IPS Mitropolit Irineu al Olteniei: Pastorală la Nașterea Domnului 2008

În fiecare an, când ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului, răsună în inimile şi sufletele noastre cântarea binecuvântată a Sfântului Grigorie de Nazianz: „Hristos Se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul şi, cu bucurie, lăudaţi-L popoare, că S-a preamărit”‘. Acest imn, însoţit de colindele noastre sfinte, ne arată că Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este praznicul luminos, care mărturiseşte despre iubirea fără margini a Preasfintei Treimi, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Deci, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh cuprind pe oameni în voinţa şi planul Lor veşnic, pentru a-i izbăvi de păcate şi de moarte. În această Taină a Tainelor, plănuită de Dumnezeu, mai înainte de toate veacurile, Tatăl nu Se întrupează, dar binevoieşte ca Fiul Său să Se facă om, iar Duhul Sfânt conlucrează cu Fiul la înomenirea Sa negrăită pentru noi. Sfântul Apostol Pavel spune despre aceasta: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”.
Aşadar, Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii şi din dragoste negrăită, Se pogoară din ceruri şi, prin întreaga Sa lucrare răscumpărătoare, eliberează pe om. „Voia Lui, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, era de a rechema pe om din căderea sa şi de a-l întoarce din înstrăinarea şi neascultarea sa faţă de Dumnezeu în care se afla”. În acest scop, El a „împărţit veacurile cu înţelepciune, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, rânduindu-le pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu”. Deci, sfârşitul timpurilor rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării a ajuns la noi, iar sfatul lui Dumnezeu cu privire la naşterea Lui s-a împlinit în ieslea din Betleem, „căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie”. La această hotărâre a lui Dumnezeu ca să Se facă om gândindu-se, dumnezeiescul Pavel spunea că a ajuns la noi sfârşitul veacurilor în care s-a arătat în noi bogăţia covârşitoare a bunătăţii lui Dumnezeu.
Prin urmare, naşterea Domnului la plinirea vremii deschide perspectiva îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor. În cursul acestor timpuri mântuitoare, Dumnezeu – Emanuel ne va arăta bucuria covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în noi sfinţenia, pentru că El a sfinţit timpul prin naşterea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu deci, ajungând la capătul lucrării tainice a înomenirii Sale, făcându-Se în tot chipul asemenea nouă, afară de păcat, şi coborându-Se până la cele mai de jos ale pământului, adică în peştera dobitoacelor, unde tirania păcatului ne prăbuşise, desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a noastră, făcându-ne întru totul asemenea Lui şi ridicându-ne mai presus de toate cerurile, datorită nesfârşitei Sale bunătăţi. Cu adevărat, zice Sfântul Maxim, „atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut El om. Căci e vădit că Acela care S-a făcut om fără de păcat va îndumnezei firea noastră fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât El din pricina omului”.
Fără îndoială, Dumnezeu, pentru a reface firea noastră decăzută şi pentru a ne readuce în starea de dinainte de cădere, „a justificat această dispensă prin har”, adică El a trimis pe singurul Său Fiu în lume, „să Se nască sub lege”, din dragostea Sa mântuitoare şi din milostivirea Sa de nedescris, pentru ca „tirania păcatului să poată fi biruită şi ascunzătoarea diavolului să poată fi zdrobită şi el detronat. Astfel, prin naşterea şi jertfa Domnului, însăşi îndrăzneala morţii este învinsă, pentru a ni se deschide iarăşi porţile raiului, iar blestemul să dispară, spulberând osânda de odinioară”.

