Sfarsitul unui om
Se spune, atunci cand moare cineva, ca are loc un sfarsit de lume. Fiecare dintre noi avem parte, in viata, de propriul sfarsit al lumii.
Recunosc faptul ca imi este destul de greu sa astern aceste randuri. Pana la 46 de ani, trei personae si-au dat sufletul in bratele mele. Pentru cine nu stie ce inseamna acest lucru, trebuie sa spun ca nu este deloc usor acel moment. Ai in fata ochilor toata zbaterea, toata lupta crancena intre a ramane aici si a pleca dincolo. Simti, in acele clipe, fiorul celui incercat de ceasul mortii, cand vede ca i-a venit sfarsitul. Va spun ca, in acele momente decisive, nu se mai poate face nimic. Absolut nimic. Unii plang, altii striga, este o agitatie dusa la paroxism.
Ultima oara cand am trecut prin asemenea lupta, a fost acum zece zile. O zi care nu anunta nimic deosebit, avea sa cuprinda in ea fiorii reci ai mortii. Un barbat, un om, un tata, si-a purtat lupta lui cu moartea.
Am fost langa el in ultimele clipe ale vietii sale pamantesti. I-am sprijinit capul si l-am privit in ochi. La un moment dat, ochii lui albastri au capatat o sclipire nefireasca. A fost o scanteie ce a stralucit asemeni unor artificii, si apoi am simtit cand trupul se lasa greu ca de plumb in bratele mele. Incrancenarea de pe frunte disparuse, iar rictusul din coltul buzelor s-a domolit. Paloarea a luat locul vietii si, in acel moment, am simtit un suflu cald ca ma atinge pe fata. Fusese ultima lui suflare de viata.
Duhul se ridicase din trup. Toata zbaterea si jalea celor din casa nu mai conta, acum, pentru el. Avea sa isi intalneasca Creatorul si Mantuitorul. De acum, s-a dus la neamul sau. Parintii il asteptau, impreuna cu toti cei dintr-un neam cu el.
Pentru barbatul acesta, lumea se sfarsise. O noua viata incepe pentru el, acum. In aceste momente, indoiala si durerea iau locul credintei, un soi de ura mocneste in sufletul celor apropiati. De ce tocmai mie, Doamne? De ce? Este acel soi de furie pe care o incerici in momentele de neputinta.
L-am privit in acele zile, cat trupul a mai fost printre noi. Ma uitam cum era intins, in “casa” lui pentru vesnicie. Era linistit. Chipul nu-i trada nici suferinta si nici tristetea. Parca dormea. Paloarea fetei nu era una repulsiva. Au trecut pe la capataiul sau rude, prieteni si cunoscuti. Unii au lacrimat sincer, altii si-au plecat cu respect capatele. In toate gesturile acestora, se vedea neputinta omului in fata mortii.
Am slujit, cu doi frati preoti, la capataiul lui. Doream sa rostesc cateva cuvinte celor prezenti la slujba, despre cel care acum nu mai era printre noi. Aveam de gand sa vorbesc ceva mai mult. Nu am reusit, pentru ca durerea pierderii ma afecta si pe mine.
Nu este usor sa simti aripa rece a mortii, langa tine, atunci cand ai in brate pe cineva care isi da sufletul.
Acum, durerea, frustrarea, neputinta s-au ostoit. Timpul este balsamul care va vindeca durerea. Diminetile sunt mai sarace, fara el. A plecat dintre noi, dar a ramas, pentru mine, in suflet. El, tataia cum ii spuneam, si-a gasit locul lui in inima mea, si il iubesc pentru tot ce a fost si este de acum inainte. Personal, nu pot decat sa ma rog pentru el, acum, asa cum am facut-o si cand era in lume.
Credinta mea statornica este ca oamenii mor, aici, pe pamant, dar in inima noastra traiesc vesnic.
Toata zbaterea omului, in aceasta lume, nu face nici doi bani in fata mortii.
Nu am vrut sa scriu o prelegere stufoasa, despre moarte si finalitatea omului. Am dorit sa va impartasesc o experienta personala.
In aceasta viata, ne balacim in toate prostiile si nenorocirile posibile, dar uitam un lucru esential: nu suntem suficient de buni, unii cu celalalti. Am uitat lectia bunatatii sincere si deschise.
Asa cum, toti cei prezenti la capataiul sau au spus, si asa cum, eu insumi recunosc, a plecat la vesnicie un suflet bun. Asa l-am cunoscut noi, asa l-am cunoscut eu.
Ce a fost in sufletul lui, in acele momente, nu stiu. Pentru el, a venit clipa prin care si noi vom trece.
Va indemn pe toti, atat: lepadati incrancenarea fata de viata voastra. Puneti lacat vanitatii din voi. Repet: cred ca nu ne iubim atat cat ar trebui, unii pe ceilalti. Va veni timpul, si pentru noi, sa sfarsim cu aceasta lume. Oare, cum vrem sa ne gasesca acest sfarsit?
Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!
Dumnezeu sa-l odihneasca, acolo unde nu mai este nici durere, nici intristare sau suspin, alaturi sfintilor Sai!
