Conflicte etnice şi soluţii teritoriale. Studiu de caz: Declaraţia de independenţă a Kosovo

Proclamarea independenţei Kosovo, la 17 februarie anul acesta, recunoscută la puţin timp după aceea de Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania precum şi de alte state, nu a reprezentat o surpriză. „Evenimentul” fusese anunţat de ceva timp şi pregătit, cu un an înainte, de propunerea trimisului special ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, înaintată Consiliului de Securitate ONU la 26 martie 2007, propunere care recomanda independenţa provinciei sub supraveghere internaţională.

La o lună de la declararea independenţei, aproximativ 30 de state au recunoscut Kosovo ca stat independent. De cealaltă parte, Rusia, China, mai multe state membre ale Uniunii Europene (România, Spania, Slovacia, Grecia, Cipru) şi, evident, principalul stat vizat, Serbia, alături de alte state, au denunţat neconformitatea cu dreptul internaţional a actului unilateral de declarare a independenţei.

La nivel multilateral, declaraţia de independenţă a fost urmată, chiar în ziua proclamării, de o sesiune de urgenţă a Consiliului de Securitate ONU. De asemenea, Consiliul Uniunii Europene s-a reunit de urgenţă la 18 februarie.

Toate acestea nu au făcut decât să evidenţieze caracterul controversat al declarării independenţei Kosovo. Nici Consiliul de Securitate ONU, nici Consiliul UE nu au putut prezenta o poziţie comună a statelor membre cu privire la declararea independenţei.

Secretarul general ONU s-a limitat la a face un apel către toate părţile implicate de a se abţine de la acţiuni sau declaraţii care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea regiunii şi de a reaminti că misiunea UNMIK îşi va continua activitatea în baza Rezoluţiei nr. 1244/1999 a Consiliului de Securitate .

Consiliul UE, la rândul său, doar a luat notă de declaraţia de independenţă a Kosovo, lăsând la latitudinea Statelor Membre decizia privind recunoaşterea noii entităţi .

Caracterul discutabil al proclamării independenţei Kosovo şi recrunoaşterii acesteia transpare chiar din declaraţiile prin care s-au exprimat aceste acte. Ele nu oferă o fundamentare în dreptul internaţional, ci se rezumă la a afirma şi recunoaşte noua situaţie de fapt. Pe de altă parte, atât statele care au recunoscut independenţa, cât şi cele care nu au făcut-o sunt conştiente de caracterul lipsit de precedent al acestui act şi de dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea, întemeierii sale pe dreptul internaţional pozitiv – teoria şi practica dreptului la autodeterminare, secesiunii, dizolvării statului federal.

O discuţie pe teren juridic cu privire la declaraţia de independenţă a Kosovo ridică o serie întreagă de semne de întrebare, pornind de la problema legalităţii secesiunii, procesul de formare a statelor, rolul recunoaşterii internaţionale şi măsura până la care comunitatea internaţională poate interveni într-un asemenea proces şi până la eficienţa prezentului sistem ONU. Articolul de mai jos se va limita la examinarea chestiunii declaraţiei de independenţă a Kosovo din perspectiva teoriei şi practicii secesiunii, prin raportare la principiile autodeterminării şi integrităţii teritoriale şi la cazul particular al dezmembrării unui stat federal.

Prima posibilă dificultate privind examinarea independenţei Kosovo, ca expresie a dreptului la autodeterminare, poate fi determinată de problema calificării subiectului / beneficiarului unui asemenea drept. Conform documentelor relevante , dreptul la autodeterminare este un drept al popoarelor. Niciuna dintre prevederile dreptului pozitiv referitoare la autodeterminare nu infirmă această poziţie iniţială. Toate documentele care conţin reglementări în materia autodeterminării se referă la „popoare” ca beneficiari ai acesteia.
Nicio reglementare nu priveşte minorităţile naţionale ca posesoare ale dreptului la autodeterminare. în toate cazurile, aspectele referitoare la minorităţile naţionale sunt reglementate distinct, acestora fiindu-le garantate o serie de drepturi individuale.

Chiar dacă am accepta opinia potrivit căreia în dreptul internaţional modern există o tendinţă către acordarea unor drepturi colective minorităţilor faţă de reglementările şi practica existente nu se poate afirma că autodeterminarea se numără printre acestea. Nici vizavi de teoria autodeterminării interne nu se poate afirma că minorităţile beneficiază de un asemenea drept, distinct de cel al restului populaţiei statului respectiv. Dreptul de autodeterminare (internă) aparţine întregii populaţii a statului, reflectând principiul democraţiei reprezentative, chiar dacă din acesta pot decurge o serie de drepturi specifice, care privesc doar persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

în acest sens, Opinia nr. 2 a Comisiei de Arbitraj pentru Iugoslavia , care a fost sesizată expres cu o asemenea întrebare [„Populaţia sârbă din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina (…) are dreptul la autodeterminare?”], a stabilit că „populaţia sârbă (…) are toate drepturile privind minorităţile şi grupurile etnice prevăzute de dreptul internaţional”. Aceste drepturi includ „dreptul de a-şi alege naţionalitatea”. Conform Comisiei, autodeterminarea serveşte doar „pentru a garanta drepturile omului”, în baza sa „fiecare persoană [putând] să îşi aleagă apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică” . Prin urmare, din concluziile Comisiei rezultă că drepturile „aferente” persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale se fundamentează pe dreptul de autodeterminare ca drept general, şi nu că drepturile minorităţilor ar include un drept la autodeterminare.

Cum putem însă „departaja” grupurile umane pentru a le identifica pe cele îndreptăţite la autodeterminare (popoarele), faţă de cele care nu au un asemenea drept (minorităţile naţionale)?
Prima definiţie legală a conceptului de minoritate – şi singura, până în prezent, cu o asemenea autoritate – a fost oferită de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CU) în cazul Comunităţile greco-bulgare din anul 1930.
Astfel, „comunitatea” (minoritatea) a fost definită ca fiind „un grup de persoane care locuiesc într-o ţară sau regiune distinctă, având propria rasă, religie, limbă şi tradiţii, care îşi păstrează propriile moduri de exercitare a credinţei, asigură educarea şi creşterea copiilor conform spiritului şi tradiţiilor rasei lor şi care se sprijină reciproc”
Prin urmare, o asemenea comunitate este caracterizată prin atribute de rasă, religie, limbă şi tradiţie şi posedă. un sentiment de solidaritate, având ca scop păstrarea acestor atribute ale grupului. Aceste elemente se regăsesc însă cu uşurinţă şi într-o eventuală definiţie a poporului.

a) Factorul teritorial. El reprezintă un element esenţial în procesul constituirii popoarelor. De cealaltă parte, deşi adeseori minorităţile naţionale sunt concentrate într-o anumită regiune, de multe ori ele se găsesc dispersate. Chiar şi în cazul unei concentrări teritoriale, sentimentul apartenenţei la teritoriul respectiv nu este unul esenţial pentru definirea identităţii etnice, ca în cazul popoarelor.
b) Gradul de organizare politică este mult mai redus în cazul minorităţilor, chiar dacă şi acestea îşi constituie o serie de structuri reprezentative.
c) Dinamica grupului este una distinctă. Dacă în cazul poporului aspiraţia spre o existenţă individuală este esenţială pentru definirea şi devenirea sa ca atare, în cazul minorităţilor, scopul principal este menţinerea identităţii culturale, lingvistice şireligioase în cadrul organizării politice existente sau prin optimizarea acesteia. S-ar putea spune că elementul „subversiv” este mai redus în cazul minorităţilor, iar, în momentul în care el apare, poate întrebarea corectă nu ar fi dacă minorităţile pretind un drept (nejustificat) la autodeterminare, ci dacă presiunile exterioare (ameninţarea la adresa identităţii sale) nu declanşează, de fapt, procesul constituirii unei conştiinţe naţionale distincte, a unui popor.

în cazul Serbiei, populaţia albaneză a reprezentat o populaţie minoritară (din punct de vedere numeric) faţă de cea sârbă. Elementul numeric este însă suficient pentru a o califica drept minoritate etnică, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare? Relaţiile dintre populaţia sârbă şi cea albaneză în Kosovo au fost marcate dintotdeauna de neîncredere şi lipsa dorinţei de convieţuire şi tolerare reciprocă. Ele au fost descrise de unii autori drept un raport continuu de „inversare a statutului”: „ori de câte ori sârbii au administrat Kosovo, aşa cum s-a întâmplat în perioada interbelică şi de la finalul celui de al doilea război mondial până spre sfârşitul anilor 1960, albanezii din Kosovo au fost discriminaţi în plan economic, social şi cultural şi au fost forţaţi să plece. Pe de altă parte, când albanezii s-au aflat într-o poziţie dominantă, de obicei cu sprijinul forţelor externe – otomane, austro-ungare, italiene, germane, bulgare şi NATO – sârbii au fost cei discriminaţi şi nevoiţi să părăsească Kosovo (aşa cum s-a întâmplat în timpul celor două războaie mondiale şi se întâmplă şi în prezent). (…) De-a lungul secolului XX perioada de dominaţie albaneză în Kosovo a fost una foarte scurtă” .

