UMILINTA. De la RUGACIUNE, la aroganta. De la MILA, la jertfa – intre un vames si un fariseu

Traducerea si adapatarea unor fragmente dintr-un articol publicat in paginile Zenit, de Mons. Francesco Follo (Lectio Divina) – KSLCatalin:

În introducerea la comentariul la rugăciunea Tatăl Nostru, Sfântul Toma de Aquino scrie: “Rugăciunea trebuie să fie smerită, fiindcă Dumnezeu ‘Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi şi n-a dispreţuit cererea lor’ (Psalmul 101:18). Țineți cont, de asemenea, de Parabola Fariseului și a Vameșului (Luca 18:10-14), și de rugăciunea lui Judith ‘Tu eşti Dumnezeul celor smeriţi, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adăpostul celor părăsiţi, izbăvitorul celor deznădăjduiţi’ (Cartea Iuditei 9:11). Această umilință poate fi observată în rugăciunea Tatăl Nostru. De fapt, este adevarata smerenie, atunci când omul nu se bazează pe el însuși, ci așteaptă totul de la puterea divină, Catre care, ca un cersetor, se intoarce”.

Pentru a ne ruga avem nevoie de smerenie, care face inima smerită și Il aduce pe Dumnezeu mai aproape. (…)Ne poate ajuta, de asemenea, să înțelegem mai bine acest lucru, Parabola Fariseului și a Vameșului, care vorbește despre rugăciune umilă. Este vorba despre o smerenie nu doar exprimata prin cuvintele rostite, ci și prin comportamentul colectorului de taxe, care isi recunoaște propriile păcate. Când ne rugăm, nu este atat de important ceea ce Ii spunem Domnului, ci, mai degraba, cum Ii spunem. “Modul” în care trăim relația noastră cu Dumnezeu, conteaza. Ceea ce trebuie îmbunătățit sau corectat în rugăciunile noastre, nu sunt cuvintele pe care le folosim, ci modul în care trăim relația noastră cu Dumnezeu, spunând la începutul rugaciunii noastre: “Doamne, înainte de a vorbi cu mine, să mă ierți”.

Să privim, acum, la personajele principale ale narațiunii Evangheliei.

Fariseul este considerat, dupa standarde, un bun si adevarat observator. El urmează meticulos practicile religiei sale și are un spirit de sacrificiu. El nu este mulțumit doar cu minimum de cerinte, ci vrea mai mult. El nu se roaga o zi pe săptămână, rapid, dupa cum cere si stabileste legea, ci de două ori pe săptămână.

Cu toate acestea, Hristos a spus că nu este iertat și nu se mantuieste. De ce? El rămâne dupa lege și nu poate fi judecat un ipocrit, dar el face greșeala de a fi prea sigur de dreptatea sa. El crede că poate pretinde de la Dumnezeu, nu aștepata mila Lui, nu asteapta mântuirea ca pe un dar gratuit, ci ca pe o recompensă pentru că si-a făcut datoria. El spune: “Doamne Iti multumesc” și face o listă cu ceea ce face ca persoana atenta, și ii arată lui Dumnezeu conceptia sa despre dreptate. În realitate, el a pierdut dependența originala și gratuita de Dumnezeu, care este un Tată pentru noi, fiindca El nu ne iubește pentru că ar trebui “să ne rasplateasca” pentru ceea ce am făcut. Fariseul, mai mult decat că a spus “Mulțumesc”, la început, nici macar nu se roagă, nu priveste în sus la Dumnezeu, nu Ii cere lui Dumnezeu niciun sfat, nu așteaptă nimic de la El și nu Ii cere nimic. El se concentrează pe el însuși și se compară cu alții, judecandu-i aspru. În comportamentul său, nu exista rugăciune. El nu cere nimic și Dumnezeu nu ii dă nimic lui.

Să privim, acum, la cel de-al doilea personaj al Parabolei, un colector de taxe, care merge la templu să se roage, și al cărui comportament este opusul celui al fariseului. El se oprește departe, se bate in piept și spune: “O, Doamne, ai milă de mine, păcătosul”. În recunoașterea sa drept păcătos, el spune adevărul: el lucrează pentru romani, invadatori și păgâni, și cere taxe exorbitante. El, cu siguranță, este un păcătos, dar știe că este si simte nevoia de o schimbare și, mai presus de toate, știe că nu poate cere dreptate de la Dumnezeu. El nu are nimic cu care sa se simta mândru, nimic drept. El poate doar sa ceara. El contează pe Dumnezeu, nu pe el însuși. Acest om a avut capul plecat, dar inima lui este întinsa spre Inaltimea din care asteapta mila.

Concluzia este clară și simplă: singura modalitate corecta de a te aseza în fața lui Dumnezeu, în rugăciune, și, dincolo de asta, în viață, este aceea de a simti mereu nevoia de iertare și de dragoste din partea Lui. Trebuie să facem fapte bune, dar nu trebuie să ne laudam cu asta. Și, mai ales, nu trebuie să ne comparăm cu alții.

Vameșul a plecat, acasă, iertat. El nu a fost iertat pentru că ar fi fost mai bun sau mai umil decât fariseul (nu Il câștiga pe Dumnezeu nici chiar cu smerenia), ci pentru că s-a deschis pe el însuși, ca o ușă care se deschide catre soare, pentru un Dumnezeu mai mare decat păcatele lui, pentru un Dumnezeu pe Care nu L-a câștigat, dar pe Care L-a salutat, pentru un Dumnezeu iertător, Care regenerează și transforma inima vameșului intr-una nevinovata ca a unui copil.

Fariseul este condamnat. De ce? Pentru că el a spus: Eu nu sunt ca restul omenirii, lacom, mincinos, adulter – și, până la acest moment, nu a jignit pe nimeni – dar a adăugat ‘sau chiar ca vameșul acesta’. Procedând astfel, el a marturisit împotriva aproapelui său, a greșit față de el și, prin urmare, față de Dumnezeu, Care a spus: “Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6:6). El a confirmat-o prin cuvintele Fiului Său “Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă”. (Matei 9:13) și a reafirmat: “Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă voiesc iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi” (Matei 12:7). Păcatul fariseului consista, formal, in condamnarea fratelui, dar mai presus de toate, în cauza acestei condamnari: “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18:14). Este aceeași frază folosită pentru oaspeții încrezuti, care isi doreau cele mai bune locuri la ospat: “Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul. Şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat, mergând aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şedea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14:11).

Să fim asemenea lui Hristos, Care nu se înalța pe Sine, ci S-a “golit” de Divinitatea Sa întru umilinta cea mai nefericita, cea a Crucii. Pentru ca Dumnezeu sa-L înălțe mai presus de orice alt nume: “Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:6-11).

Traducere si adapatare: KSLCatalin