(2) C.S. Lewis – Crestinism pur si simplu
2. CÂTEVA OBIECŢII
Dacă cele expuse anterior constituie temelia, ar fi bine să mă opresc si să consolidez aceasta temelie, înainte de a trece mai departe. Cîteva dintre scrisorile pe care le-am primit arată că multor oameni le este greu să înţeleagă ce este de fapt această Lege a Naturii Umane, sau Lege Morală sau Regulă a Comportării Decente.
De exemplu, cineva mi-a scris: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare pur şi simplu instinctul nostru de turmă, care s-a dezvoltat la fel ca şi toate celelalte instincte ale noastre?” Eu nu contest că noi avem un instinct de turmă, dar nu aceasta înţeleg eu prin Lege Morală. Noi toţi ştim ce înseamnă să fii împins de instinct — de instinctul de dragoste maternă, de instinctul sexual sau de instinctul de hrănire. Înseamnă că simţi o nevoie sau o dorinţă puternică de a acţiona într-un anumit mod! Şi, desigur, uneori simţim o asemenea dorinţă, de a ajuta pe altcineva: nu încape îndoială că dorinţa aceea ar fi datorată instinctului de turmă. A simţi dorinţa de a ajuta este un lucru cu totul diferit de a sentimentul că ar trebui să acorzi ajutor, fie că vrei, fie că nu vrei.
Să presupunem că auzi un strigăt după ajutor de la un om aflat în pericol. Probabil că vei simţi două dorinţe — una este dorinţa de a da ajutor (datorită instinctului tău de turmă), cealaltă este dorinţa de a te feri de pericol (datorită instinctului de conservare). Dar vei descoperi în sinea ta, în afară de aceste două impulsuri, un al treilea lucru care îţi spune că ar trebui să urmezi impulsul de a ajuta şi că ar trebui să suprimi impulsul de a fugi. Acum, lucrul acesta care judecă între cele două instincte şi decide care dintre ele să fie încurajat, nu poate fi unul dintre ele. Este ca şi cum ai spune că partitura muzicală care îţi spune, la un moment dat, să cînţi la pian o anumită notă şi nu alta, este ea însăşi una dintre notele claviaturii. Legea Morală ne spune melodia pe care trebuie să o cantăm: instinctele noastre sunt doar claviatura.
O altă modalitate de a vedea că Legea Morală nu este doar unul dintre instinctele noastre este următoarea: dacă două instincte sunt în conflict, şi în gandirea creaturii nu există nimic altceva decît cele două instincte, este evident că instinctul cel mai puternic trebuie să învingă. Dar, în acele momente cînd suntem foarte conştienţi de Legea Morală, ea pare să ne spună de obicei să luăm partea celui mai slab dintre cele două impulsuri. Probabil că vrei să fii în siguranţă mai mult decît vrei să ajuţi pe un om care se îneacă: dar Legea Morală îţi spune să-l ajuţi, cu toate acestea. Deseori ea ne spune să încercăm să facem impulsul bun mai puternic decat este el în mod natural. Vreau să spun că deseori noi considerăm că este de datoria noastră să stimulăm instinctul de turmă, prin trezirea imaginaţiei, prin stîrnirea milei şi aşa mai departe, ca să adunăm energie suficientă pentru a face lucrul potrivit. Dar este evident că noi nu acţionăm din instinct atunci cand ne propunem să întărim mai mult un anumit instinct. Lucrul care îţi spune: „Instinctul tău de turmă este adormit. Trezeşte-l”, nu poate fi însuşi instinctul de turmă. Lucrul care îţi spune care notă de la pian trebuie să fie cantată mai tare nu poate fi nota însăşi.
Iată un al treilea mod de a privi problema. Dacă Legea Morală ar fi unul dintre instinctele noastre, ar trebui să putem găsi înăuntrul nostru un instinct care să fi fost întotdeauna „bun”, în terminologia noastră, întotdeauna în armonie cu regula conduitei corecte. Dar nu poţi găsi un asemenea impuls. Nu există niciun impuls pe care Legea Morală să nu ne spună să-l suprimăm la un moment dat şi nici un impuls pe care să nu ne spună uneori să-l încurajăm. Este greşit să credem că unele impulsuri ale noastre — să zicem, dragostea maternă sau patriotismul — sunt bune, în timp ce altele, cum sunt instinctul sexual sau instinctul de luptă, sunt rele. Ce vrem să spunem este că ocaziile în care este nevoie ca instinctul de luptă şi instinctul sexual să fie înfranate sunt mai frecvente decat ocaziile care impun înfranarea dragostei materne sau a patriotismului. Dar există situaţii în care este de datoria unui bărbat căsătorit să încurajeze impulsul său sexual şi există situaţii cînd este de datoria soldatului să încurajeze instinctul său de luptă. Există, de asemenea, ocazii în care dragostea mamei pentru copiii ei sau dragostea cuiva pentru ţara lui trebuie să fie suprimate, pentru a nu duce la nedreptate faţă de copiii altor oameni sau faţă de alte ţări. In sensul strict al cuvantului, nu există impulsuri bune şi impulsuri rele.
Gandiţi-vă din nou la un pian. El nu are două feluri de note: note „corecte” şi note „greşite”. Fiecare notă este corectă la un moment dat şi este greşită intr-un alt moment. Legea Morală nu este doar un instinct oarecare dintr-un set de instincte: ea este ceva ce construieşte un fel de melodie (melodia pe care o numim bunătate sau conduită corectă) prin direcţionarea instinctelor.
Pentru că veni vorba, ideea aceasta are consecinţe practice importante. Cel mai periculos lucru pe care-l poţi face este să iei unul dintre impulsurile firii tale şi să faci din el lucrul pe care să-l urmezi cu orice preţ. Nu există niciun impuls care să nu ne transforme în demoni dacă îl luăm ca ghid absolut. Ai putea crede că dragostea de oameni, în general, ar face excepţie, dar nu face. Dacă laşi la o parte dreptatea, te vei trezi că încâlceşti acorduri şi falsifici dovezile la judecată, „de dragul omenirii”, şi că în cele din urmă devii un om crud şi viclean.
Alţii mi-au scris spunînd: „Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare doar o convenţie socială, ceva ce este pus în noi prin educaţie?” Cred că lucrurile au fost înţelese greşit în privinţa aceasta. Oamenii care pun această întrebare de obicei socotesc de la sine înţeles că dacă noi am învăţat un lucru de la părinţi sau de la învăţători, lucrul acela trebuie să fie doar o invenţie omenească. Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. Noi toţi am învăţat la şcoală tabla înmulţirii. Un copil care a crescut singur pe o insulă pustie nu ar şti-o. Dar oare rezultă din aceasta că tabla înmulţirii este o simplă convenţie umană, ceva ce oamenii au născocit pentru ei înşişi şi care ar fi putut fi altfel dacă ei ar fi vrut aşa? Eu sunt cu totul de acord cand spuneţi că noi învăţăm Regula Conduitei Decente de la părinţi şi învăţători, de la prieteni şi din cărţi, la fel cum învăţăm orice alt lucru. Unele lucruri pe care le învăţăm sunt simple convenţii care ar fi putut fi diferite — [în Anglia] noi învăţăm să conducem pe partea stangă a străzii, dar s-ar fi putut la fel de bine ca regula să fie să conducem pe partea dreaptă — dar alte lucruri, cum este matematica, sunt adevăruri reale. Problema care se pune este în care categorie se încadrează Legea Naturii Umane.
Există două motive pentru care am spune că ea aparţine aceleiaşi categorii cu matematica. Primul este că, aşa cum am spus în primul capitol, deşi există diferenţe între ideile morale dintr-o ţară sau o epocă şi cele din altă ţară sau altă epocă, diferenţele nu sunt de fapt foarte mari — nu sunt aşa de mari cum îşi închipuie cei mai mulţi oameni — şi poţi recunoaşte în toate aceeaşi lege, în timp ce în cazul unor simple convenţii, cum este partea drumului pe care se circulă sau felul de îmbrăcăminte al oamenilor, diferenţele pot fi oricat de mari. Celălalt motiv este următorul: Cînd te gandeşti la diferenţele dintre moralitatea unui popor şi a altuia, consideri că moralitatea unui popor este mai bună sau mai rea decît a altuia?