Resentimentele reciproce au făcut ca, deşi împărţeau acelaşi teritoriu, sârbii şi albanezii din Kosovo să trăiască în două societăţi paralele, amintind de „apartheid”, fără a exista o dorinţă reală de construire a unei societăţi multietnice democrate şi durabile. Mai mult, „după revocarea autonomiei Kosovo în 1989 (…), toate instituţiile albaneze din Kosovo şi-au continuat existenţa în secret şi timp de aproape un deceniu au existat două state paralele – cel oficial, la suprafaţă, controlat de Serbia, şi cel albanez cu instituţii politice separate, sisteme de educaţie şi de sănătate, chiar şi cu ajutoare de şomaj, finanţate de emigranţi albanezi sau de albanezi ce lucrau în străinătate” . După 1999 dezvoltarea separată a societăţii din Kosovo a putut continua liber, în absenţa oricărui control de la Belgrad, iar în prezent asistăm la fenomenul invers – sârbii din nordul Kosovo îşi constituie propriile instituţii paralele.

în acest mod, gradul de definire a comunităţii albaneze l-a depăşit demult pe cel al unei simple minorităţi, nivelul de coeziune între membri, de antagonizare faţă de ceilalţi (în speţă – populaţia sârbă), de dezvoltare a conştiinţei naţionale, îndreptăţindu-i, poate, să se considere un popor.

Mai mult, oricât de paradoxal ar părea, din punct de vedere antropologic se poate afirma că albanezii kosovari sunt un popor distinct de populaţia din Albania. Elementul etnic şi lingvistic este depăşit în realitate de o istorie diferită, de un sentiment naţional distinct, izvorât, în cazul albanezilor kosovari, din antiteza cu populaţia sârbă care a avut o evoluţie culturală şi religioasă diferită determinată de contextul istoric.

Chiar şi în cazul în care am accepta că populaţia albaneză se poate identifica unui adevărat beneficiar al dreptului la autodeterminare, soluţia independenţei nu este evidentă. între două drepturi concurente: cel (al „poporului albanez-kosovar”) la autodeterminare şi cel (al Serbiei) la respectarea integrităţii sale teritoriale, dreptul internaţional a dat întotdeauna satisfacţie ultimului.
Mişcările secesioniste îşi fundamentează întotdeauna pretenţiile de independenţă pe dreptul la autodeterminare. Cu toate acestea, în practica statelor, a instanţelor şi a organismelor internaţionale, se menţine, de aproape un secol, refuzul de a pune semnul egalităţii între autodeterminare şi secesiune sau de a admite că dreptul de autodeterminare poate implica un drept de secesiune.
în acest sens s-a pronunţat în 1920 Comisia de Jurişti a Societăţii Naţiunilor în opinia cu privire la statutul Insulelor Aaland, conform căreia „dreptul internaţional pozitiv nu recunoaşte dreptul grupurilor naţionale ca atare de a se separa de statul din care fac parte prin simpla exprimare a voinţei în acest sens” , precum şi, 66 de ani mai târziu, Curtea Internaţională de Justiţie care, în Hotărârea privind diferendul frontalier dintre Burkina Faso şi Mali, dă câştig de cauză integrităţii teritoriale .

In absenţa unei jurisprudenţe internaţionale relevante recente, din practica instanţelor naţionale este de menţionat avizul consultativ al Curţii Supreme de Justiţie a Canadei referitor la secesiunea Quebec-ului . Avizul oferă cea mai amănunţită analiză judiciară în materie, examinând chestiunea autodeterminării, în principal în raport cu problema secesiunii (aceasta din urmă privită ca autodeterminare externă), dar atingând totodată şi aspecte privind raportul cu democraţia reprezentativă, relevanţa respectului pentru drepturile omului, subiectele autodeterminării.

întrucât le este refuzată posibilitatea de a-şi exercita dreptul de autodeterminare la nivel intern. Este evident că aceste circumstanţe excepţionale nu sunt aplicabile în cazul Quebec-ului în condiţiile actuale. Prin urmare, nici populaţia provinciei Quebec, fie că este definită ca „un popor” sau ca „popoare”, nici instituţiile sale reprezentative (…) nu au dreptul, conform dreptului internaţional, de a se separa în mod unilateral de Canada” .

La aceeaşi concluzie referitoare la secesiune ajunsese, anterior, şi Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse, în cazul privind situaţia din Cecenia . Conform instanţei ruseşti, „prevederea constituţională privind menţinerea integrităţii statului rus este în concordanţă cu principiile universal recunoscute ale dreptului naţiunilor la autodeterminare” şi, având în vedere prevederile clauzei referitoare la integritatea teritorială („clauza de salvgardare”) din Declaraţia privind relaţiile prieteneşti din anul 1970, dreptul la autodeterminare nu „permite sau susţine actele de natură să conducă la dezmembrarea sau descompunerea completă a integrităţii teritoriale sau a unităţii politice a statelor independente şi suverane care respectă principiul egalităţii în drepturi şi al autodeterminării popoarelor” .

In contextul opoziţiei pe teren juridic faţă de fenomenul secesiunii, este cel puţin paradoxal că, în ultimul secol, am asistat în realitate la un proces continuu de fragmentare geopolitică, de Ia 46 de state, câte existau în anul 1945, ajungându-se, în 1965, în plin proces de decolonizare, la mai mult de dublu, pentru ca în prezent ONU să numere în total 192 de membri. La o analiză riguroasă însă, nu este evident că această fragmentare este rezultatul unor veritabile procese secesioniste, în sensul de fenomene unilaterale (desprinderi teritoriale obţinute fără acordul statului din teritoriul căruia se desprinde un nou stat).

Făcând o trecere în revistă a cazurilor de decolonizare, constatăm că marea majoritate a acestora nu reprezintă situaţii secesioniste, ci sunt rezultatul consensului dintre fostele colonii şi puterea colonială, în acest sens chiar fiind încheiate diverse acorduri între metropolă şi liderii locali.

în cazurile, puţine la număr, în care asemenea acorduri nu au fost încheiate de la bun început, soluţionarea situaţiilor respective a fost sau este încă trenată până la obţinerea consensului (recunoaşterea fostelor colonii portugheze Angola, Mozambic şi Guinea-Bissau abia după înlăturarea regimului Salazar şi modificarea politicii Portugaliei faţă de problema colonială, trenarea, încă, a soluţionării problemei în Sahara Occidentală)

Tentativele de separare faţă de teritoriul noului stat creat au fost condamnate de Adunarea Generală a ONU, care a proclamat constant menţinerea integrităţii teritoriale a noilor state şi a luat în considerare voinţa întregii populaţii de pe teritoriile lor, considerate ca popoare unice, în ciuda eterogenităţii etnice.

Ca şi în contextul colonial, statele şi organismele internaţionale sunt extrem de rezervate în a accepta secesiunea unor teritorii din cadrul statelor independente. Deşi impresia iniţială este că în ultimele decenii am asistat la zeci de cazuri de secesiune (fosta URSS, fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie, Eritrea etc), în realitate, comunitatea internaţională a fost extrem de precaută în alegerea limbajului şi, mai ales, a fundamentului juridic pentru recunoaşterea noilor state.
Astfel, noi state precum Senegal (1960), Singapore (1965), Eritrea (1993), Cehia şi Slovacia (1993) au fost create în baza acordului (obţinut mai mult sau mai puţin paşnic) dintre părţile interesate . Prin urmare, în niciun caz nu poate fi vorba în aceste situaţii de secesiune ca act unilateral.

