Ar fi fost 75 – (de Pr. Daniel Ivan)

Se spune ca inveti sa pretuiesti o persoana la adevarata ei valoare, abia atunci cand iti lipseste.

De fiecare data cand trebuie sa vorbesc despre o persoana care imi lipseste, gasesc cu greu ce cuvinte sa rostesc, sau sa scriu. Pot fi oricand privit ca un prefacut, ca un personaj care doreste sa impresioneze sau sa stoarca o lacrima celor de langa el. Nu doresc sa capacitez emotii. Vreau sa astern cateva ganduri, adunate in aproape un an. Un an mai sarac fara un OM.

Am trait in toata aceasta perioada senzatii diferite. Am trecut de la rapt sufletesc, la deznadejde. Am incercat sa ma impac cu gandul ca… Atat a fost.

Atunci cand era printre noi, atunci cand ii auzeam glasul dimineata, de multe ori strambam din nas ca ma deranjeaza, ca imi strica somnul. Prostii…De fapt nu deranja pe nimeni. Ambitiile si indisponibilitatea noastra la dialog, puterea de a intelege ca, daca ajungem sa imbatranim si noi, am putea face chiar asa sau mai rau, au taiat poate multe cai de comunicare.

Mai mereu, atunci cand stai si traiesti in casa cu parintii, te lovesti de un fel de zid. Crezi ca ai in fata niste oameni consumati si ineficienti. Este doar o aparenta. Multi nu realizam ca ei, parintii, simt instinctual o responsabilitate mai mare pe umeri. Ei, parintii, isi vad viata invadata de inca un copil. Inca o persoana cu personalitatea ei, cu lipsurile sau plusurile ei. Eu sunt unul dintre aceia care poate spune ca, prin casatorie, am castigat tatal care mi-a lipsit multi ani. Poate ca nu a fost persoana ideala. Sau poate ca Dumnezeu asa a vrut. Dar, pe cale de consecinta, am avut doar de castigat. Atat social, cat si sufleteste.

Am trait 18 ani langa un OM BUN. Am spus bun si nu perfect. Un om, care nu si-a dorit decat coltul lui de liniste si multumire sufleteasca. Un om corect cu cei de langa el. Un om cu nimic mai prejos decat orice alt parinte. A fost, pentru mine – si o spun deschis – sprijinul la nevoie. Credeti-ma ca nu vreau sa fiu patetic. Daca spun acum ca am fost sprijinit si ajutat in toate felurile, poate ca vor fi unii care sa ma apostrofeze si sa considere cuvintele mele tardive si golite de sens. Am sa le raspund ca niciodata nu este pierdut timpul pentru a recunoaste binele facut… si facut cu prisosinta.

De cand a plecat de langa noi, am trait mai mereu sentimentul ca nu mi-am cerut iertare. Ca sigur am gresit cu ceva, ca nu am avut ocazia sa ii spun, cu adevarat, tata. Nu stiu de ce nu am facut acest lucru. Merita cu varf si indesat….

Dar, stiti ce este cel mai greu pentru mine? Faptul ca si-a data sufletul in bratele mele. Am simtit acele ultime momente din viata lui. I-am simtit pe obraz ultima suflare si imi dau seama abia acum ca, in fapt, a avut parte de un sfarsit asa dupa cum si-a dorit. A dorit sa moara discret si in coltul lui, la fel dupa cum a si trait. Am simtit, atunci, in acele clipe, toata zbaterea sufletului cand paraseste trupul. Tot zbuciumul celor de langa el care il strigau sa se intoarca. Ultimele lui cuvinte au fost: Beatrice!

In ultimele momente din viata, s-a intors pentru o clipa din drumul catre vesnicie, doar pentru ca fata lui, sotia mea, era sa cada pe hol. A sarit brusc atunci, strigand numele fetei lui. Dupa care, la cateva secunde, si-a dat sufletul.

Cum este viata… fiecare om are in lume o mare iubire. A socrului meu, a fost fata lui. Chiar daca se mai ciondaneau ei in casa, se mai ratoiau unul la celalalt, amintirea acelor clipe teribile ale sfasitului unui om au sapat urme adanci in sufletul meu.

Pe 28 septembrie, anul acesta, ar fi implinit 75 de ani. Mereu isi astepta ziua de nastere. Vroia sa aiba masa si casa pline. Acum cateva zile, cand m-am hotarat sa scriu aceste randuri, mi-am amintit un lucru, care la momentul de atunci a trecut fara sa fie observant de cineva. Eram la masa plina cu bunatati si ne-am ridicat sa ciocnim cu sarbatoritul. A spus atunci:

– Hai noroc, cu sanatate, ca nu stiu daca ne mai vedem si la anul!

Nimeni de la masa nu a luat in seama cuvintele. Atmosfera nu o permitea. Sa fi simtit oare el ceva? Poate ca da, poate ca nu! Nu stiu. Sau refuz sa stiu…

Cum este, aproape un an, fara el? Greu de spus, intr-o propozitie. Sunt atat de multe ganduri, atat de multe sentimente, dar, mai ales, atat de multe regerete ca nu am facut ce, poate ca, ar mai fi trebuit sa fac.

Imaginea plecarii lui la cele vesnice, in bratele mele, nu va disparea niciodata. Totusi, o imagine a lui incerc sa imi construiesc sufleteste. Imaginea cea mai vesela si mai draga mie. Momentul cand a realizat ca a devenit bunic. De atunci, in casa nu i s-a mai spus altfel decat: Tataie.

Asa ca, tataie, sa stii ca esti inca alaturi de noi. Nu stiu cum te poarta restul familiei in suflet, stiu ca fiecare o face in felul lui, dar eu te am in minte, in suflet, in amintire, asa cum ai fost atunci. Un chip cu ochi albastri si cu doua margele de lacrimi pe obraz, mirat ca era, de acum, bunic.

Odihneste-te in pace!