publicat în: Arhivă

Casa Împărăției: Pastorala de Crăciun 2008 a PS Episcop Timotei al Aradului, Ienopolei și Hălmagiului

+ T I M O T E I
DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI
ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare,
bucurie şi pace de la Dumnezeu – Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE

În şirul anilor veacului în care trăim, Crăciunul de acum se înscrie ca fiind al optulea, sub acest număr, ca dealtfel şi al altora de care împarte s-a amintit la vremea cuvenită, întâlnindu-se referinţe nu doar la aspecte simbolice, ci şi corespunzătoare diferitelor lucrări sau stări concrete reprezentând întregul, plinitudinea, înnoirea,veşnicia. Pe verticală şi orizontală, poate chiar intersectate în forma crucii florale cifra arată lumea şi nemărginitul, infinitul. Iată şi pricina pentru care este socotit număr sfânt, evocând prezenţa divină în lume, iar chip aparte persoana Mântuitorului. Între altele de amintit că el rezultă din dublul lui patru, care este numărul lumii, indicând şi una în afara celei materiale. De asemenea sugerează punctele cardinale,cu cele intermediare sau roza vânturilor. Este superior lui şapte, ca număr desăvârşit, indicând taina şi ceea ce este mai presus decât cele obişnuite. În legătură cu săptămâna, ziua a opta este considerată ca cea fără de sfârşit, recapitulativă a celorlalte anterioare şi încununarea tuturor, în ea făcându-se obişnuit odovania sărbătorii. În mod aparte arată şi începutul vieţii spirituale, legându-se de pildă ritualul Circumciziunii sau tăierii împrejur în ziua a opta după naştere, conform Legii Vechi, semn al consacrării alianţei dintre Dumnezeu şi om, preînchipuire a botezului creştin. De adaos şi faptul că în cultul Bisericii sunt folosite de către imnografie opt glasuri sau tonalităţi pentru cântarea rugăciunilor, iar iconografia ortodoxă foloseşte forma octangulară pentru steaua magilor veniţi să se închine Pruncului de la Betleem. 1) Toate poartă gândul mai departe, la tot ce înseamnă venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, Naşterea Domnului, întemeierea Bisericii şi lucrarea mântuirii. Dar, Întruparea Domnului ne face să gândim la Biserică, atât ca Trup tainic al Domnului, cât şi ca locaş sfânt a lui Dumnezeu, subliniind faptul că oamenii înşişi trebuie să fie locaşuri alese ale Duhului Sfânt, ridicând biserici în multitudinea înţelesurilor cuvântului. Deşi primit întru smerenie în mijlocul oamenilor, Mântuitorul lasă a se înţelege că aşteaptă de la fiecare să fie primit măcar ca peştera de odinioară ori de câte ori bate la poarta sufletului. El a luat condiţia noastră umilă pentru a o înălţa la cele cereşti. Pentru aceasta şi-a impropriat integral firea omenească, nu ca pe un înveliş aparent, exterior. Întruparea pentru noi oamenii devedeşte pe Dumnezeul adevărat şi Omul deplin în unitatea desăvârşită a celor două firi într-o singură persoană. Şi dacă Biserica reprezintă Trupul cel tainic al Mântuitorului pentru care El s-a jertfit, atunci fiecare în parte dintre creştinii care o alcătuiesc devin locaşuri de sălăşluire pământească a lui Dumnezeu. Apoi imaginea templului Ierusalimului ceresc, potrivit viziunii ucenicului iubit al Mântuitorului, se contureze având ochii aţintiţi la Cel ce de acum este Arhiereul veacurilor Iisus Hristos, începutul şi sfârşitul Alfa şi Omega. 2)

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Cu un prilej sărbătoresc ca cel de astăzi, cugetul fiecărui creştin se opreşte asupra cuvintelor Crezului şi anume cele privind venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. 3) De altfel Sfânta Evanghelie după Ioan spune:” Şi Cuvântul S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr… Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har”. 4) Deci, prin cuvântul S-a întrupat Sfinţii Părinţi au ţinut să arate hotărât că Fiul lui Dumnezeu şi-a alcătuit Trup adevărat, nu numai unul părut cum susţineau unii şi de aceea nu a venit cu El din cer, ci L-a luat din Sfânta Fecioară Maria. Adăugând şi cuvintele s-a făcut om ei au ţinut să sublinieze că n-a luat numai un trup fără suflet sau minte cum încercau să arate alţii, ci, s-a făcut om deplin cu trup şi suflet cuvântător sau raţional. Fiul lui Dumnezeu n-a părăsit cerul prin coborârea Sa, deci nu a lăsat firea Sa cea dumnezeiască. Prin firea noastră se află pogorât din cer dar prin cea dumnezeiască era unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. 5) În această privinţă unul dintre marii teologi arată următoarele: „Ce minune, ce coborâre de negrăit a iubirii faţă de noi, a iubitorului de oameni Dumnezeu! Unirea pe care o are prin fire cu Tatăl Său făgăduieşte să o aibă prin har şi cu noi, dacă vrem; iar noi o vom avea cu El la fel, dacă vom lucra poruncile Lui. Căci ceea ce are El prin fire cu Tatăl, aceea ne dă şi nouă să avem cu El prin voinţă şi prin har… Slava pe care a dat-o Tatăl Fiului ne-o dă şi nouă Fiul prin harul dumnezeiesc. Şi lucrul şi mai mare e că, precum El este întru Tatăl şi Tatăl este întru El, aşa Fiul lui Dumnezeu este întru noi şi noi, dacă voim, vom fi întru Fiul, prin har. Ce har nepătruns! Iubirea cu care Dumnezeu şi Tatăl a iubit pe Unul-Născut Fiul Lui, aceaşi, spune va fi întru noi şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu va fi întru noi. Şi pe drept cuvânt! Căci odată ce s-a făcut rudenie cu noi prin trup şi ne-a făcut pe noi împreună – părtaşi ai dumnezeirii Sale ne-a făcut pe toţi rudenii ale Lui.” 6) Un altul adânceşte taina astfel:“Căci cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire. Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât şi deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărţită, fiecare din ele rămânând în ce priveşte însuşirea naturală, în afară de orice schimbare şi contopire. Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naştere uneia singure, taina mântuirii ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi. Pentru că în asemenea caz, sau că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina firii dumnezeieşti sau s-ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemaipăstrând niciuna din firile din care constă raţiunea lui neştirbită. 7) O lămurire amănunţită în privinţa unirii ipostatice a firilor dumnezeiască şi omenească în persoana Mântuitorului, este aceea că numai fiindcă a fost o persoană în două firi Iisus Hristos Domnul ne-a putut mântui. Dacă ar fi fost două persoane, adică pentru fiecare fire o persoană desosebită, cu alte cuvinte dacă firile ar fi fost despărţite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om şi n-ar fi avut puterea să ne răscumpere. De asemenea firea omenească nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi cu persoana ei proprie, deci n-ar fi avut cine să omoare moartea din această fire şi cine să o îndumnezeiască. Iar noi, stând în legătură cu Iisus Hristos am sta în legătură cu o persoană omenească, nu cu una dumnezeiască… numai dacă unul şi acelaşi a fost şi Dumnezeu şi Om, adică, a fost o singură persoană cu fire dumnezeiască şi omenească a mântuit firea noastră, deci şi pe noi pe toţi câţi vrem să ne mântuim. Numai dacă a fost cu adevărat om, a putut pătimi pentru noi şi numai dacă a fost tot acelaşi şi Dumnezeu adevărat, patima Lui a fost mântuitoare şi El a înălţat firea noastră. 8) Cât de mari sunt pentru oameni foloasele unirii reale a firilor în persoana Mântuitorului se vede prin următoarea lămurire „Cel ce s-a ridicat peste firea cugetătoare a celor de faţă şi a trecut dincolo de poftirea celor trecătoare nu priveşte spre cele de jos, nu doreşte cele frumoase ale pământului, ci are deschise vederile de sus, priveşte frumuseţile din ceruri şi vede fericirea celor nepieritoare. Căci precum Celui ce se tăvăleşte în cele ale pământului şi se apleacă spre plăcerile trupului îi sunt închise cerurile având ochii înţelegători întunecaţi, aşa şi cel ce dispreţuieşte cele de jos şi se întoarce de la ele are mintea înălţată şi vede slava celor veşnice şi cunoaşte strălucirea rânduită celor sfinţi. Acesta primeşte şi dragostea lui Dumnezeu care se coboară de sus peste El, se face Biserică a Duhului Sfânt, doreşte voile dumnezeieşti, e purtat de duhul lui Dumnezeu, se învredniceşte de infiere şi are pe Dumnezeu căutând cu bunăvoire şi bunăplăcere spre el. Căci, „Câţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu”. 