publicat în: Arhivă

Pastorala de Craciun – PF Parinte Patriarh Daniel

Iubirea părintească, temelia vieţii umane,
Pastorala de Crăciun – 2008 a Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Cuvântul pastoral la sărbătoarea Naşterii Domnului – 2008, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îndeamnă clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române ca, în faţa crizei economice (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), morale (avortul, divorţul, abandonarea copiilor, libertinajul ş.a.) şi spirituale (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios) cu care se confruntă familia, să “lucreze pentru întărirea şi sporirea iubirii părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi; precum şi a iubirii curate a soţilor între ei, păstrând dreapta credinţă şi dreapta vieţuire pe care le-am moştenit de la părinţii şi strămoşii noştri de-a lungul veacurilor, ca popor creştin”.

Amintind că, în noul an care vine, 2009, se împlinesc 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare (379-2009), unul dintre cei mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a îndemnat clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române ca în ziua de Anul Nou, de sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul 2008 şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2009.
Vă prezentăm în continuare textul integral:

† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi”. (Luca 2, 7)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia. Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul coboară din cer pe pământ întru smerenia unui Prunc născut nu în casa părinţilor săi, ci într-o călătorie, şi nici măcar într-o casă de oaspeţi, ci într-o iesle. Fiul lui Dumnezeu Se face Om, fără casă, străin şi călător, pentru ca să aducă la casa Tatălui ceresc pe oamenii înstrăinaţi de El. Toţi oamenii, prin viaţa lor trecătoare, sunt în lumea aceasta călători, căutători ai odihnei în Dumnezeu, Care i-a făcut spre comuniune de iubire cu El.

Pruncul, pe care Îl naşte Fecioara Maria, nu este decât în faţa oamenilor, fiul lui Iosif din Nazaret, fiindcă trebuia ca Fiul lui Dumnezeu, Care Se naşte veşnic din Tatăl, fără mamă, să Se nască în timp din mamă, fără tată, prin lucrarea Duhului Sfânt: „Îngerul Domnului i s-a arătat (lui Iosif) în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). Deşi Iosif nu este tatăl după trup al Fiului Fecioarei Maria, totuşi lui i se încredinţează de către Dumnezeu, prin înger, Pruncul Căruia trebuie să-I pună numele voit de Dumnezeu, adică Iisus, şi pe Care trebuie să-L crească şi să-L ocrotească, astfel ca Pruncul să nu fie o fiinţă lipsită de iubirea unuia din părinţi. Deci, Iosif este oarecum tatăl adoptiv al lui Iisus.

Numele de Iisus vine de la Ie şuah, care înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”, arătând astfel că, prin Fiul Fecioarei Maria, Dumnezeu voieşte să mântuiască lumea de păcate: „Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 21). Mântuirea înseamnă refacerea legăturii de viaţă şi iubire între Dumnezeu şi oameni. Iisus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu devenit Om, astfel încât în El, Dumnezeu şi Omul sunt uniţi pentru veşnicie.

De aceea, proorocul Isaia a profeţit că Fiul Care Se va naşte din Fecioară Se va chema Emanuel : „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14; Matei 1, 23). Cu alte cuvinte, Pruncul Iisus este Dumnezeu-Copilul. Când Dumnezeu a făcut lumea, coroana creaţiei Sale a fost familia: bărbatul şi femeia, care au primit binecuvântarea de a creşte, a se înmulţi şi a stăpâni pământul (Cf. Facerea 1, 27-28). De aceea, în Biserica Ortodoxă, la Cununie, se pun mirilor coroane pe cap. Dar, pentru că la începutul lumii femeia a fost făcută din Adam, fără mamă, acum, la reînnoirea sau mântuirea lumii căzute în păcat, Iisus, Noul Adam, Se naşte din femeie, fără tată. Iisus Se naşte nu din sămânţă şi poftă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, pentru că iniţiativa mântuirii vine de la Dumnezeu, Tatăl din ceruri, nu de la oamenii pământeşti. Naşterea după trup este naştere pentru viaţa pământească, viaţă care sfârşeşte în moarte, dar naşterea din lucrarea Duhului Sfânt este naştere pentru viaţa cerească, veşnică. Astfel, în însăşi naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este dat începutul vieţii veşnice pentru om (cf. Ioan 1, 12-13).

Întrucât bărbatul şi femeia împreună, adică prima familie, Adam şi Eva, au căzut în păcat prin neascultare faţă de Dumnezeu, acum Iisus Mântuitorul, Noul Adam, începe ridicarea neamului omenesc din păcat alegând tocmai familia ca loc de început al lucrării Sale mântuitoare, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif, ocrotitorul Pruncului Iisus. Plin de înţeles este şi faptul că prima minune pe care o va săvârşi Iisus Mântuitorul în activitatea Sa publică se petrece la întemeierea unei noi familii, la nunta din Cana Galileii la care a fost invitat El, Iisus, şi mama Sa, Fecioara Maria (Cf. Ioan 2, 1-11). Acolo, în mod minunat, la rugămintea mamei Sale, care este icoana Bisericii, Mântuitorul Hristos preface apa în vin, arătând că binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei plineşte ceea ce lipseşte şi aduce bucurie deplină.

Fiul lui Dumnezeu devine Om şi Se naşte pe pământ printe oameni, ca să împace şi să unească pe om cu Dumnezeu şi pe oameni întreolaltă . De aceea, corul îngerilor cereşti, care vestesc, în timpul nopţii, păstorilor de lângă Betleem, Taina Naşterii lui Hristos, cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Dumnezeu, Care a făcut spaţiul şi timpul, alege locul şi vremea naşterii Sale ca Om: Betleemul din vremea împăratului Cezar August şi a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii: „Stăpâniţi pământul”, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă şi neajutorată, fără bogăţii şi fără renume, o familie care nu poate conta pe nimeni şi pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

O, adânc al iubirii smerite a lui Dumnezeu! Copilul, Care înainte de a Se naşte, nu găseşte nici măcar un colţişor în casa de oaspeţi, îndată după naştere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viaţa lui Iisus se întâlneşte cu refuzul şi refugiul, pentru ca mai târziu să sfârşească cu răstignirea, întrucât El a venit să aducă iubire şi viaţă, în lumea în care păcatul aduce ură şi moarte.

Iisus Se naşte într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea oraşului se află în stare de veghe doar păstorii oilor . Acestor oameni simpli şi veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină şi cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă pe cele smerite în slavă, iar singură tatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara oraşului sunt chemaţi să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace şi străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin naşterea Mântuitorului. Magi de la Răsărit, de la distanţe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în ţara lor, S-a născut un Prunc-rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărăteşti oferite Pruncului sărac, născut într-o iesle, daruri aduse de departe, dintr-o ţară străină, arată iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă saracă, neajutorată, de către oamenii de aproape, de acelaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Sensibil la contrastul dintre lipsa de ospitalitate pe care Fecioara Maria o trăieşte cu întristare în Betleem şi darurile scumpe primite de la oameni străini, poporul nostru, în frumoasele sale colinde, deplânge pe locuitorii neprimitori ai Betleemului, dar laudă pe păstorii de la marginea lui; deplânge cruzimea lui Irod, dar laudă

înţelepciunea şi dărnicia magilor de la Răsărit care îi aduc daruri Pruncului Iisus:

„Aseară pe’ nserate / Fecioara Maria
În Betleem cetate / Călătorind sosea
Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea
În Betleemul mare / Nimenea n-o primea”.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Făcându-se Om asemenea nouă, afară de păcat, Dumnezeu a ales calea smerită, tainică, de a veni la noi, pentru că El voieşte ca noi să răspundem iubirii Sale în mod liber, nu forţaţi . El Se smereşte atât de mult, încât poate fi primit sau refuzat de către noi. El Se face străin şi călător, sărac şi neajutorat, ca noi, în mod liber, cu dragoste şi bunătate, să facem dintr-un străin un prieten şi dintr-un călător un oaspete al casei noastre . Ajutând un sărac, ne îmbogăţim inima, sporim iubirea milostivă a sufletului nostru, aducându-l astfel la asemănarea cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu, după chipul Căruia a fost făcut omul la început. Iubirea lui Dumnezeu este deodată atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil fraged la vârstă.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire. Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte adoptiv prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut. Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte poate deveni un străin pentru propriii săi copii . Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Iisus Domnul nu a avut copii după trup, dar a avut ucenici, fii duhovniceşti, cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14). Mai mult, Iisus Mântuitorul a înviat pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica lui Iair, aducând bucurie părinţilor îndureraţi . Iubirea faţă de copii este, aşadar, început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de oameni. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor nu pot creşte spiritual deplin, iar adulţii care nu pot manifesta iubire dezinteresată, frăţească şi părintească, faţă de semenii lor nu pot răspunde deplin nici iubirii părinteşti a Tatălui ceresc faţă de ei.