Un caz posibil diferit este cel referitor la Bangladesh, considerat adesea în literatura de specialitate ca fiind singurul caz veritabil de secesiune admis în afara contextului colonial, calificat, totodată, drept un caz special de „secesiune reparatorie” . în realitate, nici în acest caz lucrurile nu sunt atât de evidente: actul unilateral iniţial de declarare a independenţei nu a fost recunoscut anterior acordului Pakistanului. Astfel, Bangladesh-ul (Bengalul Oriental) şi-a declarat independenţa faţă de Pakistan la 26 martie 1971, în urma refuzului conducerii politice pakistaneze de la acea dată de a recunoaşte rezultatul alegerilor din 1970, câştigate de un partid din Bengalul Oriental. în urma unui conflict de scurtă durată, în care India a intervenit în favoarea Bengalului Oriental, forţele armate pakistaneze s-au retras în decembrie 1971, controlul de facto revenind separatiştilor. La 2 februarie 1974, Pakistanul arecunoscut noul stat Bangladesh şi abia ulterior, la 17 septembrie 1974 , Bangladesh a fost admis ca membru al ONU.

Exemplul invers, care contrazice teoria „secesiunii reparatorii” vehiculată în legătură cu independenţa Bangladesh-ului, este cel al kurzilor. Discriminarea, încălcările sistematice ale drepturilor omului la care aceştia au fost şi încă mai sunt supuşi (în ţări precum Irak şi Turcia) sunt notorii, necontestate de comunitatea internaţională şi confirmate de recentele proceduri penale împotriva fostului lider irakian. Cu toate acestea, eforturile de constituire a unui Kurdistan independent nu s-au bucurat de sprijin, ceea cedovedeşte că încălcările drepturilor fundamentale, în sine, nu sunt suficiente pentru succesul unor demersuri secesioniste.
Disoluţia Uniunii Sovietice la sfârşitul anului 1991 a fost şi ea rezultatul consensului părţilor implicate. Acordul constituind Comunitatea Statelor Independente, semnat la 8 decembrie 1991 de Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina, la care s-au alăturat, la 21 decembrie acelaşi an, prin Protocolul de la Alma Ata, alte 11 republici (cu excepţia Georgiei), consemna că „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să mai existe ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică”.

Nu se poate afirma, prin urmare, că dreptul internaţional pozitiv echivalează sau incorporează în conţinutul dreptului de autodeterminare un drept la secesiune. Faţă de practica existentă nu se poate susţine nici că „secesiunea este văzută din ce în ce mai mult ca un posibil nou „drept” (…) distinct de autodeterminare” .
Dimpotrivă, dacă ar fi să asistăm la constituirea unei opinio iuris cu privire la secesiune, aceasta ar fi în sensul că un asemenea drept nu este recunoscut.

O posibilă excepţie, reflectată într-o parte a doctrinei şi în opinia citată a Curţii Supreme canadiene, ar putea-o constitui încălcările masive ale drepturilor fundamentale ale unei părţi a populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Deşi acest argument a fost utilizat şi în legătură cu declararea independenţei Kosovo , el nu este sustenabil în prezent, după aproape un deceniu de la comiterea încălcărilor respective ale drepturilor fundamentale şi la şase ani de la schimbarea de regim politic din Serbia, care a adus cu ea o modificare radicală în sens pozitiv a atitudinii autorităţilor acesteia faţă de respectarea drepturilor omului.

Un alt argument promovat la declararea, respectiv recunoaşterea independenţei Kosovo, este cel legat de „contextul destrămării Iugoslaviei” . Ca şi în cazul URSS, crearea statelor succesoare ale fostei Iugoslavii nu este privită ca un caz de secesiune, ci ca unul de dizolvare a unei federaţii. Cu excepţia Serbiei, toate celelalte republici constituente ale Federaţiei au considerat că dispariţia Iugoslaviei nu este rezultatul secesiunii, ci al dezintegrării în urma voinţei exprimate în acest sens de majoritatea republicilor constituente. Această poziţie a fost împărtăşită şi de Comisia Badinter. Conform Comisiei, „în cazul unui stat de tip federal, care include comunităţi cu un anume grad de autonomie şi, în plus, participă la exercitarea puterii politice în cadrul instituţiilor comune ale federaţiei, existenţa statului necesită ca organele federale să reprezinte componentele federaţiei şi să exercite putere efectivă”. întrucât „componenţa şi activitatea organelor fundamentale ale Federaţiei (…) nu mai întrunesc criteriile de participare şi reprezentativitate inerente unui state federal”, Comisia a constat că „Republica Federativă Socialistă Iugoslavia este în proces de dizolvare” .

în cazurile din teritoriul fostei Iugoslavii în care s-a urmărit separarea în afara cadrului disoluţiei Federaţiei, secesiunea nu a fost acceptată ca formă de exercitare a autodeterminării. Avem în vedere situaţia sârbilor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, cu privire la care aceeaşi Comisie Badinter a afirmat că „dreptul la autodeterminare nu trebuie să conducă la modificări ale frontierelor existente la momentul obţinerii independenţei”, conţinutul acestui drept limitându-se la acordarea posibilităţii ca orice persoană să „îşi aleagă apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică doreşte” . De altfel, deşi sârbii din Bosnia-Herţegovina au proclamat independenţa Republicii Srpska la 4 iulie 1992, aceasta nu a fost recunoscută, iar prin Acordul Dayton se garantează integritatea teritorială a Bosniei-Herţegovina.

Ulterior, separarea în 2006 a Republicii Muntenegru din cadrul Uniunii Serbia-Muntenegru este rezultatul unui aranjament constituţional convenit de ambele părţi, chestiunea secesiunii neputând fi adusă în discuţie.

Deşi Declaraţia de independenţă din 17 februarie 2008 consideră Kosovo drept „un caz special rezultând din destrămarea neconsensuală a Iugoslaviei”, raţionamentul de mai sus referitor la dezintegrarea Federaţiei iugoslave (prin opoziţie cu un proces secesionist) nu se poate aplica însă şi în favoarea Kosovo, care nu a constituit o republică în cadrul Federaţiei, ci doar a beneficiat de un grad de auto-nomie în cadrul Republicii Serbia .

în opinia referitoare la dreptul la autodeterminare al sârbilor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, Comisia Badinter apreciază că „în orice circumstanţe dreptul la autodeterminare nu implică efectuarea de modificări ale frontierelor existente la momentul independenţei (uti possidetis iuris), cu excepţia cazului în care statele interesate convin altfel” . în opinia referitoare la frontierele dintre Croaţia şi Serbia şi dintre Bosnia-Herţegovina şi Serbia, Comisia concluzionează că „vechile delimitări devin frontiere protejate de dreptul internaţional (…) în baza principiului respectului pentru status quo-ul teritorial şi, în special, a principiului uti possidetis”.

în această logică, pare cel puţin inechitabil, dacă nu ilegitim, ca acolo unde nu s-au acceptat modificări ulterioare ale frontierelor Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina, să se accepte o modificare a frontierelor Serbiei, stat născut din acelaşi fenomen al destrămării fostei Iugoslavii. Se poate afirma, desigur, că însuşi Kosovo a constituit o unitate teritorială distinctă, în favoarea căreia joacă principiul uti possidetis la momentul declarării independenţei. însă, după cum arătam mai sus, Kosovo a avut, în cadrul federaţiei, un statut diferit faţă de republici, reprezentând o regiune autonomă în cadrul Republicii Socialiste Serbia.

în concluzie, faţă de dreptul internaţional pozitiv, constatăm că independenţa Kosovo nu are suport legal. Ea nu se poate întemeia pe principiul autodeterminării, acesta neoperând în favoarea minorităţilor naţionale ca atare. Chiar acceptând că populaţia albaneză din Kosovo a depăşit limitele definiţiei minorităţilor naţionale, putând pretinde că reprezintă un popor distinct, în raportul autodeterminare-integritate teritorială dreptul internaţional dă preeminenţă ultimului.

Deşi secesiunea nu este admisă în practica şi jurisprudenţa internaţională (sau naţională), se poate identifica o tendinţă de acceptare a acesteia în cazuri extreme de încălcări masive ale drepturilor omului. Această teorie, acceptată de o anumită parte a doctrinei şi, într-un caz, la nivelul jurisprudenţei interne, nu este însă consacrată ca opinio iuris pentru a considera că ne aflăm în prezenţa unei norme cutumiare. S-ar putea însă, afirma, că o asemenea normă cutumiară este în formare, recunoaşterea independenţei Kosovo putând fi parte a acestui fenomen.

Paradoxal este însă faptul că nici această teorie nu se poate aplica situaţiei Kosovo, din două motive:

Din punct de vedere factual, este nefirească recunoaşterea secesiunii pe motive „reparatorii” la aproape un deceniu de la desfăşurarea evenimentelor care ar putea-o justifica, în condiţiile în care varianta secesiunii a fost în mod expres exclusă în 1999 (Rezoluţia nr. 1244 menţionează integritatea teritorială a Iugoslaviei şi negocieri în vederea găsirii unei soluţii de autonomie, iar nu de independenţă pentru Kosovo).

Nici plasarea independenţei Kosovo în contextul destrămării R.S.F. Iugoslave nu oferă un fundament juridic solid. Kosovo nu a constituit o entitate federată în cadrul acesteia şi nu poate pretinde acelaşi tratament care a fost aplicat fostelor republici iugoslave. în ciuda conflictelor care au marcat dezmembrarea federaţiei, noile state independente au fost recunoscute de Iugoslavia, iar ultima fragmentare din care au rezultat statele Muntenegru şi Serbia a fost una consensuală şi lipsită de tensiuni. Dacă principiul uti possidetis a fost aplicat în cazul Croaţiei sau Bosniei-Herţegovina, el trebuie să opereze în egală măsură şi cu privire la Serbia.

însă, în ciuda acestui major deficit de legalitate, comunitatea internaţională se vede pusă în faţa faptului declarării unilaterale a independenţei de către Kosovo şi a recunoaşterii acestui act de către un număr de state aflat în continuă creştere. Vrând-nevrând, se pare că asistăm la naşterea unui stat.
într-adevăr, formarea statelor reprezintă situaţii de fapt recunoscute ulterior în drept, fără ca actul recunoaşterii să fie o condiţie a existenţei statului. Statul este definit ca „o colectivitate compusă dintr-un teritoriu şi o populaţie supuse unei puteri politice organizate” . Actul juridic al recunoaşterii este indiferent definiţiei statului. Altfel spus, „statul este un fenomen istoric, social şi politic luat în considerare de drept” .

în plus, prin natura sa, această situaţie era menită să fie una tranzitorie, până la soluţionarea politică a conflictului în baza unor principii stabilite chiar prin rezoluţia 1244, printre care şi respectarea integrităţii teritoriale a Serbiei. Prin urmare, pare inechitabil ca Serbia să suporte astfel consecinţele absenţei autorităţii sale într-o parte a teritoriului său, în condiţiile în care această absenţă a fost impusă printr-un act obligatoriu al Consiliului de Securitate. Această resemnare în faţa situaţiei de fapt pare mai curând o acceptare a eşecului misiunii UNMIK în limitele mandatului încredinţat.

Mai mult, faţă de „supravegherea internaţională” sub care funcţionează, în prezent, Kosovo-ul auto-declarat independent, se ridică problema viabilităţii noului stat, dacă admitem că un asemenea stat există. Este general recunoscut că în absenţa UNMIK (sau EULEX) şi KFOR, dar şi a susţinerii financiare externe, un Kosovo independent nu ar putea funcţiona în mod eficient. în realitate, prin urmare, Kosovo este, cel mult, un stat încă in statu nascendi, în condiţiile în care un element constitutiv al statutului – puterea politică organizată – este una de import.

Mai mult decât problema viabilităţii Kosovo ca stat, este îngrijorătoare însă viabilitatea soluţiei în sine. Pe baza unor asemenea formule, jocul delimitării pe criterii etnice ar putea continua la infinit, într-o succesiune de tip ,JvIatrioşka”: desprinderea continuă a unor entităţi tot mai mici şi tot mai bine delimitate etnic. Aceasta nu poate fi o soluţie sustenabilă din punct de vedere al securităţii regionale şi cu atât mai puţin într-o societate globală, în care frontierele geografice, politice, etnice şi culturale sunt tot mai permeabile.

* Irina Niţă este absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti şi a Colegiului juridic Franco-Romăn de Studii Europene „N. Titulescu-H. Capitant”. In prezent, este doctorand în drept internaţional cu o cercetare privind autonomia şi autodeterminarea; activează ca diplomat în cadrul Ambasadei României la Haga. Opiniile exprimate sunt personale şi nu angajează instituţia în care lucrează autorul.

---

REAMINTIM ca strangem mesaje pentru ortodocsii din Kosovo

(dati informatii despre programul Lacasuri Ortodoxe si altora!):

“Vreau ca oamenii să cunoască realitatea de fiecare zi a copiilor din Kosovo, care merg la şcoală sub escortă armată”, spunea PS Irinej Episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe în SUA (în urmă cu 2 zile – 26 noiembrie 2008), adaugând: “Noi trebuie să fim ca o rază de speranţă pentru acei copii…”

Lăcaşuri Ortodoxe a luat deci, iniţiativa acestui program – „Cuvânt bun – Împreună spre Betleem” – lansând o invitaţie către toţi cei ce doresc sa-şi sporească fapta bună în acest post:

Vă rugăm să ne ajutaţi în transmiterea unui mesaj de susţinere frăţească, în spiritul dreptăţii, păcii şi securităţii, odată cu Sfânta Naştere din Betleem. Suntem siguri că renunţarea la speranţă trebuie să fie înlocuită de găsirea unor mijloace non-violente de proclamare a drepturilor, pentru un viitor paşnic şi echitabil.

