Familia crestina si post modernismul

De valoarea familiei ne dam seama printr-o transpunere nemijlocita in conditia ei, tocmai pentru ca valoarea familiei este insasi valoarea vietii, iar familia este omul intreg. Familia este adevarata forma vie si durabila de existenta. Intr-adevar, familia suntem noi insine, caci sensul ei se afirma si se traieste in noi si cu noi.

Referindu-ne la situatia in care ea se gaseste in societatea contemporana, sunt mai multe lucruri de constatat. Repetandu-se necontenit, si inca din partea specialistilor in materie, formula: „familia este celula societatii”, a devenit mai mult un fel de slogan golit de sensul crestin al expresiei. Chiar daca nu e cazul sa scoatem din uz aceasta formula, se cuvine insa sa-i aducem completarile de rigoare.

Familia adevarata, care isi pastreaza valentele primordiale, ca institutie voita si randuita de Dumnezeu, este mai mult decat celula societatii. In calitatea ei de putere formativa a neamului omenesc, este sursa creatoare si laborator sacru in care se plasmuieste, ia chip si se intretine ca atare, in fiecare moment, societatea intreaga. Iar de vreme ce chiar in acest laborator viata se dezorganizeaza si se dezintegreaza, ne putem astepta la cele mai grave prejudicii aduse existentei sociale. Mai mult decat orice, familia are nevoie de Hristos si de Biserica. De Hristos – „vita”, de la care „mladitele” primesc seva – si de Biserica – lacasul in care familia isi gaseste adapost vesnic. Pe masura ce aceasta „celula” nu mai este hranita de seva divina, iar Biserica nu-i mai este adapost, ea se anemiaza si sufera un fenomen de dezorganizare si dezradacinare din ordinea spirituala a existentei, dezradacinare care ii vine atat din interior cat si din exterior.

Ceea ce s-a incercat in experienta sovietica, din primii ani de dupa Revolutia din 1917, sunt fapte profund semnificative pentru istoria omenirii. Nazuind sa rupa legaturile din care este formata familia, autentic obstacol in calea realizarii unui anumit ideal de existenta sociala, revolutionarii au atacat cu toate mijloacele de constrangere formele traditionale ale vietii comunitare.

Astfel s-a ajuns ca, in locul Sfintei Taine a Cununiei, in mare parte distrusa, sa nu mai ramana decat pasiunea, copiii sa nu-si mai recunoasca parintii, parintii sa nu-si mai recunoasca copiii, iar in cele din urma chiar numele de frate si de sora sa devina gol de orice inteles. Cu o singura lovitura, au fost distruse sentimentele cele mai nobile si profunde ale omului. Sfintenia nu isi mai avea loc in viata familiei sovietice. Femeia nu mai era turp din trupul sotului, devenise “tovarasa” de munca si viata. Noua familie trebuia sa nasca cetateni sovietici, si nu fii ai Bisericii lui Hristos.

Desi lucrurile au revenit cu timpul, in parte cel putin, in matca lor fireasca, experienta sovietica ramanea sa poarte semnificatia istorica a modului in care valorile familiei se pot degrada in insasi esenta lor.

Semnalele, in acest fel, sunt numeroase. Vorbim, astazi, de familia mono-parentala. Despre beneficiile unei efemere si false egalitati in familie. Familia, astazi, nu mai este formata doar din un el si o ea. Iubirea este incet-incet inlocuita cu pasiunea, inoculand in mintile tinerelor generatii ca “se poate trai si asa”. Din ce in ce mai multi tineri prefera adulterul, unei vieti comune, in schimbul intemeierii unei familii.

Privita doar sub aceste aspecte, casatoria devine, in aceasta perioada post-modernista, mai mult o legatura inechivoca si carnala, un soi de contract scris de mana, iar aberatiile ce denigreaza sacralitatea casatoriei nu fac altceva decat ca viata sociala si insasi umanitatea, in spiritul, ei sa se disipeze, pentru ca nu trebuie uitat ceea ce spune Mantuitorul, ca… o imparatie ce lupta impotriva ei inasasi, este sortita pieirii.

In acest context social dezastruos, Biserica Ortodoxa inca mai sfinteste casatoria. Pentru Biserica Ortodoxa, casatoria, inca, mai este o Sfanta Taina, ce poate fi impartasita oamenilor.

Familia crestina devine, in lumina Sfintelor Taine, o existenta profunda, impletita in urzeala cosmica a lucrurilor. Familia, intemeiata pe baza cuvintelor „in Hristos si in Biserica”, ofera o perspectiva noua oamenilor si un sens sacru vietii pe pamant.

„Cei ce nu au primit lumina, nu au primit inca harul, caci cei ce au primit harul au primit lumina lui Dumnezeu si pe Dumnezeu Insusi”, ne spune Sfantul Simeon Noul Teolog.

Considerand ca dragostea de neam si de umanitate nu este un sentiment inascut in aceeasi masura la toti oamenii, ci care apare odata cu „nasterea din apa si din Duh” nu numai a persoanei ci si a etniei, cred ca familia slujeste la sustinerea si sporirea acestui deziderat.

Masura in care pacea – adevarata pace – se statorniceste in caminul conjugal, iubirea dintre soti sporeste si sotii se infatiseaza inaintea lui Dumnezeu, ca „sfinti fara vina si fara prihana” (Coloseni 1-22), este si masura in care Biserica isi impune prestigiul in societate, descoperindu-L ca atare, in familie, pe Insusi Hristos.