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Omul, creat de Dumnezeu ca persoană, după chipul Său, este o fiinţă socială care nu poate trăi în singurătate, ci doar în comuniune cu alte persoane. Persoana este deci o fiinţă spirituală, purtătoare de valori, care doreşte să participe la lumea valorilor prin comuniune, unde fiecare om este o unitate de sine stătătoare şi are specificul lui unic între ceilalţi oameni. Cu toate că persoana are specificul ei, ea nu rămâne în izolare, ci, dimpotrivă, se îndreaptă spre comuniune, adică vrea să intre în relaţie cu alte persoane, ca să se realizeze pe sine. Pentru creştinul ortodox, modelul suprem de comuniune îl oferă persoanele Sfintei Treimi, care trăiesc într-o comuniune desăvârşită. Trăind după modelul acestei comuniuni, credinciosul nu se pierde pe sine, ci se desăvârşeşte, de unde rezultă că el, ca fiinţă spirituală făcută după chipul lui Dumnezeu, este purtător de valori şi tinde spre împlinirea acestora. Când el intră în comuniune cu Dumnezeu, primeşte un dar de la Dumnezeu, care se revarsă peste el şi-l ridică într-un alt plan de existenţă. Tocmai ca omul să fie în această comuniune cu Dumnezeu, Fiul Tatălui ceresc, prin întruparea Sa, fiind izvorul harului şi dătătorul lui, a făcut ca din fiinţa Lui divină să se reverse asupra noastră energia Sa divină, iar prin firea Lui umană transfigurată, să ni se comunice nouă darurile Sale cele bogate. Astfel că, de la naşterea Lui, toată făptura simte şi înţelege că unde este harul acolo este şi Hristos ca izvor al lui, ceea ce înseamnă că noi ne întâlnim cu Dumnezeu, care lucrează „dinăuntrul nostru”. De atunci şi până în veci, acela care are pe Hristos în el Îl are ca lege vie şi ca izvor de putere, având posibilitatea să trăiască din puterea Mântuitorului şi într-o viaţă de comuniune cu El. Din acest motiv, noi putem spune că toată viaţa noastră, de la botez şi până la învierea cea de obşte, ne este marcată de legătura venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, care cuprinde întreaga lume şi pe care se zideşte şi se sprijină toată viaţa noastră. Deci, în El este viaţa noastră, în Cel care S-a născut în ieslea din Betleem şi care cuprinde deodată „cu El” şi „în El” pe toţi oamenii din lume, ridicându-i la cer.
Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la această vieţuire minunată a noastră cu Dumnezeu, arată că naşterea Mântuitorului păstrează atât valoarea istorică, fiind săvârşită o singură dată în timp şi în spaţiu, cât şi valoarea mai presus de istorie, în sensul că lucrarea Lui mântuitoare se prelungeşte la toate timpurile, oferindu-se tuturor oamenilor. Efectiv, de la Betleem omenirea este chemată să se preocupe de vieţuirea în Domnul, de unirea ei cu Dumnezeu, fiind convinsă că prin înomenirea Fiului Tatălui ea este cuprinsă în dinamica vieţii lui Dumnezeu.
Tocmai pentru această lucrare mântuitoare, Fiul lui Dumnezeu, singurul şi veşnicul Fiu al Tatălui, a fost trimis de Tatăl ceresc în lume să Se nască din femeie pentru a ne elibera de păcate şi de moarte. El fiind Cuvântul lui Dumnezeu, icoană veşnică a Tatălui şi strălucire a lui Dumnezeu, prin înomenirea Sa a devenit „întâiul născut între fraţi, modelul pentru noi, care ne găsim prin El şi în comuniune cu El drumul spre Tatăl”. În sensul acesta, naşterea Domnului are un rol pozitiv, întrucât dă omului posibilitatea să crească în timp spre îndumnezeire, fără ca lumea să fie o temniţă de care omul doreşte să scape, ci o permanentă chemare de a ne urca în Duhul Sfânt spre Tatăl. De aici înţelegem că, prin întruparea Fiului, Tatăl devine Tatăl umanităţii, iar noi, copiii lui Dumnezeu, intrăm în viaţa treimică şi în iubirea treimică a Fiului cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază acest fapt când spune: „Acolo unde este Duhul este şi Hristos şi oriunde ar fi o persoană a Sfintei Treimi toată Treimea este acolo; pentru că este nedespărţită şi are o unitate deplină”. Ca atare, mântuirea omului este o lucrare a Fiului lui Dumnezeu înomenit, dar totuşi, în mod simultan, acţionează în ea dragostea şi bunătatea Tatălui şi intervenţia Duhului Sfânt, „întrucât mântuirea este dată de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt”.

Dreptmăritori creştini,

Toate acestea le înţelegem lămurit din Sfintele Scripturi, unde istoria mântuirii descrie lucrarea prin care Dumnezeu S-a făcut om şi prin care omul devine dumnezeu după har. Deci, încă din Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut simţite prezenţa şi lucrarea Lui personală în relaţie cu oamenii. El i-a pregătit pentru venirea Sa mântuitoare prin descoperirile divine, care au confirmat venirea Lui în trup, proorociile înşirându-se progresiv şi desluşindu-se din ce în ce mai clar, cu cât timpul se apropia de venirea Sa. În sensul acesta, patriarhii şi proorocii trăiau evenimente viitoare în care li se comunica prezenţa directă a persoanei Cuvântului, deşi El nu intrase încă în comuniune directă cu omul. Astfel, Fiul lui Dumnezeu stătea de vorbă cu ei şi le spunea despre faptele Sale viitoare, fără să-Şi facă simţită calitatea Sa de persoană. „Cuvintele legii şi ale proorocilor, zice Sfântul Maxim, fiind înaintemergătoare venirii Lui în trup, au călăuzit sufletele la Hristos”. De fapt, există o legătură profundă între descoperirile divine din Vechiul Testament, referitoare la Fiul lui Dumnezeu, şi raţiunile divine din lucruri. Logosul divin punea în legătură şi în lumină faptele Sale cu cuvintele Sale, aşa cum spune psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”.
