C.S. Lewis – (9) Crestinism pur si simplu

4. POCĂITUL PERFECT

Aşadar, suntem confruntaţi cu o alternativă înfricoşătoare. Omul despre care vorbim, fie că a fost (şi este) ceea ce a spus, fie că a fost un nebun sau ceva şi mai rău. Mie mi se pare că este evident că El nu a fost nici nebun şi nici demon: în consecinţă, oricat de ciudat sau de înfricoşător ar părea, eu trebuie să accept ideea că El a fost şi este Dumnezeu. Dumnezeu a coborat cu chip uman în această lume ocupată de duşman.

Ei bine, ce scop a avut această venire în lume? Ce a venit El să facă? Desigur, a venit, ca să ne înveţe; dar de îndată ce examinezi Noul Testament sau orice altă scriere creştină, vei descoperi că acestea vorbesc fără încetare despre ceva diferit — despre moartea Lui şi despre învierea Lui. Este evident că toţi creştinii consideră că aici se află punctul central al istorisirii. Ei cred că principalul lucru pe care a venit să-l facă pe pămînt a fost să sufere şi să fie omorat.

Înainte de a deveni creştin, eu am avut impresia că primul lucru pe care trebuie să-l creadă creştinii este un fel de teorie privind rostul acestei morţi [a lui Hristos]. Potrivit acelei teorii, Dumnezeu a vrut să-i pedepsească pe oameni pentru că L-au părăsit şi pentru ca s-au alăturat Marelui Rebel, dar Hristos S-a oferit să fie pedepsit în locul lor, şi astfel Dumnezeu ne-a lăsat pe noi în pace. Trebuie să recunosc că nici măcar această teorie nu mi se pare aşa de imorală şi de absurdă cum mi se părea candva; dar nu acesta este lucrul pe care vreau să-l spun. Ceea ce am ajuns să înţeleg mai tarziu este că nici această teorie şi nicio alta nu inseamna Creştinism. Crezul creştin central este acela că moartea lui Hristos ne-a asezat oarecum într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile referitoare la modul în care a făcut aceasta sunt cu totul altă problemă. Au fost emise multe teorii privind modul în care se întamplă acest lucru; adevărul asupra căruia toţi creştinii sunt de acord este acela că moartea lui Hristos este eficientă. Am să vă spun care este părerea mea în aceasta privinţa.

Toţi oamenii ştiu că dacă eşti obosit şi ţi-e foame, mancarea îţi va face bine. Teoria modernă a nutriţiei — tot ce se ştie cu privire la vitamine şi proteine — este un lucru diferit. Oamenii au mancat şi s-au simţit bine cu mult înainte să fi ştiut despre teoria vitaminelor; iar dacă teoria despre vitamine va fi abandonată într-o bună zi, ei tot vor continua să mănance ca şi înainte. Teoriile despre moartea lui Hristos nu sunt Creştinism: ele sunt explicaţii ale felului în care operează Creştinismul. Nu toţi creştinii vor fi de acord cu importanţa acestor teorii. Biserica din care fac eu parte — Biserica Angliei — nu sprijină niciuna dintre teorii ca fiind corectă. Biserica romano-catolică merge un pas mai departe. Dar eu cred că toţi vor fi de acord că lucrul în sine este nespus de important, comparativ cu oricare alte explicaţii pe care le-au dat teologii. Cred că ei vor recunoaşte, probabil, că nicio explicaţie nu va fi potrivită pentru descrierea realităţii. Dar, aşa cum am spus în prefaţa la această carte, eu nu sunt decat un laic, şi acum noi începem să intrăm în ape adînci. Pot doar să vă spun, în măsura în care lucrul acesta are valoare, modul în care înţeleg eu această problemă.

După părerea mea, teoriile însele nu inseamna lucrul care ţi se cere să-l accepţi. Nu încape îndoială că mulţi dintre voi aţi citit lucrările lui Jeans şi Eddington. Cand vor să explice structura atomului, sau altceva de felul acesta, ei fac o descriere din care să-ţi poţi forma o imagine mintală. După aceea, ei îţi atrag atenţia că imaginea aceea nu este de fapt ceea ce cred oamenii de ştiinţă. Ceea ce cred oamenii de ştiinţă este o formulă matematică. Imaginile sunt menite doar să te ajute să înţelegi formula. Ele nu sunt realmente adevărate, aşa cum este formula; ele nu îţi prezintă realitatea, ci doar ceva ce se aseamănă mai mult sau mai puţin cu ea. Imaginile sunt menite doar să ajute, şi dacă nu te ajută, poţi să le abandonezi. Lucrul în sine nu poate fi zugrăvit; el poate fi exprimat doar într-o formulă matematică. Noi ne aflăm în aceeaşi situaţie aici. Credem că moartea lui Hristos este punctul acela din istorie în care ceva absolut, de neînchipuit, pătrunde din afară în lumea noastră. Dacă noi nu putem descrie nici măcar atomii din care este construită lumea noastră, bineînţeles că nu vom putea descrie nici lucrul acesta. De fapt, dacă am descoperi că îl putem înţelege pe deplin, însuşi faptul acesta ar arăta că nu este ce se pretinde a fi — neconceputul, necreatul, lucrul de dincolo de natură, lucrul care vine în natură ca şi fulgerul. Aţi putea întreba la ce ne foloseşte dacă nu-l înţelegem. Se poate răspunde uşor la această întrebare. Un om poate să mănance fără să înţeleagă exact modul în care corpul lui este hrănit de mancare. Un om poate să accepte ce a făcut Hristos chiar dacă nu înţelege cum operează lucrul acesta: de fapt, este cert că el nu poate afla cum operează, decat după ce L-a acceptat.

