In Saptamana Patimilor: prin Sambata lui Lazar si Duminica Floriilor

Sambata lui Lazar: Sarbatoarea Prieteniei

“Săptămâna Mare este o saptamana speciala. Biserica ne învață ca Postul Mare este o perioadă în care noi mergem catre Dumnezeu, iar Săptămâna Sfântă este perioada in care Dumnezeu vine catre noi.

Aceasta săptămână începe cu sărbătoarea invierii Dreptului Lazăr. Nu este o întâmplare faptul că Sfantul Inochentie de Kerson numește aceasta sărbătoare o sarbatoare a prieteniei, o sarbatoare a iubirii speciale. Dacă privim cu atenție la evenimentele care au avut loc, vom vedea că a fost pentru prima data in istoria sa umana cand Domnul a vărsat lacrimi. El a plâns în fața mormântului Dreptului Lazăr. El nu a plâns pe Cruce, când a fost răstignit, dar aici El plânge. Acest plâns este diferit, insa, de al nostru, atunci când plângem la mormântul răposatului, atunci când unul dintre noi participă la o înmormântare și se apropie de mormântul unei persoane dragi – erau lacrimi de rugaciune pentru el.

Deși Hristos știe că, într-un moment, El il va revedea inviat pe prietenul Sau, Lazăr, totusi El plânge. Acestea sunt lacrimi de iubire, un semn al prieteniei sincere pentru acest om. Și, atunci Domnul îl inviaza. El il numește pe Lazăr, „prietenul” Sau. Sărbătoarea de astăzi ne obligă să ne întrebăm: cum ar trebui sa fim, ca sa fim numiti „prieteni” ai lui Dumnezeu? Lazăr era prietenul lui Dumnezeu. Cine altcineva a mai fost numit prieten, de catre Hristos, în Evanghelii? Apostolii. Va amintiti Cina cea de Taină? Hristos a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15:14).

Imaginați-vă că as merge pe strada acum și i-as intreba pe oameni: “va rog, spuneti-mi, dacă cineva ar fi prietenul lui Dumnezeu, cum ar trebui sa traiasca în această lume?” Majoritatea oamenilor ar răspunde: “El ar trebui să facă totul bine și frumos în viata sa!”

Dar, Domnul gandeste diferit. El ne arată, în persoanele Apostolilor, că adevărații prieteni ai lui Dumnezeu au urmat o școală a incercarilor grele și a suferințelor. Ei nu sunt de neatins, în termenii răului, în această lume. În schimb, dacă vom vedea de multe ori o persoana a nelegiuirii, care avansează, acest lucru demonstrează că Domnul S-a departat de el. Cadavrele nu au nevoie de doctori, pentru că este de la sine înțeles că medicii nu mai pot face nimic cu ele. În același mod, Domnul s-ar putea indeparta de cineva, atunci când vede că tratarea repectivei persoane este inutila. Aceste cuvinte sunt cuprinse în Sfânta Scriptură: “Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Lăsaţi-l şi haideţi să mergem fiecare în ţara noastră, pentru că osânda lui s-a ridicat până la nori şi a ajuns până la cer!” (Ieremia 51:9). Chiar și Domnul, cel mai puternic medic, poate fi în imposibilitatea de a vindeca, de a insanatosi și de a ridica o persoană.

Prosperitatea pământească nu este un indicator al apropierii de Dumnezeu. Aceasta se intampla în Vechiul Testament, dar în lucrarea Noului Testament este cu totul diferit. Duminica trecută am auzit cum doi ucenici, care erau aproape de Domnul, s-au apropiat de Hristos și I-au cerut: Lasa-ne sa stam in slava Ta!, dar Domnul le-a pus o întrebare, pentru a-i testa: “Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu?”. Ei au răspuns: “Putem!”, iar El le-a spus: “Veti bea din paharul acesta”, [cf. Marcu 10:37-39]. Și toți apostolii au băut paharul acesta. Acesta este “paharul mântuirii”, despre care psalmistul David a vorbit cu mult timp înainte de Nașterea lui Hristos: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalmul 115:4).

Oamenii întreabă adesea: “De ce este viața, în țara noastră, protejata de Maica Domnului și cu atât de multe lucruri sfinte, atat de rea?”. Oamenii echivaleaza, de multe ori, și identifica apropierea de Dumnezeu cu simpla bucurie pământească. Eu le dau întotdeauna următorul exemplu. Un soldat pe câmpul de luptă nu le poate cere superiorilor săi: “Dă-mi câteva zile libere. Am lucruri pe care vreau să le rezolv”. Nu este un razboi in care oamenii sa isi verse sângele, dar este unul in care ei trebuie sa renunte la viața lor. Viața noastră pământească este un război. Dar Paradisul, fericirea, adevărata fericire – care vor urma, vor avea o aceeasi masură. Aici avem doar o pregustare a acestei binecuvântari a unirii cu Dumnezeu.

Sunt foarte mulțumit că astăzi mulți au primit Sfintele Taine ale lui Hristos, jumătate dintre ei fiind chiar copii. Acest lucru înseamnă că mamele și tatii isi iubesc cu adevărat propriii copii, pe care ei doresc să ii crească pentru a fi oameni minunați, creștini.

Faptele Sâmbetei lui Lazăr și ale Duminicii Floriilor sunt unite intr-un singur tropar, pentru că aceste evenimente au urmat unul altuia. În timpul frumoasei si triumfatoarei intrari a lui Hristos în Ierusalim, întregul popor striga și cânta: “Osana, Fiul lui David!”. Dar, Dumnezeu știa că, în timp ce aceste persoane Ii cântă Osana, răul pregătește Crucea, suferința și moartea pentru El. În câteva zile, aceiași oameni vor striga: “Răstignește-L!”.

De ce Domnul se duce la Ierusalim? De ce are nevoie de slava de moment și de triumf? Răspunsul Bisericii: pentru a arăta viitoarea Inviere și Slava viitoare a Creștinismului și a puterii Crucii – pentru că va trece o perioada scurta de timp, după suferința pe Cruce, Inviere și Cincizecime, iar apoi apostolii vor merge la toate marginile Imperiului Roman și, fără teamă, vor marturisi pentru Hristos Cel Înviat. Aceasta este ceea ce arata Hristos, prin Intrarea triumfală în Ierusalim. Nu este acest Ierusalim locul Lui de triumf, ci Ierusalimul ca Biserica a Domnului, care va fi completat de un număr enorm de popor al lui Dumnezeu. Biserica este cea prin care acesti oameni vor intra în Impărăția lui Hristos, în bucuria Ei, in lumina și triumf.

Aici ne aflăm în pragul celor mai mari evenimente: Săptămâna Patimilor și Învierea Domnului. Un lucru ne rămâne: sa Il urmam pe Hristos. Unde ne cheama El? Nu în Paradis! El ne cheama, în primul rând, pe Cruce, apoi în mormânt și, numai după aceasta, in Rai. Fie ca Domnul sa ne dea sa găsim în noi puterea de a ridica mainile noastre catre Cer, atunci când vedem că ceva nu merge în viața noastra și atunci când răul triumfă peste noi.

În perioadele de mare război, pe front, inamicul ar putea câștiga, temporar, unele fasii de pământ. Dar, acest lucru nu înseamnă că el a câștigat intregul război. Domnul i-a învins pe dușmanii Săi, peste tot și întotdeauna, în primul rând în sufletele noastre. Dacă sufletele noastre nu se unesc cu Dumnezeu, dacă în această viață nu se simte strălucirea și bucuria Învierii lui Hristos, atunci nimic din exterior nu ne mai poate schimba. Putem sta în biserici magnifice, dar cum se vor schimba lucrurile, dacă noi înșine nu vom lupta împotriva patimilor noastre? Inamicul nostru principal este mândria, pentru care primul înger a fost aruncat jos si vom vedea, de asemenea, manifestarea acestei mândrii, în Adam. Este dorința de a obține ceea ce doresti, fără sa lucrezi pentru asta. Acest lucru nu se poate întâmpla, după cum știm atat din istorica civila cat si din cea ecleziastica. Prin urmare, să lucram în mod constant asupra omului nostru interior. Domnul este ajutorul nostru, dar El nu va face nimic pentru noi, ci El doar ne va ajuta. Trebuie să învățăm această lecție și să-L urmam în primul rând pe Cruce, apoi in mormânt și, în cele din urmă, la Cer. Amin!

Mitropolitul Daniel, de Arhanghelsk si Kholmogori / 16 aprilie 2011 (Biserica Novodvinsc/Arhanghelsc)