Sfânta Scriptură descrie legătura lui Dumnezeu cu lumea ca pe o relaţie de intimitate, ca pe o cununie şi o familie (Cf. Efeseni 5, 21-33). Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului feciorelnic şi curat al omului smerit, se simte iubirea frăţească în Dumnezeu-Fiul devenit Om şi iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să-L chemăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri” . Biserica este deci Familia iubirii Sfintei Treimi faţă de oameni, iar familia creştină a fost numită pe drept cuvânt „Biserica de acasă” (Ecclesia domestica ). Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie ne cheamă astăzi să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Am văzut că familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu .

Astăzi, familia creştină se confruntă cu criza economică (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), cu criza morală (avortul, divorţul, abandonarea copiilor, libertinajul ş.a.), cu criza spirituală (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).

Cauzele sunt multiple şi complexe: declinul demografic al populaţiei tinere, ca o consecinţă a migraţiei tinerilor datorată sărăciei, mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice ce accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, violenţei, în sectarism şi suicid2. În plus, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor de către părinţi şi în abandonul părinţilor de către copii, în numărul mare de avorturi şi chiar în creşterea numărului divorţurilor, creşterea violenţ ei în familie şi creşterea delincvenţei juvenile.

Dar Naşterea Domnului, prin care se arată nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, ne aduce putere şi speranţă ca să biruim încercările grele ale vieţii. În acest sens, trebuie ca în fiecare parohie să ajutăm familiile creştine sărace sau cu mulţi copii, să arătăm dragoste frăţească şi părintească faţă de copiii orfani şi faţă de părinţii îndureraţi care şi-au pierdut copiii.

Să vizităm, mai ales în aceste zile, casele de copii fără părinţi şi casele de bătrâni pe care i-au uitat copiii lor; să vizităm bolnavii din spitale şi deţinuţii din închisori, pentru a le vesti, prin daruri şi colinde, bucuria Naşterii Domnului Hristos – Darul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de lume.

În faţa crizei morale şi spirituale de azi, să lucrăm pentru întărirea şi sporirea iubirii părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi; precum şi a iubirii curate a soţilor între ei, păstrând dreapta credinţă şi dreapta vieţuire pe care le-am moştenit de la părinţii şi strămoşii noştri de-a lungul veacurilor, ca popor creştin.

Să creştem copiii şi tinerii noştri în virtute şi sfinţenie, să-i învăţăm să găsească în rugăciune izvorul iubirii curate şi să trăiască viaţa lor pe pământ în lumina binecuvântarii Părintelui ceresc şi a Bisericii Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să putem, din an în an, să cântăm cu îngerii şi cu strămoşii în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”.

Fraţi şi surori în Domnul,
În noul an care vine, 2009, se împlinesc 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare (379-2009), unul dintre cei mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mare teolog şi înţelept păstor de suflete. Cu acest prilej, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Noastră, a declarat anul 2009, An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al tuturor Sfinţilor Capadocieni.
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică în anul 330 şi a trecut la Domnul în anul 379. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut nouă copii, dintre care cinci au devenit sfinţi, împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor, Macrina cea Bătrână. De fapt, toţi cei nouă copii: cei patru fraţi şi cele cinci fete, din familia lor, duceau o viaţă de sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului.

