu suntem astfel, daca Postul Mare nu este pentru noi o scoala, un curs de instruire în care sa studiem cu toata straduinta, indragind tot ceea ce Sfânta Biserică ne învață, atunci suntem departe de adevăratul Creștinism, noi nu trăim o adevărată viață creștină, purtam numele de “creștin” în zadar și nu ne putem aștepta la nimic bun pentru noi înșine.

Dar, care este calea vietii creștine adevărate, despre care Sfânta Biserică ne învață prin intermediul Postului Mare?

După ce ne-a arătat în cea de-a treia săptămână a Postului Mare – dedicata Sfintei Cruci – că adevăratul Creștinism constă în umilinta, blândete, rabdare, purtarea fara cartire a crucii personale și co-răstignirea cu Hristosul nostru, Sfânta Biserică, în cea de-a doua jumătate a Postului Mare, cu o vivacitate si cu o forță neobisnuita si înțelegere (pentru cei care, desigur, sunt încă capabili de înțelegere!), ne prezintă ceea ce, practic vorbind, ne face sa urcam pe calea vietii crestine adevarate.

Astfel, în a patra săptămână a Postului Mare, purtătorul nostru de Dumnezeu parinte Ioan Scărarul, inteleptul Muntelui Sinai, care este cinstit de către Sfânta Biserică, ne arată în mod convingător, prin viața ascetică remarcabilă și, în același timp, prin munca sa minunata de scriere, Scara dumnezeiescului urcuș, drumul vieții creștine adevărate, care constă în ascensiunea treptata pe scara perfecțiunii creștine, prin luptă neîncetată cu patimile și poftele păcătoase, chiar până la dezrădăcinarea lor completa din sufletul omului și la sadirea, în suflet, a virtuților creștine opuse acestor patimi și pofte.

A existat o vreme când această carte – uimitoare prin adâncurile aprofundarii sufletului uman, în toate ascunzisurile si subtilitatile sale și in cele mai secrete miscari ale sale, în toate colțurile ascunse de privirile exterioare – care este rezultat al multor ani de experiența personală spirituală a autorului luminat de Harul de sus – a fost lectura favorită a strămoșilor noștri pioși. Conform Tipicului Bisericii, ar trebui să fie citita în timpul slujbelor divine pe toată durata Postului Mare…

Dar, cine o mai citeste astazi? Și, cât de multi știu, chiar, de existența acesteia?

Câti “învața” despre cursurile de psihologie care există, ale unor autori de alte naționalități și credințe – atei fiind – pe care le citesc și le studiaza! Dar noi, in cea mai mare parte, nu știm nimic, și nu vrem să știm, despre “psihologia” creștină ortodoxă, singura care ofera raspunsuri adevarate si exhaustive la toate întrebările din viața spirituala a cuiva.

Exact aici este ceea ce trebuie să căutăm, soluția la teribilul întuneric spiritual care este din ce in ce mai dens în viețile noastre și este gata să ne pună în umbră, sa ne duca in abisul fatal al pierzarii veșnice, din care nu există nicio scăpare!

La ce bine ne putem aștepta, eventual, pentru noi înșine, și cum putem aștepta mântuirea, dacă vom vedea răul doar în alți oameni, neobservandu-l la noi înșine și, prin urmare, fara a ne angaja și fara a ne dori macar sa ne angajam în vreun fel la lupta cu patimile si poftele noastre, dupa cum ne invata Sfantul Ioan Scărarul, dacă suntem mulțumiți cu noi înșine și nu considerăm că este necesar să ne corectam și să fim plini de râvnă pentru sadirea, în sufletele noastre, a virtuților creștine indicate de el?

Cum putem atinge, eventual, bucuria autentica, pacea și liniștea spirituală și toata prosperitatea internă și bunăstarea, dacă nu dorim sa urcam tot mai sus pe scara minunată propusa noua de Sfantul Ioan, daca noi nu renunțăm la atașamentul nostru exagerat fata de tot ce este pământesc, dacă nu învațăm sa ne simtim “străini și călători” pe acest pământ, dacă nu vrem să suportam sarcina ascultarii, îndeplinind cu atenție poruncile lui Dumnezeu și ascultând toate regulile și canoanele Sfintei Biserici, în schimb urmam propria noastră voință, revoltă și scriem propriile noastre legi și reguli, pe care se intampla sa le placem, pentru a satisface iubirea noastra de sine; dacă nu dorim să ne pocăim când păcătuim, ci mai degrabă ne justificam, avand in vedere ca ceilalți sunt adevaratii pacatosi vinovati de toate lucrurile, iar noi ne considerăm, la fel ca fariseii, neprihăniti, ireproșabili, în toate lucrurile?

Cum putem deveni creștini adevărați, gata să stam la judecata lui Dumnezeu, dacă nu avem aducere aminte de moarte, dacă nu plângem continuu pentru căderile noastre păcătoase, dacă nu ne străduim prin toate mijloacele sa împiedicam manifestările de furie și să fim blânzi cu toți, dacă ne hrănim dușmănia din inimile noastre fata de vecinii noștri, și dacă ne permitem să vorbim de rău și să-i blestemam, dacă vorbim în general multe prostii, negandind si neformandu-ne pe noi insine intr-o tăcere nobila?; Și – ceea ce este mai rau – permitandu-ne sa ne intindem la minciuna, in vorba, cuvânt și faptă, înșelandu-i pe alții, pe noi înșine și chiar încercand sa-L înșelam pe Dumnezeu Însuși?

Vom fi destul de departe de adevăratul Creștinism dacă, pierzand încrederea în Providența Divină și mila infinită a lui Dumnezeu pentru oameni, începem să ne lasam prada deznădejdii sumbre și lenii, nefacand nimic pentru a corecta viața noastră, gasind ce este important si semnificativ în viețile noastre doar în pure plăceri trupești: de la mâncare și băutură, pasiuni si placeri carnale, pana la câștigarea banilor și cheltuirea lor pe capricii păcătoase, uitand de vrednicia înalta a castitatii și ne-avutiei.

Pe ce putem conta, dacă ne coborâm, prin fapte de nestăpânit și nesatule, la pasiunile noastre, la starea periculoasa de “insensibilitate de piatră”, caz in care lumea spirituală, așa cum a fost, încetează să mai existe pentru noi, atunci când totul, cu adevărat frumos și înalt, pare străin pentru noi, atunci când începem să cadem pradă somnolenței păcătoase, devenind incapabili de vegherea spirituală, vigilență și sobrietate?

Dar, lucrul cel mai înfricoșător, este atunci când vom înceta să observăm mișcările orgolioase ale sufletului nostru, care hrănesc mândria, atunci când nu mai simtim cum această mândrie demonică este în creștere, devenind mai mare si mai mare in noi, si fortandu-ne să tinem toate celelalte persoane în dispreț, gasindu-le nesemnificative în comparație cu noi, permițându-ne sa devenim stricti, implacabili, judecătorii nemilosi ai altor oameni – desi vedem ca cea mai mare virtute creștină este umilinta, care, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, “este ușa Imparatiei” și poate “ridica sufletul, din abisul păcatelor, la cer”.

Noi nu suntem creștini adevărați, dacă nu exista, în noi, cel puțin în subconștient, stradania pentru virtuțile creștine mari: discernământ, liniște sfântă trupeasca și sufleteasca; sfanta si binecuvantata rugăciune, mama virtuților și atitudinea mintii si trupului în rugăciune; detasarea, asemenea lui Dumnezeu, care reprezinta Raiul pe pământ sau învierea sufletului înainte de învierea generală; corelarea cu trinitatea supremă a virtuților: credință, speranță și dragoste”, pe care daca cineva le atinge ajunge chiar la vârful scării, la cer.

Iar acesta, conform imaginii Sfantului Ioan Scărarul, este planul ridicarii pe scara creștina a perfecțiunii: un plan al întregii cai a adevaratei vieti crestine.

Calea adevaratei vieti crestine, la urma urmei, nu este nimic altceva decât calea desăvârșirii creștine, pe care a poruncit-o Hristos Mântuitorul Însuși, în cuvintele Lui minunate: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”. (Matei 5:48). Oricine se abate de la această cale, merge împotriva voinței directe a lui Dumnezeu.

Dar, ce putem spune despre cei care, din prima tinerețe, au reușit să se spurce cu tot felul de patimi și pofte, care au reușit deja să lancezeasca într-o viață păcătoasă și pângărita, pentru care păcatele și poftele au devenit o “a doua natură” și au devenit obișnuință? Au pierit definitiv? Pot ei sa primeasca iertare de la Dumnezeu și sa înceapa, pe calea adevaratei vieți creștine, drumul desăvârșirii creștine?

La această întrebare, anevoioasa pentru conștiința multora, Sfânta Biserică dă un răspuns minunat și profund, revigorant, serband-o în a cincea săptămână a Marelui Post pe Cuvioasa noastra Maica Maria Egipteanca, care, prin puterea pocăinței de cel mai mare dintre păcate, a devenit o femeie dreapta-înger, asemenea unei “ființe ingeresti”, care a fost “uimitoare” prin viața ei ascetică. Uimitoarea si miscatoarea viața a Sfintei Maria Egipteanca, pe care Tipicul Bisericii a prescris-o sa fie amintita la slujba divina a citirii complete a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, este greu de citit fără lacrimi de remușcare. Cât de adevărat, fără margini este mila Domnului pentru păcătosul pocăit sincer, pentru unul care parea să fi murit speranța! Cât de mare este puterea de pocăință adevărată și sinceră!

Aceasta viața ne demonstrează, viu și clar, că nu există niciun păcat pe care Domnul sa nu il ierte, dacă ne pocăim cu adevărat și sincer. Prin urmare, calea adevaratei vieti crestine, calea desăvârșirii creștine, care ne-a fost poruncita, nu este închisă nimanui.

Ca exemplu al unei astfel de pocăințe active, nu intamplator a fost aleasa special Sfanta Maria Egipteanca, o fostă prostituată. Deși mulți din vremurile noastre nu mai recunoastem acest lucru ca fiind un păcat rușinos, ar trebui să se știe, totuși, că curvia este unul dintre păcatele cele mai grave. Primele secole ale Creștinismului, atunci când viața creștinilor era distinsa in mod special prin puritate, au fost un timp al unei astfel de rigori față de acest păcat, incat cei care cădeau în desfrânare erau alungati cu totul din Biserică, la fel ca unul care renunta la credinta sau comitea o crimă, ca membrii care profanau puritatea Bisericii. Pana astazi, conform canoanelor apostolice și sinodale, cei care au comis adulter nu pot fi considerati vrednici de chemarea inalta a clerului, care, în conformitate cu învățătura marelui Părinte al Bisericii, Sfantul Ioan Gură de Aur, este mai mare decât cea a îngerilor, iar clericii care au căzut în desfrânare după hirotonirea lor sunt considerati nedemni de savarasirea Tainelor Sfinte și sunt caterisiti.

Iar aici, indiferent de greutatea și criminalitatea acestui păcat spurcat, Sfanta Maria, care a fost odată “întinata cu fiecare necurăție”, “prin pocăință a devenit Mireasa lui Hristos, imitând viața îngerilor”, prin profunzimea și sinceritatea pocăinței sale, incununata de luptele ei ascetice, cu adevărat supraomenești.

Cât de reconfortant este să auzi și sa știi acest lucru!

Nu contează cât de mult am căzut, există întotdeauna posibilitatea ridicarii, primirii iertarii de la Dumnezeu, și putem fi gasiti vrednici de darurile Sale mărețe, ale Harului. Trebuie numai sa iti doresti acest lucru sincer și, cel mai important, să te pocăiesti în realitate. Nu este adevărata pocăința, dacă vom merge la spovedanie, la un preot, insiram păcatele noastre (și, uneori, pur și simplu ascultam instrucțiunile lui, repetând: “Am păcătuit”), ascultam rugăciunea de iertare, fiiindca tot ni se citeste, dar mai apoi, fără nicio mustrare de conștiință, ne continuam viața noastră anterioară păcătoasă. Adevărata pocăință trebuie să fie întotdeauna unita cu hotărârea fermă de a renunta la păcatele noastre și de a corecta radical viața noastră.

Este, o astfel de pocăință, adevărata, atunci cand renuntam la acestea, Sfânta Biserică chemandu-ne sa ne folosim de toate mijloacele Postului Mare. Dar, o pocăință pur formală, una numai de prezenta mecanica la spovedanie, în fața unui preot, nu numai că nu ne mântuiește sau nu ne aduce niciun bun, dar poate insemna chiar o si mai mare condamnare, ca înșelăciune păcătoasa și criminala nu numai a duhovnicului ci, totodata, a lui Dumnezeu.

Noi ar trebui să marturisim cu sinceritate pocăința noastra, nu numai prin cuvinte, ci în faptă – o schimbare de viață, așa cum vedem in exemplul Sfintei Maria Egipteanca.

Vai! Cât de departe de toate acestea, de o astfel de stare de spirit salutara este omul modern! De multe ori, el se deda mlaștinii morale, celor mai josnice pasiuni și pofte, pastrandu-si in acelasi timp o parere buna despre sine. Se uită cu mândrie, din “înălțimile măreției sale”, catre celelalte persoane, cerând de la fiecare atentie, respect și chiar cult, devenind iritat și înfuriat atunci când nu are parte de asta. Și, Doamne ferește sa aiba falsa impresie că cineva l-a pus “judecător” peste altii, fiindca devine si răzbunător: judecata lui va fi fără milă, și răzbunarea lui va fi fără milă!

Egoismul animal și rautatea nestăpânita – sălbaticia unor astfel de oameni chiar nu are nici o limită.

Acestea sunt urmarile care decurg din ocolirea completa a caii adevaratei vieți creștine, “strâmta” si “ingusta”, care necesită lepădare de sine și autorenunțare, în numele îndeplinirii poruncilor lui Hristos.

Cel mai rău dintre toate este că noi, care traim acum prin strainatati, în loc sa venim la simțurile noastre și sa vedem lumina duhovniceasca, după tot ce am îndurat pentru păcatele noastre, purtam cu noi aceasta dispozitie anti-crestina distructiva. Marea majoritate a oamenilor, aparent, nu cred in necesitatea corectarii lor și in stabilirea pe calea adevaratei vieti crestine, la care Sfânta Biserică ne cheamă, mai ales acum, în timpul Postul Mare.

Mai respecta, multi dintre noi, Postul?

Și, dacă postesc totusi, si se abtin de la anumite tipuri de alimente, de multe ori fără tragere de inimă, în silă, și cu nefericire, tin ei post duhovnicesc, abținandu-se de la patimi păcătoase și pofte? Tin post la răutate, furie și ură? Tin post de la a vorbi degeaba și de rau, de la minciuni si injuraturi? Tin ei post la curvie, mancat in exces și de la betie? Tin post de la toate distracțiile deșarte și neprofitabile spiritual, de la “divertisment”? Într-un cuvânt, de la tot ceea ce ii face sa avanseze pe calea larga care duce la distrugere?

Dacă nu ne schimbăm, în modul cel mai radical și decisiv, văzând toate acestea numai la altii și neobservandu-le, în primul rând, în noi înșine, atunci sa vorbim despre mântuirea noastră si despre raul teribil satanic spre care lumea se grabeste cu capul inainte, va fi inutil, zadarnic și lipsit de sens. Toate speranțele noastre pentru ceva mai bun, pentru un viitor luminos, un tip de progres uman – pentru amânarea sfârșitului lumii, în mod inevitabil așteptat de noi – vor fi zadarnice, nejustificate și inutile.

Cel mai important lucru, ceea ce in prezent este cel mai important, este sa devenim ucenici umili, și nu “judecători” ai Mamei noastre: Sfânta Biserică!”

(Traducerea unui cuvant al Arhiepiscopului Averchie de Siracuza (foto) – Mănăstirea Sfânta Treime (+1976) / Calea adevaratei Vieti Crestine – pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe – KSLCatalin)