Mitizarea istoriei nationale
Motto:
“…atat de inradacinata e la noi conceptia ca in istoria nationala unele lucruri se pot spune, iar altele nu.”
Neagu Djuvara
Pe cei care inca se mai hranesc cu istoria din manualele scolare sau din sumedenia de “istorii” scrise de somitati in domeniu, ii invit sa nu citeasca acest articol.
Nu vreau sa starnesc polemici furtunoase si nici nu doresc sa fiu injurat pe munca si pasiunea mea.
Stiu ca am sa fiu etichetat de unii, drept lipst de patriotism, dar, am sa spun ca patriotul poate foarte usor deveni patriotard.
Am repetat mereu ca istoria se face in arhive si la documente. Istoria inseamna studiu si comparatie; izvoare scrise, sau marturii arheologice. Istoria reala nu se bazeaza pe mituri si presupuneri. Apoi, mai trebuie sa marchez un aspect de o importanta covarsitoare: NU EXISTA ISTORIE OBIECTIVA.
Eroii istoriei unui popor sunt dusmanii altuia, si invers. Cei care, din curiozitate, au avut acces la cronicile otomane, stiu ca faptele sultanilor sunt infatisate mereu intr-o lumina absolut favorabila.
Romania este o tara – de fapt, chiar singura din Europa – care si-a construit unitatea teritoriala pe fondul unei unitati lingvistive. Dar, asta nu s-a facut asa cum am fi tentati sa credem.
De am considerat necesar sa scriu acest articol si sa il fac public?
De ceva vreme, a prins aripi in mediul virtual “nationalism-ortodoxia”. Umbra lui AC Cuza si a discipolului sau Corneliu Zelea-Codreanu se intinde iar peste tineretul patriei, mai hada si mai gogonata. S-ar putea intreba unii: ce este rau in asta? Eu nu spun ca este rau sa afirmi ca esti roman si ortodox. Problema intervine atunci cand hiperbolizezi si supraevaluezi rostul neamului tau in istoria generala. Criza destinului mesianic special al Romaniei este inca bine inradacinata in memoria colectiva. Circulau odata, pe la inceputul anilor `90, brosuri despre destinul special al Romaniei. Erau unele care sustineau ca la intoarcerea Sa, Hristos ar urma sa poposeasca la Casa Poporului, care cica ar fi fost Templul descris in Apocalipsa. Imi si imaginez “breking news” cu Hristos, pe toate posturile TV, iar Romania devenind buricul Pamantului… Poate ca radeti, dar mai sunt oameni care cred cu tarie asta.
Dacismul, de exemplu, este noua gaselnita a acestor exaltati ai istoriei. Dupa ce, anul trecut, a circulat pe Internet un filmulet, un documentar despre daci, care nu doar ca m-a lasat masca ci pur si simplu m-a indignat, acum, mai nou, un nene a lansat o noua teorie “bomba”: Podul de peste Dunare, de la Drobeta Turnu-Severin, nu a fost construit de romani. Nuuuu! A fost opera dacilor. Argumentele aduse in sprijinul acestei elucrubatii sunt, nu doar nefiresti, ci si inexacte.
Ma astept ca, in curand, sa apara dovezi “sigure” ale implicarii dacilor in ridicarea Piramidelor din Egipt, a Farului din Alexandria si, de ce nu, si a Marelui Zid Chinezesc…
Dati-mi voie sa fiu direct, sau rau, cum ar putea spune unii mai sensibili: care sunt dovezile istorice directe, ramase de la daci? Ce avem scris de la ei? In ce limba? De unde stim despre tarabostes, comati? De unde stim ca purtau caciuli sau ca steagul lor de lupta era de forma unui lup? In afara de Zalmoxis si Gebeleizis, ce alte zeitati mai aveau dacii? Ce a mai ramas atat de falnic, dupa ei, in afara bijuteriilor si a unui complex religios. Unde sunt ruinele Cetatii Sarmisegetuza? Ce influenta solida a ramas in limba noastra romaneasca, de la ei? Care: manz, viezure sau varza?
Nu vreau sa credeti ca m-am trezit sa calc, eu, in picioare, dacii. Dar, nu pot sa fiu de acord cu cei care ajung sa spuna, in modul cel mai doct cu putinta si de la inaltimea unei asa-zise eruditii in materie de dacologie, ca saracii, ei, romanii, noroc cu momentul in care i-au intalnit pe daci, ca altfel erau pierduti. Cum sa nu explodez, cand vad, in acel documentar penibil, cum, un personaj, fost ministru al Apararii Nationale, spunea povesti despre teama pe care dacii o insuflau legiunilor romane si cum ca, acesta a fost si motivul pentru care chiar Traian si, mai tarziu, Constantin cel Mare, i-au asezat pe daci pe monumentele lor. Saracul de el. Domnul Spiroiu este acel ministru care, militar de cariera fiind, a cumparat obuze de artilerie mai mari in calibru decat tevile tunurilor armatei pe care o conducea, iar in acel documentar se trezeste sa explice cum sta treaba cu dacii…
Un alt subiect “tabu” pentru istoria noastra este si bimilenarismul crestinismului ortodox de la noi. Pai, sa o luam sistematic.
Ca suntem poporul cel mai timpuriu increstinat, din Europa, este deja o certitudine istorica. Sunt destule dovezi arheologice care arata, fara tagada, ca aici, in teritoriile ocupate de Imperiul Roman, existau comunitati crestine puternice. Ce trebuie mentionat, este insa un alt aspect. Orice om care a pus mana si a avut rabdare sa citeasca ISTORIA, si-a dat repede seama ca religia crestina a fost adusa si raspandita aici, de catre legiunile romane. Tot ce are legatura cu Sfantul Andrei si cu prezenta lui pe aici, sunt doar traditiile si izvoarele indirecte. Singura certitudine este cea legata de prezenta sa in Scitya si, de aici, unii istorici au dedus ca a trecut si prin Scitya Mica. Pestera si Izvorul sunt dovezile cele mai puternice dar, la o analiza istorica serioasa, bazata pe documente scrise sau pe dovezi arheologice, prezenta Apostolului Andrei aici este una mai degraba dedusa.
Stiu, pot unii sa-mi spuna ca la Sinodul I de la Niceea am avut si noi un Episcop, delegat. Adevarat. Dar asta nu implica o omniprezenta a Crestinismului in Dobrogea sau in alte parti. Ca exista un Episcopat crestin la Tomis, aceasta este sigur, dar a sustine ca vorbim despre o generalizare a Crestinismului in Dobrogea, la acea vreme, este o imprudenta.
Apoi, se pune in discutie Ortodoxia poporului nostru. Sa fim intelesi. Este sigura prezenta Sfantului Andrei pe aici si ca, pentru o perioada, acesta a propovaduit Evanghelia si pe Hristos. Insa, a crede ca Sfantul Apostol era “ortodox”, este o eroare istorica impardonabila. Ortodoxia a aparut pe scena istoriei, ca parte a Bisericii Crestine, abia dupa 1054. In plus, este greu de crezut ca populatia pagana, de pe teritoriul Romaniei de astazi, ar fi imbratisat imediat invatatura adusa de Apostol. Vechile obiceiuri pier greu. Nu cred ca trebuie sa insist cu acest aspect. Dragaica sau Sanzienele… va suna cunoscut?
Ce nu stiu multi, si nu se scrie in manualele de istorie sau in cartile de istorie oficiale, este ca primii doi voievozi ai Valahiei, Basarab (cuman, de origine) si Nicolae Alexandru erau numiti de Cancelaria Papala ca fiind “fideli ai Romei si ai invataturilor ei”. Ca, mai tarziu, Voievodul Basarab a primit Ortodoxia, din motive mai mult politice, este alta poveste. De altfel, atat Basarab cat si Nicolae, aveau sotii catolice si au primit taina Cununiei in rit catolic. Cat despre numele de Cozia sau Hurez, date ctitoriilor Voievodale, sunt CUMANE!
Cum se mai complica istoria! Este pacat ca sunt, printre noi, minti infierbantate, care picteaza istoria acestor meleaguri, in tuse prea stridente. Pretindem un loc privilegiat in Europa si, in fapt, istoria noastra incepe undeva prin secolul XIV, odata cu legendarele descalecari.
Cand, in Europa, fiintau Universitati si cand Renasterea schimba fata continentului, aici abia apareau primele formatiuni conduse autonom de un voievod similar unui rege. Pe ce lume traim?
Ce documente scrise, autohtone, avem inainte de sec XIV? Toate informatiile sunt indirecte. Diploma Cavalerilor Ioaniti este un exemplu elocvent.
Un alt aspect sensibil al istoriei nostre este si limba scrisa. Este demonstrat ca majoritatea, care forma populatia acestor meleaguri, vorbea o limba cu radacini latine si influente slave covarsitoare. Orice ar spune unii, toti cercetatorii seriosi ai istoriei limbii romane sunt de acord cu faptul ca putem vorbi de o limba romana abia spre finele sec IX sau X. Limba romana, asa cum o stim noi, este un amestec de cuvinte latine si slave. Restul vocabularului este intesat de cuvinte ale altor neamuri.
Sa revin la limba scrisa. Poate nu stiati, dar toate izvoarele scrise, autohtone, incepand cu veacul al XIV-lea si pana spre finalul sec XIX, sunt scrise exclusiv cu caractere chirilice si in limba slava si, dupa sec XVII, in romana.
Ca un impatimit al cartilor vechi, am acasa o colectie destul de bogata de carti ce dateaza incepand cu sec XVII. Toate, pana pe la 1874, sunt scrise in slavona. A aparut, pe la finele sec XIX, o scriere hibrida. O combinatie de caractere latine si slavone, pentru ca abia dupa 1910-1915 sa avem carti scrise in ceea ce numim, astazi, scriere in limba romana.
Un exemplu scurt. Detin, in original, volumul “Doine si Lacramioare”, al lui Vasile Alecsandri, tiparit la Iasi, in 1863. In afara subcopertei si a dedicatiei de autor, tot volumul este tiparit in slavona, impreuna cu unele caractere majuscule latine.
In Romania, vorbim despre Universitati si invatamant de calitate abia din sec XIX, in timp ce in Europa acestea existau de secole.
Nu putem vorbi despre Romania, ca entitate teritoriala si statala, decat tot din sec XIX. Toata istoria noastra, cu mici exceptii, este una a supunerii in fata celor mai puternici. Este o istorie a influentelor. Ba ne-am turcit, ba ne-am grecizat, ba ne-am frantuzit. Si, exemplele sunt destule. Acum, ne-a apucat romanismul grotesc. O sa ajungem sa spunem ca, pana si Burebista era romanas sadea.
Hodoronc-tronc, cum o dai cum o sucesti, este scos de la naftalina spiritualul Catavencu: “Toti suntem romani, mai mult sau mai putin onesti”. Ma intreb, totusi, la ce poate folosi o atare atitudine isterica?
Poate ca, unii dintre voi, considerati aceste aspecte insignifiante pentru istoria noastra. Poate, asa o fi! Totusi, pentru a nu parea excesiv de critic cu istoria poporului meu, ii invit pe toti cei care mai pot avea, inca, dorinta si curiozitatea sa CERCETEZE istoria, sa inceapa sa o faca. Abia atunci, se poate spune ca iti iei in serios istoria neamului tau. (Pr. Daniel Ivan)