Familia Sfântului Vasile cel Mare a fost o familie de sfinţi. Fraţii Sfântului Vasile au fost: Sfântul Grigorie, Episcop de Nyssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfântul Vasile, apoi Sfântul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi apoi Sfântul Petru, episcopul Sevastiei.

Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic. Dintre fete, Sfânta Macrina a fost mai mare cu vârsta decât toţi. Ea a ajutat pe mama lor, Emilia, la creşterea tuturor copiilor, învăţându-i pe toţi, din pruncie, dreapta credinţă în Hristos-Domnul. Sfântul Vasile cel Mare a fost un om foarte afectiv şi a simţit mereu nevoia comuniunii cu cei dragi, cu familia ori cu prietenii. Persoanele care au avut un rol major în creşterea şi formarea sa erau: mama Emilia, doica Paladia, bunica Macrina, sora Macrina şi unchiul Grigorie, care i-a fost ca un al doilea tată şi protector.

Considerând familia o instituţie de bază a societăţii, întemeiată de Dumnezeu prin crearea omului ca bărbat şi femeie (Facerea 1, 27), Sfântul Vasile cel Mare acorda, în scrierile sale, o importanţă deosebită relaţiilor dintre membrii familiei: soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi surori. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare face dese referiri la preocuparea pe care trebuie sa o aibă familia şi Biserica faţă de creşterea şi educaţia copiilor. În acest sens, este cunoscută lucrarea Sfântului Vasile cel Mare Către tineri, în care sfătuieşte pe tinerii creştini să se pregătească din tot ceea ce mintea omenească şi cultura universală, au alcătuit de-a lungul existenţei umanităţii şi să extragă, asemeni albinelor, numai polenul , lasând la o parte ceea ce este dăunător sănătăţii morale a tinerilor.
Sfântul Vasile cel Mare este un mare dar pentru întreaga lume creştină, dar şi pentru noi, românii, în special. El a desfăşurat o frumoasă activitate misionară „nu numai în patria sa Capadocia, ci s-a ocupat şi de situaţia creştinilor din Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), precum şi de creştinii din Dacia Carpatica (geto-daco-romanii), ca şi de creştinii goţi, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi şi în sudul Moldovei”.

Fiind rudă şi prieten cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, Sfântul Vasile cel Mare a cerut acestuia să trimită în patrie, adică în Cezareea Capadociei, moaştele Sfântului Sava de la Buzău, mort ca martir pentru credinţa în Hristos, în răsăritul Daciei Carpatice, la 12 aprilie 372, fiind înecat în râul Buzău. În epistolele sale adresate guvernatorului Soranus sau Episcopului de Tomis, Bretanion, Sfântul Vasile cel Mare îşi arată admiraţia pentru tăria credinţei trăite de strămoşii noştri
de la Dunăre şi Mare.

Primele obşti monahale de la noi au fost organizate de ucenici şi urmaşi ai Sfântului Vasile cel Mare, după regulile sale monahale. Dovada legăturilor sale cu pamântul nostru străbun a fost recunoscută mai târziu şi de Patriarhia Constantinopolului. Astfel, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, în timpul Patriarhului Sofronie, a decis la data de 10 octombrie 1776 ca Mitropolitul Ungrovlahiei (cu reşedinţa la Bucureşti) să poarte şi titlul onorific de “Locţiitor al Tronului episcopal din Chesareea (Cezareea) Capadociei” . Din anul 1925, acest titlu este purtat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În ţara noastră, Sfântul Vasile cel Mare se bucură de o deosebită cinstire, numele de Vasile fiind foarte raspândit la români (aproximativ 615.000 de persoane poartă acest nume), iar în folclorul românesc, mai ales în colinde şi pluguşor, Sfântul Vasile cel Mare este aşezat după Moş Crăciun, de-a dreapta Maicii Domnului sau locuind în aceeaşi Casă cu Dumnezeu.

În noaptea de 31 decembrie 2008 spre 1 ianuarie 2009 şi în ziua de Anul Nou, de sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul 2008 şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2009.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2009 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde şi părinteşti doriri de pace şi sănătate, fericire şi ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun şi folositor, dimpreună cu tradiţionala urare: La mulţi ani!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
†DANIEL
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE