Ce este Lumea Cealalta?

Va oferim, mai jos, traducerea unui interviu realizat de Dmitry Artiukh, cu Pr. Andrei Lemeshonok, duhovnic al Manastirii Sf Elisabeta din Minsk.

Parinte Andrei, ce este “lumea cealalta”?

Lumea cealalta este Paradisul, pe care omul l-a pierdut atunci când L-a pierdut pe Dumnezeu. Clădirea Bisericii este Raiul pe pământ. Am putea spune că o biserică este ca lumea cealalta. Dacă cineva devine el insusi biserică, atunci el devine lumea cealalta. Uită-te la sfinți: corpurile lor sunt saturate cu harul lui Dumnezeu, izvorul vieții. Cinstim sfintele lor moaște, pentru ca acestea contin dragostea lui Dumnezeu, care nu moare. Celalalt taram este acela in care nu există nici moarte, nici păcat, dar unde Dumnezeu este prezent și în care binecuvântarea lui Dumnezeu este totul.

Cine trăiește conform legilor din “cealalta lume”, în această lume?

La un moment dat, sau intr-o anumita perioadă din viața, toată lumea, probabil, vine în contact cu acest taram. Oamenii care Il caută pe Dumnezeu, cauta acest taram, aceasta temelie pe care isi pot deja zidi viața veșnică – viața în care nu există nici durere, nici întristare, nici suspin, dar unde Dumnezeu va fi in toate lucrurile. Pentru moment, ne luptam cu noi înșine, cu lumea, și cu acest taram temporal, care în mod constant ne indeparteaza de cer, dupa cum umblam în umbra păcatului. Din păcate, acesta este modul în care oamenii trăiesc. Nu multi oameni isi pot imagina că există altceva: un alt tinut, o altă viață, criterii si obiective diferite ale vieții. Cel mai probabil, un creștin il va găsi: Dumnezeu îl va găsi și i-l va dezvălui lui. Dar, mai apoi, trebuie să lupte pentru el, să muncească din greu și sa nu se abata sau sa se lase atras de mulțime, care ar putea urma căile mai largi.

Aveti o mare experiență in ingrijirea duhovniceasca a persoanelor care locuiesc în case destinate persoanelor cu handicap mental. Unde vedeți “cealalta lume”, în viața lor?

Când am vizitat pentru prima dată o astfel de casă, am simțit că ceva ma oprea. Respira diferit, aude diferit, vede lucrurile diferit… există o altă dimensiune. Dar, apoi, am înțeles că nu există niciun rău în acești oameni. Exista pacat – dar, știți, ca păcatele copiilor. Păcatul s-ar putea manifesta într-un copil și ar putea spori – dar nu există nici viclenie, nici înșelăciune, nici acumularea interioară a păcatului. El, imediat uită, iartă și merge la joaca. El nu trăieste cu acest păcat. Dar, la un adult, inima devine mai dura si se umple cu păcatul. Nu isi mai poate infrange patima de unul singur. Are nevoie de ajutor, are nevoie de Sfânta Biserică, are nevoie de dragoste, care sa ii permita să revina la respirația profundă, să se elibereze de egoul sau și să viziteze cealalta lume. Acesta este, probabil, cel mai important lucru.

Cum se pot bucura de comuniunea cu Dumnezeu, oamenii din acest tip de lume?

Ca și copiii – pur și simplu. În ceea ce privește dezvoltarea, mulți dintre ei seamănă cu copiii de varsta cuprinsa intre cinci si șapte ani. Ei nu sunt deranjati de problemele care le cauzeaza stres adultilor. Comportamentul lor poate fi crud și nu trebuie să idealizăm aceste case – acești oameni sunt bolnavi – dar boala lor i-a pastrat, într-un fel, și i-a oprit din această lume, iar peretii caselor le ofera adapost. Ei duc o viață diferită, care este, probabil, ceea ce le ține sufletele departe de a fi afectate de păcat.

Ei par nebuni, pentru oameni, aceste persoane nefericite, dar pentru Dumnezeu ei sunt pe primul loc. Dacă ei cred, ei cred cu sinceritate, fără a analiza sau rasturna lucrurile în jur, fără să se gândească la lucruri asa cum o fac așa-zisii oameni “normali”, care sunt mereu confuzi și care se tortureaza cu îndoieli, presupuneri, și cu un psihic constant tensionat, care nu este de la Dumnezeu. Acest tip de viață este temporal și omenesc, dar nu este real. Pentru ca noi sa fim asemeni acestor oameni, care sunt bolnavi, este nevoie de sfințenie. Avem nevoie să evoluam, din nou, spre stadiul de copil, dar nu prin primitivismul sau simplitatea artificiala, ci prin munca sufletului și a minții. Ne gândim, luptam, și Il cautam pe Dumnezeu, iar prin cunoașterea acestei lumi, ajungem la ceea ce am pierdut devenind adulti; am plecat într-o țară în care acest taram incearca întotdeauna să ne îngroape, sa ne izoleze de lumea lui Dumnezeu și unul de altul. De aceea, in mod sigur, când Dumnezeu este prezent în cineva, acela devine un om foarte simplu.

Cum putem invata sa facem acest lucru?

Cred că cineva trebuie să-și petreacă întreaga viață invatand asta. Îl avem pe Dumnezeu drept doctor, ajutor și profesor, avem dragostea Lui, care ne face capabili sa depasim atracțiile acestei lumi și sa rezolvam toate problemele ei, pentru că în Dumnezeu sta plinătatea vieții. Nu se poate pretinde că primii oameni creati înainte de cădere au fost filosofi sau înțelepți. Ei, pur și simplu, traiau în Dumnezeu și, în aceasta a constat plinătatea vieții, pe care au pierdut-o mai târziu. Din păcate, ei nu erau pregătiți pentru simplitate, puritate și o viață dreaptă. Pentru a ajunge la asta, umanitatea, probabil, a trebuit să treacă prin mai multe generații, în care oamenii sa sufere și sa moara în deznădejde.

Cineva spune: “Vreau o mașină, vreau faima și sănătate, vreau sa merg acolo, vreau…”. Dar, altcineva înțelege că acest lucru este in intregime un nonsens și spune: “Vreau să existe pace în sufletul meu și lumina, in ochii mei. Vreau să trăiesc veșnic. Vreau să devin un om!”. Tot ceea ce este păcătos și lipsit de autenticitate este tranzitoriu, artificial si de moarte. Nu idealizam aceste case. Boala este reala. Dar, aceasta boala, această suferință, curăță sufletele lor și ii face diferiti, ii schimbă.

Unii oameni spun: “Oamenilor anormali le este mai usor sa traiasca”. Ce puteți spune despre asta?

Aici e greu de spus, de fapt, cine e normal și cine este anormal. Cred că un credincios ar putea avea o experiență de un minut, atunci când sa poata spune ca a fost cu adevarat un om viu. În cazul în care nu a existat un asemenea moment, atunci înseamnă că nu a existat nici viață – nici viața reală. Asta înseamnă că încă ne agățam de iluzii. Există oameni care isi petrec intreaga lor viata sub aceasta forma, nu pentru că Dumnezeu ii tratează diferit fata de ceilalti, ci pur și simplu pentru că ei nu au nevoie de El. La un moment dat, sufletul lor nu mai poate răspunde, nu mai poate vedea frumusețea, sta speriat, ascuns și isi pierd inima, pentru ca prin departarea de Dumnezeu se condamnă singuri la suferință. Există puțini oameni care nu trăiesc în această lume – care nu trăiesc din aceste resturi porcine, din care se hrănește lumea – care doresc să guste viata Sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, care au suferit, au luptat și au luptat întotdeauna lupta pentru cealalta lume.

“Ai vrea sa te rogi zi și noapte, sa suferi pentru Hristos și sa mori pentru Hristos?”

“Nu. Eu cred, dar nu vreau să devin un fanatic, care e deja prea mult, nu e pentru mine. Nivelul meu de viață creștină înseamnă a aprinde o lumânare, a scrie un pomelnic, probabil, postul și a primi Împărtășania, ocazional. Sunt un om simplu… “

Când Dumnezeu atinge pe cineva, acela nu mai poate fi ca toți ceilalți. El înțelege că există o altă viață și un alt taram. Sunt necesare acestea, dar ce spune Domnul? „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor adauga voua” (Matei 6:33). Ce face Biserica? Ea spune: “Să ne inaltam inimile noastre!”. Biserica încearcă să ne scoată din această groapă de gunoi în care noi tot incercam sa gasim ceva. Suntem ca vagabonzii, scotocind, încercand sa găsim ceva în acest gunoi, o bucată de fier. Oamenii cred că ei înșiși sunt puternici, bogati, nobili – dar toată viața asta este o groapa de gunoi. Împăratul nu are haine! Dar, toată lumea aplauda și spune: “Totul este bun!”. Nu este un fel de spectacol? Nu este aceasta o casă de nebuni, în care trăim? Numai ca, asta a devenit acceptabil, toată lumea trăiește asa. Asa sunt oamenii invatati, din generație in generație, iar parasirea acestei lumi este foarte dificila, dacă nu imposibila. Dumnezeu dă, insa, har omului, prin care el se mișcă și izbucneste. Nu există altă cale, putem izbucni. Păcatul locuiește în mine, în fiecare celulă a mea, am fost învățat de către păcat, am fost învățat de către această lume. Cum pot sa traiesc?

Trebuie pocăintă …

Adevarata pocăința este o revoluție, o revoluție interioară, este o schimbare de viață, atunci când cineva devine diferit.

Probabil, în astfel de momente, sufletul vrea să îi mulțumeasca lui Dumnezeu. Dar cum? Cum ii poti multumi lui Dumnezeu?

Zidește în mine inimă curată, Dumnezeule… tot ceea ce Dumnezeu îi dă, el poate da înapoi. Nu poate da înapoi nimic, insa, de la el insusi. Nu are nimic propriu, nici o cusatura. Nu toată lumea înțelege că a iubi pe cineva este un dar de la Dumnezeu, ca a crede este un dar de la Dumnezeu, ca smerenia și răbdarea sunt, de asemenea, daruri de la Dumnezeu. Omul Ii poate darui ego-ul sau, acela care nu avea nevoie de nimeni. Ce Ii putem da înapoi? Inima noastra. Dumnezeu ne dă atât de mult, dar noi risipim si nu Ii multumim. Suntem în război cu Dumnezeu, ne certam cu El, vrem sa-I demonstram punctul nostru de vedere. Dar, Dumnezeu se smerește, pentru că El ne iubește. Dacă vrem să iubim pe cineva, trebuie să ne uităm la modul în care Dumnezeu ne tratează, și apoi sa ii tratam in mod asemanator pe vecinii nostri.

Putem face acest lucru? Sigur ca nu, atâta timp cât suntem egoisti si egocentrici. Vrem ca oamenii să se simtă rău, pentru noi; vrem să ne iubim; vrem să ne prețuim, vrem ca Dumnezeu să ne dea daruri. “Doamne, ajută-mă! Vreau aceasta și acest lucru, și asta”… Dar, foarte rar auzim cuvintele:” Doamne, ia viața mea și fa cu mine cum voiești Tu, numai nu mă lăsa”. Aproape niciodată nu auzim oameni care sa spuna: “Eu! Sunt atât de recunoscător lui Dumnezeu, pentru tot; sunt atât de fericit că L-am găsit!”. Sute de oameni vin și plang: “Totul este greșit; nimic nu este așa cum ar trebui să fie; totul este groaznic”.

În această lume, în această țară, totul a devenit atât de sucit și de distorsionat de păcat! Numai ca, noi nu vedem acest lucru, pentru că suntem parte a acestei vieți păcătoase. Sa ne rupem de această lume și sa deschidem ochii noștri, este dificil, pentru că ne vom transforma în niște idioți. După Dostoievski, “Idiotul” a fost un personaj bun! Această persoană părea a spune lucruri normale, dar toată lumea credea ca este vorba despre un idiot.

Nu este nicio deosebire in viata noastră. Poti vedea Creștinismul ca pe un fel de tradiție, sau ca pe ceva cu totul diferit: ca pe o viață nouă, ca pe un nou taram. Dar, atunci, vei fi de prisos in conceptia acestei lumi; lumea nu va accepta asta; ea se va lupta. Te poti lupta?. „Poate că ma voi pune cu ea. Dar, de ce ar trebui să deranjez mai mult decât oricine altcineva? Toată lumea este nepoliticoasa – de ce sa fiu si eu”.

Dar, un om credincios suferă pentru fiecare gând, pentru ca el vede cat de intunecat a devenit. El vede cum un gând a patruns in el – cum va scapa acum de el? El simte presiune, si cu cat va merge mai departe, cu atat presiunea va creste. Este ușor acest lucru? Nu, dar nimeni nu vrea să trăiască astfel. Domnul ne dă totul: dragostea și frumusețea Sa. Biserica ne oferă tot ceea ce este frumos. Tot ceea ce ne transmite are o calitate atemporala. Avem nevoie de inspiratie (har) in viața noastră, dar noi suntem obositi si slabi de inimă, ne pare rău pentru noi înșine și, prin urmare, ramanem pe loc – dar stim sa ne punem speranta in Sfintele Paști!