publicat în: Arhivă

Pastorală la Naşterea Domnului, 2008 – IPS Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului

Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului

Iubitului nostru cler,
cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini,
din cuprinsul de Dumnezeu păzitei 

Arhiepiscopii a Tomisului.
Har vouă şi pace de la Dumnezeu
Mântuitorul nostru, Cel născut în ieslea Betleemului,
iar de la noi Arhierească Binecuvântare

„Taina cea din veci ascunsă se descoperă astăzi,
căci Cuvântul S-a făcut Trup”

(Coloseni 1, 26)

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Astăzi întreaga făptură se reînnoieşte, pentru că Cel ce din cer pe pământ a coborât, a răsărit ca „Soare al dreptăţii”, întrupat din Fecioara Maria. El umple de lumină pământul şi veseleşte cerul. Prăpastia dintre cele două lumi, a cerului şi a pământului, dispare, iar îngerii şi oamenii se unesc să cânte împreună această bucurie.
Au văzut mai înainte această zi patriarhii, au prezis-o profeţii, iar drepţii doreau să o privească, dar nu s-au împlinit doririle lor sfinte decât în ziua când Dumnezeu S-a arătat pe pământ în trup şi a început să petreacă aievea cu oamenii.

Dreptmăritori creştini,

Omul este o taină mare în planul lui Dumnezeu – Creatorul. Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că Dumnezeu – Cuvântul a creat omul numai şi numai dintr-o revărsare a dragostei Sale, pentru a nu-şi lăsa ascunsă Lumina Sa cea dumnezeiască, nemărturisită Slava Sa şi neîmpărtăşită Bunătatea Lui. Sfânta Treime este iubirea desăvârşită. Deoarece Tatăl Ceresc are din veci un Fiu, El l-a creat pe om după chipul Său şi i-a arătat acestuia o iubire asemenea celei pe care o are către Fiul Său. Comuniunea personală supremă dezvăluie o iubire nesfârşită, care este lumină şi viaţă. De aceea, teologul Iubirii divine va scrie în Evanghelia sa că: „şi Cuvântul era lumina cea adevărată” (Ioan 1, 9).
Dintru început omul a avut menirea să urce spre asemănarea cu Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul său. Acest urcuş a fost oprit de către înşelăciunea vicleanului diavol, care, prin ispită, l-a aruncat pe om în întunericul păcatului şi l-a lipsit de Lumina Celui Atotputernic.

Cu toate acestea însă, Dumnezeu a continuat să privească cu dragoste spre omul care a căzut, deliberat, prin propria sa voie, în păcat. Astfel, „la plinirea vremii”, când Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat şi S-a sălăşluit între oameni. Aşadar, Tatăl a voit ca Fiul Său să Se facă asemenea oamenilor, ca pe aceştia să-i facă asemenea Lui. În acest fel, oamenii devin fraţi între ei şi fii după har ai Părintelui Ceresc.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Dumnezeu este lumină şi este numit Cel Bun chiar de către Fiul Său. Din covârşitoarea bogăţie a Bunătăţii Sale a creat îngerii şi oamenii pentru ca aceştia să participe la dragostea şi fericirea Sa.

La bucuria comună dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh suntem chemaţi şi noi astăzi, ca să ne împărtăşim din dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu, Care nu a adus cele create la existenţă pentru că ar fi avut lipsă de ceva, ci pentru ca întreaga făptură să se bucure, pe măsura şi după firea ei, iar El să Se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele că se veselesc şi se satură, fără săturare, de Cel de Care nu se pot sătura, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin.

Astfel, Dumnezeu mai descoperă omului o rază a bunătăţii Sale, deoarece pe cel căzut nu îl aşează acolo unde fusese mai înainte de cădere, în grădina Raiului, ci îl îmbracă în lumina Iubirii Sale, îl face mai bogat, în har, şi îl ridică deasupra îngerilor.

De aceea, Cuvântul S-a făcut Trup şi S-a sălăşluit între noi. Cuvântul este Cel care a lucrat în creaţie înainte, dar şi după cădere, fiind astfel Cuvânt Creator şi Proniator. El cunoaşte mintea şi inima omului, iar prin Întrupare vine să vindece firea omenească cea împuţinată şi rănită de păcat.

Totodată, omul poate descifra raţiunile creaţiei deoarece toate făpturile care suferă din pricina căderii în păcat a omului se înnoiesc odată cu răscumpărarea acestuia. Întrucât oamenii deveniseră trupeşti, aceştia nu-şi mai cunoşteau propria existenţă spirituală. De aceea, Dumnezeu-Cuvântul Se face Om pentru a veni la oameni, ca ei să-L cunoască, prin El, pe Tatăl.

Sfântul Atanasie cel Mare arată că, după Întruparea Fiului, oamenii vedeau zidirea lumii ca operă a lui Dumnezeu. Oriunde şi-ar fi îndreptat oamenii simţurile, după ce L-au cunoscut pe Cuvântul în trup, nimic nu-i mai putea ispiti să le socotească pe cele văzute mai presus de Dumnezeu. Astfel, simţurile lor au fost eliberate de povara grea a idolatriei şi pot sesiza cu uşurinţă raţiunea şi valoarea reală a lucrurilor.

Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu n-a socotit a se lipsi de Slava Sa şi a dovedit că este Dumnezeu nu numai la naşterea Lui, prin faptele minunate ce s-au săvârşit atunci, ci şi prin smerenia Lui.

Oamenii care rămân împietriţi în păcate nu pot să cunoască această smerenie a lui Hristos şi, de aceea, nu se pot învrednici nici de puterea Lui dumnezeiască. Niciun om n-ar fi putut săvârşi jertfa pe care a binevoit a o aduce Hristos lumii întregi, dar El a făcut aceasta pentru că dragostea Sa pentru oameni este nemăsurată şi, astfel, i-a atras pe oameni la credinţa întru El. Aşadar, Hristos a luat trup nu numai pentru că era iubitor de oameni, ci şi pentru că iubirea Tatălui L-a copleşit. De aceea, primeşte să facă voia Tatălui, ca Fiu, pentru a îi face apoi pe oameni fiii, după har, ai Tatălui.

Iubiţi credincioşi,

Omul dintru început şi-a primit viaţa prin Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta l-a chemat pe om din nefiinţă la fiinţă şi tot Cuvântul este Cel Care îl ridică pe om din prăpastia căderii în păcat. Viaţa fără Dumnezeu este numită moarte, iar viaţa legată de Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă existenţa în lumina şi bucuria lui Dumnezeu. Cuvântul este plin de har şi adevăr, de aceea Cuvântul Care vine întrupat la oameni, aduce harul şi înnoieşte legătura între Dumnezeu şi om. Harul ce ni se dă prin Întruparea Fiului este, în mod special, harul Cuvântului şi noi comunicam cu Dumnezeu Cuvântul prin raţiune şi cuvântul rugăciunii.

Când omul se desparte de Dumnezeu prin ruperea dialogului cu El, atunci se însingurează şi rămâne cu o viaţa secătuită, pentru că nu mai foloseşte Cuvântul ca să răspundă la chemarea lui Dumnezeu şi a semenilor săi.
Dumnezeu nu produce moarte şi stricăciune, ci oamenii o produc, prin săvârşirea păcatului. Moartea păcatului poate fi alungată prin comuniunea cu Dumnezeu, izvorul nemuririi şi al vieţii, prin rămânerea în legătura responsabilă cu Hristos. Ispita a venit cu înşelăciune şi minciună, dar Cel Care l-a adus pe om la viaţă, Cuvântul lui Dumnezeu, îl poate readuce iarăşi la viaţa adevărată, dacă omul revenire în dialogul nemincinos cu Dumnezeu. De aceea îl auzim pe Sfântul Apostol Pavel care spune: „Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Romani 5, 19), iar Sfânta Biserică ne îndeamnă să cântăm cu inima, zicând: „Cercetându-ne pe noi din cer Mântuitorul nostru, cei din întuneric au aflat adevărul că din Fecioară S-a născut Domnul…”

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Bunătatea lui Dumnezeu revărsată prin Întruparea Fiului Său este o minune. Astăzi, Cel născut din Tatăl mai presus de minte şi de cuvânt pentru noi Se naşte din Fecioară, tot mai presus de minte şi de cuvânt.
Atunci Hristos S-a născut din Tatăl, după fire, mai înainte de veci. Acum, Se naşte iarăşi, mai presus de fire, prin Duhul Sfânt. Naşterea Lui de Sus este adevărată, iar naşterea de jos este fără de minciună; astfel, Hristos din Dumnezeu S-a născut cu adevărat ca Dumnezeu şi din Fecioară S-a născut cu adevărat ca om. Sus, singurul Unul Născut din Cel Nenăscut; jos, din singura Fecioară, acelaşi Unul Născut. Nici Dumnezeu n-a suferit ştirbire că a născut dumnezeieşte, nici Fecioara n-a suferit stricăciune că a născut trupeşte, prin Duhul Sfânt; de aceea, naşterea Lui Hristos de Sus nu este pe deplin tâlcuită, după cum nici naşterea Lui în trup nu poate fi iscodită.
Sfântul Ioan Gură de Aur, cugetând la această naştere a Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, rosteşte: „Ce să grăiesc despre naşterea lui Hristos? Minunea mă înspăimântă, Cel Bătrân de zile S-a făcut Prunc, Cel ce stă pe scaun înalt şi prea înălţat este aşezat în iesle, Cel nepipăit, Cel curat, Cel nealcătuit, Cel netrupesc este cuprins de mâini omeneşti. Cel ce-a rupt legăturile păcatului este înfăşat în scutece, pentru că doreşte să prefacă necinstea în cinste, să îmbrace cu slavă pe cei umiliţi şi ruşinaţi, vrea să arate chip de virtute, pe Cel supus ocării. Iată cum Hristos ia trupul nostru, ca noi să facem înlăuntrul nostru loc cuvântului Lui; ne ia trupul nostru ca să ne dea Duhul Lui; ne ia pe noi ca să ne dea vistierie de viaţă, ia trupul nostru ca să ne sfinţească, ne dă Duhul Lui ca să ne mântuiască”.

Iubiţi credincioşi,

La minunea Naşterii din Betleem coboară îngerii şi cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună voire.” Îngerii îi cheamă şi pe păstori, zicând: „Veniţi să sărbătorim, să prăznuim; străin e chipul sărbătorii, căci preaslăvit este Cuvântul cel născut.”
Ce sărbătoreau îngerii şi oamenii împreună? Unirea Cerului cu Pământul, căci legătura cea veche a păcatelor s-a dezlegat, diavolul s-a ruşinat, iar moartea este pregătită să primească călcarea de către Cel întru tot viu; Raiul se pregăteşte să îşi deschidă uşile, blestemul îşi pierde puterea sa, păcatul se alungă, înşelăciunea se izgoneşte, credinţa se propovăduieşte pretutindeni şi Lumina lui Hristos în lume se arată tot mai puternică. Cei de Sus coboară pe pământ, căci îngerii împreună cu oamenii vieţuiesc, şi oamenii cu îngerii fără frică vorbesc.
Pentru ce, dar, toate acestea? Pentru că Dumnezeu pe pământ a venit ca pe om să-l suie la Cer, cum spune Sfântul Ioan Damaschin.

Cerul şi pământul s-au împreunat. Cel ce din veacuri neîncepute coboară pe pământ este ţinut ca Prunc la sân, în braţe fecioreşti, iar ieslea Îl primeşte pe Cel Ce nu-l încăpea Cerul. Cerul, însă, trimite semn către pământeni şi, astfel, steaua se arată, iar magii, privitori la cer, au făcut începutul lepădării de tirania morţii şi vin să se închine

Răscumpărătorului vieţii.

Dar ce mai putem spune? Cel bogat în milă, Cel Care ţine Cerul şi Pământul, Cel Care are toate pline de bogăţie intră în mare sărăcie, în peştera sărăcăcioasă, căci n-a avut nici pat, nici aşternut. O, Sfântă peşteră a Betleemului în care S-a sălăşluit Hristos Domnul, purtătoare de lumină cerească şi părtaşă a îngerilor care au cântat Naşterea Celui Născut din Tatăl, iar acum Naşterea din Fecioara Maria, ce raze luminoase ale mântuirii ai răspândit în toată lumea!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Noi, românii, ne bucurăm de Cel Ce S-a născut în peşteră, la Betleem, căci razele peşterii au ajuns într-o altă peşteră din Dobrogea, peştera Celui Întâi chemat, Sfântul Apostol Andrei. Acesta, urmându-L pe cel născut din Fecioara Maria, şi-a găsit adăpost şi a făcut din peşteră biserică; şi, astfel, venind ca ucenic al Domnului să-L propovăduiască pe Cel născut în Betleem, ne-a născut pe noi ca neam apostolic binecuvântat în Hristos.
Suntem cu toţii copleşiţi de această purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care, prin cel întâi chemat, Sfântul Apostol Andrei, ne cheamă şi pe noi în fiecare praznic al Naşterii Domnului să renaştem duhovniceşte şi să ne îmbrăcăm în harul Luminii de la Betleem.

Pentru noi, cei din Dobrogea şi din întreaga ţară, peştera Sfântului Andrei este un Betleem românesc. De aceea credem că aici este casa Pâinii celei cereşti, căci aici am cunoscut mai întâi hrana cea cerească, aici am văzut Lumina cea adevărată, aici ne-a strălucit nouă Răsăritul Cel de Sus.

Avându-l mijlocitor pe Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul tuturor românilor, să aducem şi noi cu îngerii şi cu păstorii, credinţa, nădejdea şi dragostea ca răspuns al nostru la comuniunea cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii.
De aceasta să ne bucurăm nu numai în această sfântă zi, ci şi în toată vremea praznicului pe care l-am întâmpinat, dar şi în vremea Anului Nou, pe care îl vom începe în curând. Dragostea lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră şi cu toţii să o primim, întru inimă înfrântă şi smerită, întru bună-voire şi iubire frăţească, astfel încât Dumnezeu cu adevărat să împărăţească în noi şi să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre.

Vă dăruiesc tuturor dragostea mea părintească şi vă împărtăşesc harul acestei sărbători, dorind să vă fie casele pline de lumină şi sufletele aprinse de credinţă, să aveţi pace unii cu alţii, să va fie sfântă şi binecuvântată agapa de Crăciun şi să cântam cu toţii cântarea cea frumoasă şi plină de bucurie:

Hristos Se naşte, slăviţi-L !
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă !
Să cântam şi să aducem laudă Domnului toţi pământenii împreună cu îngerii în viaţa aceasta anticipând, prin arvuna bucuriei, viaţa viitoare.

Al vostru Arhipăstor şi pentru tot binele rugător către Dumnezeu,

† TEODOSIE
Arhiepiscop al Tomisului