9) Unul dintre cugetători argumentează cu privire la această realitate în viaţa Bisericii aşa: „Eu îndrăznesc să zic, după Sfântul Pavel, că suntem Biserica lui Dumnezeu. Să curăţim deci, Biserica Lui, precum curat este şi El, ca să dorească să se sălăşluiască în ea. Să o sfinţim, precum şi El sfânt este. Şi să o împodobim cu toate faptele bune şti cinstite. Să o tămâiem cu tămâia odihnirii voii Lui, prin rugăciunea curată şi din inimă care nu se poate dobândi prin împărtăşirea de mişcările lumeşti necontenite. Şi aşa va umbri în suflet norul slavei Lui şi va străluci lumina măririi Lui înlăuntrul inimii. Şi se vor umple de bucurie şi de veselie toţi vieţuitorii din cortul lui Dumnezeu” 10). Altul completează cu următoarele: „Toţi sfinţii sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos, Dumnezeu cel peste toate şi, cum s-a spus sunt datori să se lipească cu El. Şi să se unească cu trupul Lui, ca El să fie capul lor, iar sfinţii din veac şi până la ziua cea mai de pe urmă să fie mădularele Lui ca să fie cei mulţi un trup a lui Hristos, ca un singur om.” 11) Deci Integritatea firii umane a Mântuitorului garantează comuniunea între Dumnezeu şi oameni potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor:” Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte ca să umblăm întru ele… Acum însă fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, În Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş a lui Dumnezeu în Duh.” 12) Trupului Domnului toţi se fac părtaşi, devenind tainic pentru toţi. Spre a-i da omului într-un chip mai concret sau consistent însuşirea de lăcaş sfânt însoţeşte imaginea trupului de aceea a zidirii lui Dumnezeu. Omul intră cu Dumnezeu într-o relaţie aparte, căci este făcut cu mâinile de Creatorul Său, şi însufleţit cu duhul gurii Sale cum relatează primele pagini ale Sfintei Scripturi. 13) Comuniunea obligă la aceeaşi viaţă duhovnicească mereu la înălţime, astfel legătura dintre Dumnezeu şi oameni devine tot mai strânsă şi familiară, ilustrarea ei fiind dată de taina nunţii, în care Hristos Domnul este Mirele ceresc iar Biserica mireasă sfântă. Sfântul Apostol Pavel de această dată, subliniază şi în acest cadru că „bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este… pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui”. 14) Nu întrelăsăm faptul că întrucât are o parte materială şi una spirituală Biserica îi cuprinde pe pământeni care în luptă cu păcatul, împlinesc slujirea şi liturghisesc cu cei din ceruri, îngeri şi sfinţi în Biserica triumfătoare. Oamenii înşişi fiind locaşuri ale lui Dumnezeu, în comuniunea Bisericii, în casa Celui Preaînalt, găsesc cu adevărat şi locul împărăţiei lui Dumnezeu după cum zice rugăciunea:” În Biserica măririi Tale stând, ni se pare că stăm în cer Născătoare de Dumnezeu, uşă cerească, deschide nouă uşa milei Tale” 15) Maica Domnului este numită Biserică şi mai ales imnografia sărbătorilor ei, cu osebire a Intrării Preasfintei Fecioare Maria în Biserică o arată, astfel, ca de pildă în următoarele cântări:” Sfânta Sfintelor a fost adusă întru cele sfinte a locui, după vrednicie ca o jertfă de Dumnezeu primită… Să se deschidă uşa Templului celui de Dumnezeu primitor, că pe aceea ce este Biserica Împăratului tuturor şi scaun, astăzi cu slavă o primindu-o Ioachim şi Ana au pus-o înăuntru, dându-o Domnului pe cea aleasă de El, spre a fi Lui Maică.” 16) Numirea de Biserică, precum ştim este raportată şi la Vechiul Testament, ca şi la Noul, la Maica Domnului ca şi în sensul tainic la Mântuitorul, apoi la toţi cei ce sunt ai Lui pentru a dobândi împărăţia Sa, sau Biserica cerească, trecerea din moarte la viaţă prin jertfa crucii, într-o liturghie actualizată pe pământ pentru veşnicie. Aducând şi aducându-se jertfă Domnul îşi împărtăşeşte credincioşii spre viaţă nesfârşită în comuniune cu Dumnezeu după biruinţa asupra morţii şi păcatului. Iată, dumnezeiasca Liturghie şi Sfânta Biserică în istoria biblică şi trăirea tradiţiei, dătătoare de răsplătiri veşnice, mereu reluată pe pământ, concomitent şi continuu în cer. Pe lângă imnele Bisericii, colindele însele dau a înţelege această stare. De reamintit următoarele versuri:” În locaşul lui Crăciun/ S-a născut un Domn Preabun/ Domn Preabun şi luminos / Lumii de mare folos/ Noi umblăm şi-l căutăm/ Şi de Dânsul întrebăm / Că-i feciorul cerului/ Şi Domnul pământului/ Hai leru-i Doamne, ler” sau „Colo-n sus şi mai în sus/ Este-o dalbă mănăstire /În ea Maica Precista/ Cu-un copil ce tot plângea/ Maica din glas îi grăia/ Taci Fiule nu mai plânge / Că Maica ţie ţi-a da/ Şi cheile raiului/ Raiul sfânt să-l stăpâneşti/ Şi cerul să-l moşteneşti/ Colindăm, Doamne, colind.” 17) DREPTMĂRITORI

CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Am luat aminte că Fiul lui Dumnezeu, prin Întruparea Lui şi prin trimiterea Duhului Său cel sfânt, a adus putinţa îmbrăcării în sfinţenie a tuturor celor ce îl primesc prin credinţă, după cum spune apostolul: „ Nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare”. 18) Definind locaşul bisericesc Sfântul Simion al Tesalonicului spune că el este „casa lui Dumnezeu”, că deşi este alcătuită din lucruri neînsufleţită ea se sfinţeşte cu dumnezeiescul dar şi cu rugăciunile preoţeşti şi nu este ca celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi pe El îl are locuitor şi în ea este slava, puterea şi darul Lui… Drept aceea nu o mai numim numai casă, ci şi sfântă, ca una ce este sfinţită de Sfântul Părinte cu Preasfântul Fiu, prin Duhul Sfânt, fiind sălaş al Treimii.“19) În acest context Părintele Dumitru Stăniloae spune următoarele” Astfel, locaşul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioşilor, care şi-ar lua din ei înşişi puterea de unire cu Dumnezeu şi întreolaltă, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine zis Hristos însuşi prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărţit de Tatăl… Acest locaş este totodată şi un loc al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu cel în Treime. Precum este în cer, aşa este Sfânta Treime şi în Biserică, sau Cerul e prezent în Biserică. Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai din cer rugăciunile credincioşilor, ci la această chemare a lor răspunde cu prezenţa şi lucrarea Lui. În mod deosebit întâlnirea ajunge până la punctul culminant în mâncarea Trupului Fiului lui Dumnezeu cel răstignit şi înviat şi-n băutura sângelui Său cel vărsat pentru noi dintr-o iubire neţărmurită pentru ca şi noi să ne umplem de o iubire asemănătoare cu care să-i răspundem Lui şi să ne întâmpinăm unii pe alţii… În locaşul bisericesc Domnul continuă să săvârşească în modul cel mai concret şi direct lucrarea Sa mântuitoare sau sfinţitoare…”. 20) Biserica drept instituţie, întemeiată de Domnul Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor are trebuinţă de Biserica în accepţiunea de sfânt lăcaş şi casă a lui Dumnezeu.
Aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru bucuria de a vedea la sfârşitul acestui an, încheiate şi sfinţite lucrări de construcţie, reparaţii sau înfrumuseţări la mai multe dintre bisericile eprahiei, având în frunte însăşi viitoarea catedrală arădeană. Cler şi popor am trăit în jurul ei clipe de aleasă înălţare duhovnicească atunci când încă în atmosfera celei de a nouăzecea aniversări a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi în întâmpinarea luminatului praznic al Crăciunului şi înnoiri anului, însuşi Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, odrăslit din această latură a ţării, a descins în Arad, pentru ca înconjurat de cea mai mare parte a ierarhilor membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre să târnosească Sfântul locaş spre a sluji întăririi credinţei şi lucrării creştine. Însemnătatea actului este cu atât mai mare, cu cât a urmat resfinţirii Catedralei Patriarhale din capitala patriei ca şi celei a Reîntregirii Neamului din Cetatea Alba Iuliei, deasemenea după sesiunea Sfântului şi îndreptătorului Sinod, care între alte hotărâri a luat-o şi pe aceea de a aşeza în rândul sfinţilor pe cel dintâi mitropolit al Ţării Româneşti, Iachint de Vicina, ca şi pe binecredinciosul voievod Neagoe Basarab, ctitorul celei mai frumoase biserici din vechime de pe pământul strămoşesc, Curtea de Argeş. De acum, nutrim şi mai mult în conştiinţă chemarea Bisericii de a participa la Sfânta Liturghie şi a deprinde învăţătura Sfintei Scripturi prin trăirea în duhul tradiţiei sfinte, asupra cărei cerinţe am luat aminte anul acesta, îndrumaţi de Întâistătătorul Bisericii noastre cu prilejul sărbătoririi a 500 ani de la cea dintâi carte românească Liturghierul călugărului Macarie şi 320 de ani de la cea dintâi ediţie în limba română a Bibliei puse sub numele lui Şerban Cantacuzino. Înoindu-ne astfel mereu sufleteşte să-l primim pe Domnul în mijlocul nostru şi-n adâncul fiinţei pentru a ne învrednici să fim primiţi în Casa Sa, a împărăţiei Sale, în părtăşie desăvârşită, cerându-i să ne dea harul mântuitor, cu ajutorul căruia să împlinim tot binele, care să se reverse apoi cu îmbelşugare peste toţi de măritele praznice şi pentru toată vremea următoare pusă sub stăpânia lui Dumnezeu cel Unul slăvit în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,


+ TIMOTEI
EPISCOP AL ARADULUI