În sensul celor arătate se înscrie şi proorocia din cartea Facerii, rezumată în cele trei aspecte premergătoare venirii lui Mesia. Primul – misiunea istorică a poporului lui Israel, al doilea – încheierea acestei misiuni odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu şi al treilea – rolul Mântuitorului ca răspuns divin la aspiraţiile tuturor neamurilor. Această profeţie a influenţat hotărâtor viziunea creştină asupra istoriei şi a fost citată de scriitorii şi teologii Bisericii pentru a demonstra venirea lui Mesia, de-a lungul istoriei. Din ea desluşim faptul că venirea unui izbăvitor era o aşteptare de veacuri, valabilă pentru toate neamurile, nu numai pentru poporul lui Israel. Dacă aceştia din urmă L-au văzut profetic pe Mesia, păgânii au descris venirea Lui din perspectiva filosofiei şi, potrivit lui Clement Alexandrinul, „au cunoscut o fărâmă din Sfintele Scripturi”, dar, fireşte, n-au înţeles întregul adevăr. Cu toate acestea, revelarea voinţei lui Dumnezeu în cele zece porunci şi căutarea virtuţii de către filosofi au fost amândouă rânduite de Dumnezeu.
În Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre Fiul lui Dumnezeu Cuvântul că „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, adică S-a făcut om într-un anumit context, iudaic, care cuprinde familie, popor, teritoriu, cultură, tradiţie religioasă, în care a trăit şi a murit. Acest lucru arată „că aceia care au murit în Adam trăiesc în Hristos şi învie cu Hristos”. Deci, Fiul lui Dumnezeu făcându-Se om de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, înomenirea Lui este un fapt universal, care dă o nouă dimensiune vieţii de comuniune a omului cu Dumnezeu şi legăturii cu realitatea istorică, creată. Astfel, taina naşterii Domnului devine centrul teologiei şi al antropologiei ortodoxe, al mântuirii şi al spiritualităţii noastre. Prin ea, Hristos ni Se arată a fi scopul şi împlinirea tuturor fiinţelor create, naşterea Lui cinstindu-se şi sărbătorindu-se ca „mărturie a lumii, ca ziua de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii”. Însuşi troparul de la Bunavestire ne prezintă acest moment ca fiind „începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, când Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face”.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Din cele arătate înţelegem lămurit că taina înomenirii Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor profeţiilor şi tipurilor din Sfânta Scriptură. Prin întrupare, Dumnezeu Se coboară în umanitate pentru noi şi pentru a noastră mântuire, până în cele mai de jos ale pământului, pentru ca să ne înalţe apoi mai presus decât toate cerurile. El coboară la omenire, luând ce era mai rău din aceasta, ca să-i dea ce este mai bun din El. Astfel, iubirea Tatălui se extinde şi la alţi fii, tocmai pentru că El are un Fiu, prin care a hotărât să-i aducă pe aceştia la existenţă şi vrea să-Şi extindă şi la ei iubirea Sa, pentru a-i aduce la viaţă prin Fiul Său. Deci, fără Fiul lui Dumnezeu făcut om, omenirea n-ar avea pe Dumnezeu prezent în ea şi n-ar exista nici o legătură între om şi Dumnezeu. Sfântul Ioan Evanghelistul sublinia acest adevăr când spunea că Dumnezeu Cuvântul este Cel „prin care toate s-au făcut, adică în El e sensul tuturor lucrurilor”. În această relaţie, Dumnezeu, pe de o parte, caută mereu persoana umană capabilă de un dialog angajat în lucrarea Sa, iar omul, pe de altă parte, doreşte progresul său spiritual. Ca atare, prin naşterea Domnului, la plinirea vremii, umanitatea se regăseşte în Mesia – Hristos, care S-a arătat „lumină spre descoperirea neamurilor”. Este cunoscut faptul că, până la întrupare, omul şi creaţia erau îndepărtate de Dumnezeu, aflându-se în întuneric şi în umbra morţii. Pentru ca să-şi revină din această agonie şi din căderea lor, oamenii aveau nevoie să primească viaţa divină de la însuşi Dătătorul de viaţă, pentru a începe să urce pe calea coborârii Lui.
Din această perspectivă, întruparea Fiului lui Dumnezeu este punctul central al istoriei universale, de la naşterea Domnului, istoria umanităţii fiind considerată înainte şi după Hristos.
