Lupta cu diavolul

Natura umană tinde spre excese printr-un fel de atracție magnetică rea. Alergăm instinctiv la una dintre cele două extreme, și din cauza aceasta greșim atât de des.

O dovadă a acestei predilecții pentru extreme se găsește în atitudinea creștinului obișnuit, față de diavol. Am observat o tendință printre persoanele spirituale, fie de a-l ignora, fie de a face prea mult caz de el. Ambele atitudini sunt greșite.

În lume există un dușman pe care nu îndrăznim să îl ignorăm. El a fost prezent chiar de la începuturile istoriei umane și va fi acolo la sfârșitul ei pământesc.

Acest dușman nu este o creație a imaginației religioase, nu este o simplă personificare a răului, din interes, ci o ființă la fel de reală ca omul însuși. Scriptura îi atribuie calitățile personalității, prea detaliat ca să fie metaforic, și îl arată vorbind și acționând în situații grele, practice, fiind departe de imaginația poetică.

În Scriptură, găsim declarat faptul că diavolul este un dușman al lui Dumnezeu și al tuturor oamenilor buni. Se spune că este un mincinos, un înșelător și un ucigaș care își atinge scopurile prin viclenie și prin șiretlic. Deoarece este duh, el „umblă pe pământ”, după plăcerea lui. Deşi nu este omniprezent (omniprezența fiind un atribut pe care îl are doar Dumnezeu), el poate fi găsit oriunde, ceea ce, pentru scopul lui, înseamnă același lucru.

Dușmanul poartă multe nume, printre care dragonul, șarpele, diavolul și satana. Pe lângă această ființă, care întruchipează răul suprem, există demoni, „căpetenii”, „domnii”, „stăpânitorii întunericului acestui veac” „și duhurile răutății, care sunt în locurile cerești” care acționează la porunca lui. În istorie, este scris cu o peniță înmuiată în sânge, despre cât de mult succes a avut această bandă de proscriși din cosmos. Prăpădul pe care l-au făcut în lume este atât de înfricoșător încât depășește puterea noastră de a-l descrie. Fiecare ziar, fiecare știre difuzată, este o dovadă a existenței acelui geniu rău, numit diavol, și a bandei duhurilor stricate, dedicate distrugerii.

Satana Îl urăște pe Dumnezeu, pentru ceea ce este El, și tot ceea ce Îi este drag lui Dumnezeu este urât de satana, pentru simplul fapt că Dumnezeu iubește acele lucruri. Deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ura cu care îl privește Satana este deosebit de dușmănoasă și, de vreme ce creștinul este de două ori mai drag lui Dumnezeu, el este urât de puterile întunericului cu o furie mai înverșunată, care nu este egalată nicăieri altundeva în universul moral.

Având în vedere aceste lucruri, a nu lua în seamă realitatea și prezența dușmanului, nu ar fi altceva decât curată nebunie. A trăi într-o lume care se află sub asediu înseamnă a trăi într-un pericol constant; a trăi acolo și a nu-ți da seama deloc de pericol înseamnă a-l intensifica de 100 de ori mai mult și a transforma lumea într-un paradis pentru proști.

Deşi nu trebuie să subestimăm puterea dușmanului, trebuie, totuşi, să nu cădem sub vraja lui rea și să trăim într-o teamă constantă de el. Nu suntem în neștiință despre planurile lui. Dacă nu ne poate transforma în sceptici, ne poate face conștienți de existența lui și poate să arunce astfel o umbră permanentă asupra vieților noastre. Nu există decât o limită foarte îngustă între adevăr și superstiție. Ar trebui să învățăm adevărul despre dușman, dar trebuie să stăm curajoși împotriva oricărei idei superstițioase pe care o va născoci el despre sine. Adevărul ne va elibera, dar superstiția ne va subjuga.

Cunosc creștini ortodocși care sunt atât de absorbiți de lupta împotriva duhurilor rele încât se află într-o permanentă stare de tulburare. Efortul lor impresionant de a-l încolți pe diavol îi epuizează din punct de vedere nervos și fizic, și reușesc să rămână în viață doar chemându-L pe Dumnezeu cu frenezie și mustrându-l pe diavol în numele lui Hristos. Aceștia sunt spiritiști inocenți, de partea cealaltă a extremei, și sunt conștienți de existența diavolului până la punctul în care ajung să fie aproape nevrotici. Ei devin sensibili și suspicioși și întotdeauna reușesc să identifice un duh rău care se află în spatele a tot ceea ce îi irită; apoi, zbârliţi, încep să îi ordone diavolului cu o voce ridicată, dar gesturile lor nervoase vorbesc despre cât de înfricoșați sunt.

Ceea ce este rău în legătură cu toate aceste lucruri reprezintă faptul că e contagios și în curând va transforma Biserica Lui Hristos, într-o gloată de oameni speriați, iritabili, nervoși și complet nefericiți.

Calea dreapta de a vedea lucrurile este de a-L așeza întotdeauna pe Hristos înaintea noastră, de a-L pune pe El în centrul vederii noastre și, dacă satana stă ascuns pe undeva, va apărea numai pe margine și va fi văzut ca o umbră pe marginea iluminării. Întotdeauna este greșit să inversezi lucrurile – să-l pui pe satana în centrul vederii și să-L împingi pe Dumnezeu spre margine. În urma acestei inversiuni, nu rezultă decât tragedii.

Cea mai bună modalitate de a ține dușmanul afară este de a-L ține pe Hristos înăuntru. Oile nu trebuie să fie înfricoșate de lup; ele nu trebuie decât să stea lângă păstor. Satana nu se sperie de oaia care se roagă, ci de prezența păstorului.

Creștinul ortodox instruit, ale cărui aptitudini au fost dezvoltate, nu se va speria de diavol. Atunci când e necesar, va sta împotriva puterilor întunericului și le va birui prin ascultare si Jertfa Lui Hristos. El va recunoaște pericolul în care trăiește și va ști ce să facă în privinţa lui, dar va practica prezența lui Dumnezeu și nu își va permite niciodată să devină preocupat de diavol.