Dacă ne ajutaţi, vom putea trimite cât mai multe mesaje de încurajare scrise, rugăciuni (să nu uităm că multe dintre cărţile bisericeşti au fost distruse odată cu clădirile) şi „o vorbă bună” asa cum simtim noi, familiilor care trăiesc în enclavele izolate din Kosovo.

Persoanele fizice (şi vom încerca să le clasificăm pe trei grupe de vârstă, pentru ca mesajele să ajungă exact la cei ce se pot bucura de ele), alti administratori de site-uri, unitatile de invatamant (unde profesorii sau elevii pot aduna astfel de mesaje), comunităţile, bisericile, organizaţiile şi partenerii din întreaga lume sunt invitaţi sa ne ajute in promovarea actiunii si să trimită cat mai multe mesaje către Lacasuri Ortodoxe, pentru Crăciunul din 2008, pe următoarele căi:

– e-mail: cuvantbun@lacasuriortodoxe.ro (în cazul în care alegeţi să nu fie publicate pe site, ci doar trimise),

– ca si comentariu, dand click aici, sau in josul acestui articol (apoi, mesajul va aparea postat imediat in rubrica de comentarii, pe site, de unde noi il vom prelua)

– sau prin fax 021.352.85.62 (fiind o variantă mai la îndemână decât poşta, ramas in permanenta pe autoresponder).

Apoi, rugăciunile vor fi trimise şi tipărite (după caz) ca mesaje personale, către familii sau chiar ca materiale didactice (către şcoli), prin asociaţiile Bisericii Ortodoxe din Serbia sau prin alte programe, în perioada 25 decembrie 2008 (stil nou) – 7 ianuarie 2009 (stil vechi), deci trebuie sa ne grabim putin. Mesajele ar putea include, de asemenea, sugestii pentru diferite acţiuni non-violente. Este obligatoriu sa semnati mesajul folosind numele dumneavoastra sau orice alt mijloc de identificare atat pentru veridicitatea mesajului cat si pentru identificare in cazul unui raspuns ce poate veni din partea familiilor sarbe.

Transmiterea unei rugăciuni, aşa cum o simţiţi Dvs., sau a unui mesaj prin e-mail, este o modalitate eficientă de comunicare cu mai multe persoane care aşteaptă de mult timp mesajul dumneavoastră de speranţă. Este o mare bucurie pentru oamenii din aceste enclave să primească astfel de mesaje personale şi rugăciuni din afara regiunii în care vieţuiesc, semne de încurajare şi de speranţă, mai ales în perioada Crăciunului, pentru a-i ajuta să iasă din “izolarea în care se află”.

Deşi engleza ar fi limba preferată, cei pentru care aceasta nu e este chiar o limbă la îndemână, pot scrie în limba română.

In cazul in care cineva dintre vizitatorii Lacasuri Ortodoxe se oferă să dea o mână de ajutor la traducerea mesajelor in limba engleză sau sârbă (pe care le gaseste in rubrica de comentarii), o poate face, trimiţându-ne varianta de traducere (eventual sumară, ca rezumat) pe adresa mail: translate@lacasuriortodoxe.ro .

Mulţumim tuturor şi ne dorim ca totul să fie facut „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!”

Proiectul este iniţiat de Lăcaşuri Ortodoxe şi se va derula sub binecuvântarea Pr. Protos. Stareţ Iov (Mânăstirea Halmyris, Murighiol-Tulcea). Ca imn” al acestei actiuni, Lacasuri Ortodoxe a primit, prin subscrierea la proiect din start a Pr. profesor Constantin Dragusin, o compozitie proprie a Sfintiei Sale, incantatoare, ce poarta exact numele proiectului – “La Betleem in noapte” – in interpretarea coralei Nicolae Lungu, a carui dirijor este, in cadrul Patriarhiei Romane (imnul insoteste acest mesaj). KSLCatalin

(alte amanunte, aici:

.)