Cainii vagabonzi si Vitelul de aur

Traim intr-o societate din ce in ce mai polarizata. Polarizata, atat spiritual, dar si social si ideologic. De o saptamana, Romania este impartita in doua tabere total antagonice. Un copil nevinovat a murit. Cauza? A fost sfasiat de cainii vagabonzi.

Dincolo de socul emotional creat, dar si amplificat de televiziunile avide dupa subiecte care aduc bani, la o saptamana de la tragicul eveniment, am reusit sa disting cateva aspecte revelatoare, legate de acest eveniment tragic.

Mai intai, am remarcat tactica plina de lasitate a “iubitorilor” de caini vagabonzi. De ce spun lasitate? Spun, pentru ca, in cele 2-3 zile ce au urmat tragediei, nu s-a auzit niciun glas al vreunui “iubitor” de animale. Toti taceau malc. Era si normal. Treaba era prea fiebinte, cazul prea tragic si impactul emotional creat de televiziuni prea puternic, pentru ca cineva din aceasta tabara sa aiba curajul sa apara pe sticla, sa spuna ceva. Fara suparare pentru ce urmeaza sa spun, dar aceasta este atitudinea unui ipocrit, ca sa nu spun altfel.

Au asteptat tacuti sa mai treaca furtuna si, timid, pe retelele de socializare si la televiziuni, au prins glas. Mai intai timid si spasit, dupa care din ce in ce mai vocal. Au existat unele aparitii pur si simplu grotesti, prin modul in care sustineau cauza bietilor caini vagabonzi. A aparut, la Antena 3, ca invitat al unei emisiuni, un individ care mai avea putin si spunea ca vinovat ar fi fost chiar copilul…

Acum, nu trebuie sa cadem in extrema cealalta. Nu trebuie sa culpabilizam cainii, unilateral. Ei sunt niste animale care, pe strada traind, isi urmeaza instinctul. Sa nu uitam ceva esential, legat de comportamentul canin. Cainele este, inainte de toate, un animal de haita. Scapati de sub supravegerea unui stapan, lipsiti de afectiunea acestuia si nedresati, cainii se aduna in grupuri, sau haite. Astfel, cu instinctele lupilor din care se trag, trezite, devin semi-salbatici, ajung simple animale de prada. La fel ca in padure, ataca prada cea mai vulnerabila. Batranii, copiii, femeile sunt tinte predilecte. Foamea este instinctual primar.

Ca, prezenta lor, in acest fel, pe strazile Romaniei, reprezinta un real pericol, este deja o certitudine pentru oricine. Oricat de mult ai iubii cainii vagabonzi, trebuie sa vezi pericolul pe care il reprezinta acestia, atunci cand sunt prezenti pe strazi.

Tot aceasta tragedie, a mai scos la iveala si o boala veche, de pe la noi. Gasirea unuia sau unor vinovati. Am considerat intotdeauna ca, acest fel de a aborda o problema, este dovada suprema a ipocriziei cetatenesti. Cred ca, intr-o asemenea situatie, prima data trebuie rezolvata situatia si, apoi, daca este necesar, sa tragem la raspundere vinovatii. Ce rezolvam, acum, daca demisioneaza Oprescu, sa zicem? Absolut nimic. Devin maidanezii mai putin agresivi? Pleaca singuri din Bucuresti, cand afla ca primarul Oprescu si-a dat demisia? In niciun caz. Asteptam un soi de Mafalda, care sa vina sa rezolve treaba, in locul nostru. Foarte urat.

Am ajuns acum si la “iubitorii” cainilor vagabonzi.

Poate va intrebati de ce am pus ghilimele la “iubitori”. Am pus, pentru ca sunt iubitori doar cu gura. Un animal, deci si un caine, trebuie inteles si privit precum un copil. Daca asteptam ca animalul sa aiba discernamant, inseamna ca nu depasim nivelul acelui animal. Treaba este foarte simpla. Iubesti cainii vagabonzi? Ii iei de pe strada, ii castrezi, ii vaccinezi, intr-un cuvant ti-i asumi. Simpla hranire a lor cu resturi de mancare sau chiar cu hrana specifica, in fata blocului sau la tomberoane, da dovada de lipsa de dragoste fata de acele animale.

Pe de alta parte, nu pot sa nu observ cum unii descreierati incearca sa puna pe picior de egalitate viata unui animal, cu cea a unei fiinite umane. Cred, cu tarie, ca, daca exista cineva care are acest tip de dilema, are grave probleme, nu doar afective ci si mentale.

NICIODATA nu putem pune pe picior de egalitate viata unui animal, cu cea a unui om. Asta nu arata lipsa de umanitate. Asta arata doar logica.

Eu am in casa un animal de companie. Un motan, pripasit de prin fata blocului. L-am luat in casa, si am grija de el, ca de orice membru al familiei mele. Dar, daca acest motan, la care tin si pe care il iubesc, pune in pericol integritatea fizica a copilului meu sau a oricare alte finite umane, din acel moment locul lui ne mai este in casa mea. Eu am incercat sa il educ, atat cat poate fi educat un animal. Dar, sa nu uitam ca, in ultima instanta, ORICE animal, chiar si domesticit, este imprevizibil.

Vrem sa punem semnul egal intre viata unui animal si cea a unui om? Hai atunci sa facem, din maidanezi, animale sacre. Sa ii lasam, ca in India, sa umble pe strazi. Sa aiba temple si sa ne inchinam lor.

Eutanasierea in masa a acestor biete animale, este o grozavie. Pe de alta parte, o grozavie mai mare este pierderea lui Ionut. Pentru mine, viata acestui pui de om este mai valoroasa decat cea a tuturor cainilor din lume. Viata unui om nu poate fi cuantificata.

Atunci, totusi, ce este de facut? Exista legi. Trebuie doar ca cei alesi sa ne reprezinte, sa aplice legea.

Chiar daca doare. Chiar daca imi voi face dusmani. Pentru mine, VIATA UNUI OM ESTE MAI IMPORTANTA DECAT CEA A UNUI CAINE.

Iubesti un animal? Il iei acasa si raspunzi pentru el. Daca nu poti face asta, esti un fariseu, un las si un ipocrit, dincolo de toata gargara lipicioasa si de toate discursurile lacrimogene. Intre caine si om, eu nu pot pune semnul de egalitate.