Schimbările făcute au fost oare îmbunătăţiri? Dacă nu au fost, atunci nu poate exista progres moral. Progres nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în mai bine. Dacă niciun set de idei morale nu ar fi mai adevărat sau mai bun decat toate celelalte, nu ar avea niciun sens să preferăm moralitatea lumii civilizate faţă de moralitatea lumii necivilizate, sau moralitatea creştină faţă de moralitatea nazistă. In realitate însă noi toţi credem că anumite învăţături morale sunt mai bune decat altele. Noi credem că unii oameni care au încercat să schimbe ideile morale ale epocii lor au fost ceea ce noi numim reformatori sau pionieri — oameni care au înţeles moralitatea mai bine decît semenii lor.
Foarte bine. Momentul în care spui că un set de idei morale poate fi mai bun decat altul, de fapt tu le evaluezi pe amandouă prin prisma unui standard şi spui că unul dintre ele se conformează în mai mare măsură standardului decat celălalt. Dar standardul care le măsoară şi le compară pe amandouă este ceva diferit de oricare din aceste două seturi de idei. De fapt, tu le compari pe amandouă cu o Moralitate Reală, admiţand că există un Bine real, independent de ce cred oamenii, şi că ideile unor oameni se apropie, mai mult deca ale altora, de Binele real. Putem spune lucrul acesta şi în alt fel. Dacă ideile tale morale pot fi mai adevărate, iar cele ale naziştilor pot fi mai puţin adevărate, trebuie să existe ceva — o Moralitate Reală — prin raportare la care, ele să fie adevărate. Motivul pentru care ideea ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată decât a mea este că New York-ul este un loc real, care există în mod independent de ce crede vreunul dintre noi.
Dacă atunci cînd fiecare dintre noi spune „New York”, fiecare se referă numai la „oraşul pe care mi-l imaginez în ghidul meu”, cum s-ar putea ca ideile cuiva să fie mai adevărate decît ale altcuiva? Nu s-ar putea lua în discuţie adevărul sau falsitatea lor. În acelaşi fel, dacă Regula Conduitei Decente ar însemna doar „ceea ce se întîmplă să aprobe o naţiune oarecare”, nu ar avea niciun sens să spunem că o naţiune ar fi mai corectă decît alta în lucrurile pe care le aprobă; nu ar avea niciun sens să spunem că lumea ar putea să devină mai bună sau mai rea din punct de vedere moral.
Concluzia pe care vreau să o trag aici este că, deşi diferenţele între ideile popoarelor cu privire la Conduita Decentă te fac deseori să suspectezi că nu există nicio Lege a Conduitei, lege care să fie naturală şi reală, totuşi lucrurile la care ne gandim noi, în legătură cu aceste diferenţe, dovedesc exact contrariul.
Mai este un lucru pe care vreau să-l spun înainte de a încheia. Am întalnit oameni care exagerează diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie între diferenţele de crez fata de faptele reale. De pildă, cineva mi-a spus: „În urmă cu trei sute de ani, oamenii din Anglia omorau vrăjitoarele. Poţi tu spune că aceasta era Regula Naturii Umane sau Legea Conduitei Corecte?” Trebuie remarcat că motivul pentru care noi nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că există vrăjitoare. Dacă am crede — dacă am crede cu adevărat că există asemenea oameni, care s-au vandut diavolului şi au primit în schimb puteri supranaturale de la el, şi dacă ei ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca să-i înnebunească sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sunt tocmai aceşti colaboraţionişti mizerabili.
Nu este nicio diferenţă de principiu moral aici: diferenţa este doar legata de realitate. Putem să considerăm că este un mare avans în cunoaştere să nu mai credem în vrăjitoare; dar nu este niciun avans moral dacă nu le executăm atunci cand nu credem că ele există. Nu se spune despre cineva că este omenos pentru că nu mai pune curse pentru şoareci, dacă el face lucrul acesta doar pentru că el crede că nu mai sunt şoareci în casă.