Ni se spune că Hristos a fost ucis în locul nostru, că moartea Lui a spălat păcatele noastre şi că prin moartea Lui El a înfrînt însăşi moartea. Aceasta este formula. Acesta este Creştinismul. Acesta este lucrul care trebuie crezut. Teoriile pe care le elaborăm noi privind modul în care moartea lui Hristos a făcut toate aceste lucruri sunt, după părerea mea, secundare: simple planuri sau diagrame pe care le putem abandona dacă nu ne ajută, şi care, chiar dacă ne ajută, nu trebuie să fie confundate cu lucrul real pe care-l descriu ele. Totuşi, unele dintre aceste teorii merită să fie analizate.

O teorie despre care au auzit cei mai mulţi oameni este cea pe care am menţionat-o anterior — teoria legata de faptul că noi am fost iertaţi, fiindca Hristos S-a oferit de bunăvoie să fie pedepsit în locul nostru. În aparenţă, aceasta este o teorie foarte stupidă. Dacă Dumnezeu era pregătit să ne ierte, de ce nu a făcut acest lucru fără nicio altă intervenţie? Ce rost ar putea avea să pedepsească în locul nostru o persoană nevinovată? Nu are niciun sens, dacă ne gandim la pedeapsă, în contextul sistemului nostru juridic. Pe de altă parte, dacă te gandeşti la o datorie, are sens ca o persoană înstărită să plătească datoriile unei persoane care nu are cu ce plăti. Dacă iei expresia „a suferi pedeapsa” nu în sensul de a fi pedepsit, ci în sensul mai general de „a suporta cheltuielile” sau ,,a plăti datoriile”, atunci, desigur, este un lucru obişnuit ca, atunci cand o persoană cade într-o groapă, efortul de a-l scoate afară să fie lăsat de obicei în seama unui prieten bun.

Care este „groapa” în care a căzut omul? El a încercat să trăiască independent, să se comporte ca şi cum şi-ar fi singur stăpan. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de îmbunătăţiri: el este un rebel care trebuie să depună armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înţelegerea faptului că ai fost pe un drum greşit şi faptul ca esti gata să începi viaţa din nou, de la început — aceasta este singura cale de ieşire din „groapă”. Procesul acesta de capitulare — această deplasare cu toată viteza înapoi — este ceea ce creştinii numesc pocăinţă. Pocăinţa nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decît să-ţi ceri iertare sau să te umileşti. Inseamnă să te dezveţi de toată înfumurarea şi încăpăţînarea eului cu care noi oamenii am fost învăţaţi de mii de ani. Înseamnă să dai morţii o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte. De fapt, este nevoie ca omul să fie bun, ca să se poată pocăi. Aici vine ciudăţenia. Numai un om rău are nevoie să se pocăiască; numai un om bun se poate pocăi în mod desăvarşit. Cu cat eşti mai rău, cu atat ai mai mare nevoie să te pocăieşti şi cu atat mai puţin o poţi face. Singura persoană care ar fi putut-o face în mod perfect ar fi o persoană perfectă — iar aceasta nu ar avea nevoie de pocăinţă.

Nu uita că această pocăinţă, această supunere voluntară la umilire şi la un fel de moarte, nu este ceva ce Dumnezeu îţi cere să faci înainte ca El să te reprimească, ceva de care te-ar putea scuti dacă ar vrea: aceasta este doar o descriere a ce înseamnă să te întorci la El. Dacă îi ceri lui Dumnezeu să te aducă înapoi fără pocăinţă, îi ceri de fapt să te lase să te întorci fără să mergi înapoi la El. Aşa ceva nu se poate întampla. Foarte bine, deci, trebuie să trecem prin pocăinţă. Dar aceeaşi răutate care ne face să avem nevoie de pocăinţă, ne face să nu fim în stare să ne pocăim. O putem face dacă ne ajută Dumnezeu? Da, dar la ce ne referim cand spunem că ne ajută Dumnezeu? Ne referim la faptul că, într-un fel, Dumnezeu pune în noi o făramă din Sine. El ne dă puţin din puterea Lui de a gandi, şi aşa ajungem să gandim; El pune în noi puţin din dragostea Sa, şi aşa ajungem să ne iubim unii pe alţii. Cand îl înveţi pe un copil să scrie, îi ţii mana cand formează literele: adică, el formează literele pentru că tu le formezi. Noi iubim şi gandim pentru că Dumnezeu iubeşte şi gandeşte şi ne ţine de mană cand facem aceasta. Dacă noi nu am fi căzut în păcat, nu ar fi nicio problemă. Dar, din nefericire, noi avem acum nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să facem ceva ce Dumnezeu, în natura Lui, nu face niciodată — noi trebuie să capitulăm, să suferim, să ne supunem, să murim. Nu există nimic în natura lui Dumnezeu care să aibă legătură cu acest proces. Aşa se face că drumul pe care avem nevoie acum de călăuzirea lui Dumnezeu mai mult decat de orice este un drum pe care Dumnezeu, în natura Sa, nu a mers niciodată. Dumnezeu poate împărtăşi cu noi numai ceea ce are: El nu are lucrul acesta, prin natura Sa.

Dar să presupunem că Dumnezeu a devenit om — să presupunem că natura noastră umană care poate suferi şi muri a fost amalgamată cu natura lui Dumnezeu într-o persoană — atunci persoana aceea ne-ar putea ajuta. El şi-ar putea supune voinţa, ar putea suferi şi ar putea muri, deoarece El ar fi om; şi El ar putea face toate acestea în mod desăvârşit, pentru că El ar fi Dumnezeu. Tu şi eu putem trece prin acest proces numai dacă Dumnezeu face lucrarea în noi; dar Dumnezeu o poate face numai dacă devine om. Incercările noastre de a muri vor reuşi numai dacă noi, oamenii, ne facem părtaşi morţii lui Dumnezeu, la fel cum gandirea noastră poate reuşi numai pentru că este un strop din oceanul inteligenţei Lui: dar noi nu ne putem face părtaşi morţii lui Dumnezeu decat dacă Dumnezeu moare; şi El nu poate muri decat dacă este om. Acesta este sensul în care El plăteşte datoria noastră şi suferă în locul nostru ceea ce El Insuşi nu ar fi trebuit să sufere.

I-am auzit pe unii spunand că dacă Iisus a fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, suferinţele şi moartea Lui îşi pierd orice valoare în ochii lor, „deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru El”. Alţii, pe bună dreptate, mustră lipsa de recunoştinţă şi de amabilitate din această obiecţie; ceea ce mă uimeşte pe mine este înţelegerea greşită pe care ea o trădează. Intr-un sens, desigur, cei care fac obiecţia au dreptate. Ei chiar şi-au subevaluat argumentul. Supunerea perfectă, suferinţa perfectă şi moartea perfectă nu numai că au fost mai uşoare pentru Iisus, deoarece El este Dumnezeu, ci ele au fost posibile numai pentru că El este Dumnezeu. Bineînţeles că acesta este un motiv foarte ciudat, incat sa nu acceptam obiecţia lor. Învăţătorul poate forma literele, conducand mana copilului, deoarece învăţătorul este adult şi ştie să scrie. Lucrul acesta, desigur, face să fie mai uşor pentru învăţător; şi tocmai pentru că este mai uşor pentru el, îl poate ajuta pe copil. Dacă copilul ar refuza ajutorul învăţătorului, pentru că scrisul „este uşor pentru adulţi”, şi ar aştepta să înveţe să scrie de la un alt copil, care nu ar şti nici el să scrie (şi care nu ar avea un avantaj „nedrept” faţă de el), nu ar progresa prea repede. Dacă eu sunt pe punctul de a mă îneca într-un rau vijelios, un om care stă cu un picior pe mal poate să îmi întindă mana şi să-mi salveze viaţa. Oare ar trebui să-i strig (printre gafaieli): „Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal”? Avantajul acela — pe care poţi să-l numeşti „nedrept”, dacă vrei — este singurul motiv pentru care el mă poate ajuta. Cand ai nevoie de ajutor, la ce te vei uita, dacă nu la ceea ce este mai tare decat tine însuţi?

Aceasta este concepţia mea despre ceea ce creştinii numesc Ispăşire. Dar nu uitaţi că aceasta este doar o altă descriere. Nu confundaţi descrierea cu lucrul în sine; şi dacă descrierea aceasta nu vă este de folos, lăsaţi-o la o parte.