Un strămoş al nostru, Sfântul Dionisie Exiguul, canonizat anul acesta de Biserica noastră, a făcut numărătoarea anilor de la Naşterea Domnului, fiind considerat părintele erei creştine.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Din vara aceasta, Dumnezeu ne-a chemat să fim părinte Arhiepiscop şi Mitropolit al dumneavoastră. Sarcina noastră nu este deloc uşoară, dar, având în vedere chemarea Domnului care ne spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu (…) căci e bun şi povara Mea este uşoară”, şi noi, cu credinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, avem curaj în această lucrare, sperând în rugăciunile părinţilor şi credincioşilor noştri. Nădejdea noastră creşte şi mai mult văzând râvna unor preoţi şi credincioşi ai noştri, care se ostenesc în ogorul Domnului pentru mântuirea lor şi a altora. Este adevărat că mai este mult până la a-i determina pe toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului şi la împărtăşirea de slava cerească. Viaţa Bisericii merge mai departe, lucrarea ei fiind mântuirea credincioşilor ei. De aceea serbăm în fiecare an Naşterea Domnului, ca să ne aducem aminte de renaşterea noastră spirituală, şi tocmai acesta este rostul pregătirii noastre pentru întâmpinarea acestui praznic dumnezeiesc, adică purificarea sufletului de păcate prin Taina Sfintei Spovedanii şi apoi vindecarea lui prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Nu încape îndoială că nimeni, în lumea aceasta, nu poate să realizeze ceva fără ajutorul lui Dumnezeu, deci ce vom da în schimb, pentru sufletul nostru, dacă-l vom pierde? Avem deci obligaţia de a ne comporta ca adevăraţi creştini-ortodocşi în mijlocul acestei lumi în schimbare permanentă, fără să smintim pe cineva cu faptele şi comportamentul nostru. Uneori, din cauza faptelor noastre, unii se abat de la dreapta credinţă şi se răcesc în încrederea lor faţă de Dumnezeu. Este adevărat, cum zice Mântuitorul, smintelile vor veni, dar vai de acela prin care va veni sminteala. Aşadar, grija noastră trebuie să fie pentru răspunsul cel bun la înfricoşata judecată a lui Hristos, cum se spune în sfintele noastre slujbe. Pentru aceasta avem datoria să ne îndeletnicim cu săvârşirea milosteniei şi să ne preocupăm de înţelegerea frăţească dintre noi. Credinciosul ortodox, oricare ar fi el, de la ţară sau de la oraş, politician sau om de rând, bogat sau sărac, trebuie să se străduiască să dea o mărturie bună în faţa lumii. De asemenea, este îndatorat să păstreze credinţa şi tradiţia noastră sfântă care ne certifică pe noi ca popor ortodox român în faţa lumii. Mântuitorul însuşi ne îndeamnă la aceasta: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii”, ceea ce înseamnă că numai în iubirea Lui putem să ajungem în împărăţia cerurilor. În sensul celor arătate, sfătuim stăruitor, în numele Domnului, pe Preacucernicii preoţi să ia aminte la ei şi la turma pe care Hristos Domnul le-a încredinţat-o spre păstorire, că din mâinile lor Domnul va cere sufletele credincioşilor lor.
Pe Preacuvioşii monahi şi monahii, care trebuie să se îngrijească de cele ale Domnului, cum spune Sfântul Apostol Pavel, îi îndemnăm să se silească să placă numai Domnului, potrivit făgăduinţei călugăreşti.
Pe credincioşii şi credincioasele noastre îi învăţăm să păstreze cu străşnicie predaniile pe care părinţii noştri ni le-au transmis prin cuvânt şi scris. Cei în vârstă să dea exemplu de viaţă curată şi să înveţe pe cei tineri la cumpătare, bine ştiind că omul cu dreaptă socoteală este plăcut înaintea Domnului şi lăudat de toată lumea.
Pe tinerii noştri îi sfătuim să nu se lase ademeniţi de valurile timpului acestuia, ci să poarte grijă de tinereţea lor, care trebuie păstrată în mireasma sfinţeniei şi a cumpătării. De asemenea, îi îndemnăm să fie ascultători de părinţii lor, pentru că rugăciunile acestora pentru ei sunt primite înaintea lui Dumnezeu.
Pe toţi vă sfătuim să nu schimbaţi sărbătoarea aceasta a Naşterii Domnului într-un ospăţ al necuviinţei, ci să purtaţi grijă de sănătatea dumneavoastră sufletească şi trupească.
Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta, în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Cu binecuvântare şi bucurie sfântă, vă îmbrăţişez părinteşte şi vă doresc:
Sărbători fericite!
La mulţi ani!
Al vostru Părinte, rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt, pentru voi către Domnul,
DR. IRINEU, ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI