Dumnezeu nu gandeste ca noi

Cand aveam cam 9 ani, a murit cainele de paza din curtea bunicii. Il chema Rex. Era un dulau mare si destul de fioros. Te cam lasa fara pantaloni, daca intrai in curte noaptea. Il iubeam foarte mult, pentru ca, dupa cum imi spunea bunica, a avut grija de mine cand aveam doar cateva luni.

Bunica mi-a povestit ca imi intindea o patura, in curte, langa un perete, insira jucarii pe langa mine si ma lasa la joaca. Din cand in cand, mai iesea si se mai uita la mine sa vada ce fac. Totul, pana intr-o zi, cand, iesind tot asa, sa vada ce fac, il vede pe Rex, tolanit colac in jurul meu. Cand a vrut bunica sa il ia de acolo si sa-l goneasca, Rex a scos un marait amenintator si, atunci, s-a facut inteles.

“Mamica, tu ai treaba cu facutul mancarii. Stai linistita, ca de puiul asta de om, am eu grija!” era mesajul dur al lui Rex. Si, sa stiti ca avea. Chiar avea.

Tot bunica imi povestea, ca atat de mult se atasase Rex de mine, incat daca vedea ca sticla cu biberon se golea, o lua cu botul si i-o aseza frumos pe masa, in bucatarie, in fata ei. Ce sa vrei mai mult de la un animal?

Ei bine, acestea si multe altele erau motivele pentru care moartea lui Rex imi naruise intregul univers. Pierdusem un prieten. De ce, Dumnezeu, nu a avut grija de el sa mai traiasca? De ce l-a lasat sa moara? Stia ca il iubesc! Stia, Dumnezeu, ca Rex era cel mai bun prieten al meu! Cum se intamplase de, Dumnezeu, nu a avut mila de el? Toate aceste intrebari imi bubuiau in minte.

M-am retras in spatele casei, langa cusca lui Rex. Aveam senzatia ca, inca, mai poate exista posibilitatea ca el sa se intoarca in casuta lui. Imi era greu, la 9 ani, sa inteleg ca Rex avea, totusi, 18 ani. La aceasta varsta, era deja foarte batran pentru un caine. Nu stiam, atunci, ca in comparatie cu viata unui om, Rex traise peste 100 de ani.

Bunica m-a gasit plangand, in fata custii.

– Ce faci Danut, acolea? De ce plangi, mamica?

– De ce a murit Rex, mamica? De ce? De ce nu i-a fost mila lui Dumnezeu de el?

– Mai Danut, mamica, ia vino tu, nitel, cu mine, sa te speli pe ochi si, iti spun eu de ce Rex nu mai putea sa fie cu noi.

Am plecat cu bunica, de mana. M-a spalat pe fata si mi-a sters nasul, apoi m-a asezat pe pat si, venind langa mine, imi zice:

– Ia spune, tu, Danut, mamica, unde ti-am spus eu ca merg toti oamenii si toate animalele, cand mor?

– La Dumnezeu, mamica. raspund eu, tragandu-mi nasul.

– Ce ti-a mai spus, mamica, tie? Ti-a mai spus ca unele animale sunt pentru hrana omului si altele spre alt folos: sa-l ajute la munca, sa-l pazeasca si, uite, chiar si Costica, motanu`, e bun ca prinde sobolani si soareci, care, daca s-ar inmulti, ne-ar manca si pe noi. Lui Rex, mamica, i-a venit vremea sa merga la Cel Care l-a facut. Toti mergem la Dumnezeu, mamica! Si eu, si mata, si tu, si copii tai, si toata lumea, atunci cand ii vine vremea.

Dar, de ce, mamica, nu l-a mai lasat Dumnezeu, sa mai fie cu noi, inca putin?

– Mamica, ce te-am invatat eu? Te-am invatat ca Dumnezeu a facut toata lumea asta, cat e ea de mare si toate cate sunt pe ea, si ca, El, de acolo, de Sus, poarta de grija de toti. Dar, pe aceasta lume, toti oamenii si animalele care traiesc, trebuie sa respectea o Lege. Iar Legea asta, este Legea morti. Toti trebuie sa murim, mamica. Si, dupa fire, eu am sa mor inaintea ta, mata dupa mine si, apoi, cand ai sa imbatranesti, si tu, si tot asa, pana la sfarsitul lumii.

– Si, cand o sa fie sfarsitul asta, mamica?

– Danut! Dumnezeu, de aia este Dumnezeu. El nu gandeste si nu face lucrurile ca noi. Uite, cum gandeste Dumnezeu. El gandeste ca un Parinte. Adica, daca eu ti-as da tie, acum, 100 de lei, ce ai face tu cu ei?

– Mi-as cumpara dulciuri si jucarii – spun eu pe nerasuflate.

– Ei, vezi, mamica!? Eu, cu suta aia, ti-as cumpara de imbracat si de incaltat. Dulciurile le manaci si te mai doare si burta de la ele, iar jucaria se va strica mai repede de cat te-ai astepta. Pe cand, asa, cu haine pe tine si incaltat, ai mai mult folos. Intelegi, acum? Asa gandeste Dumnezeu! El vrea tot ce este mai bun pentru noi, oamenii. Acum… Cand Dumnezeu a vazut ca Rex era batran, ca nu mai putea sa manance sau sa se mai joace cu tine, l-a chemat la El, sa se odihneasca, si sa se bucure de o viata fara boala, batranete sau dureri. Si, cand o sa-mi vina vremea, si o sa fiu si eu chemata de Dumnezeu, am sa-l intalnesc pe Rex si am sa-i spun ca iti este dor de el si ca il iubesti.

Am imbratisat-o pe Mamica. De acum, stiam ca Rex nu murise cu adevarat. Stiam, acum, ca Rex era cu Dumnezeu si, acolo, Sus in Cer, era tanar si sanatos.

Am inteles ca Dumnezeu este Cel Care stie sa faca toate lucrurile, numai in folosul nostru si spre binele nostru, fie oameni, fie animale. Am inteles ca, din dragoste pentru noi, Dumnezeu nu lasa ca povara batranetii sa ne doboare si ca, atunci cand viata pare mai grea de dus, El ne intinde mana Sa si ne cheama la El, imbatisandu-ne cu bucurie Parinteasca.

Preot Daniel Ivan