C.S. Lewis – (15) Crestinism pur si simplu | MORALITATEA SEXUALA

CARTEA III

MORALITATEA SEXUALĂ

Trebuie să luăm acum în considerare felul în care moralitatea creştină priveşte sexul, sau ceea ce creştinii numesc virtutea castităţii. Regula creştină privind castitatea nu trebuie confundată cu regula socială a „modestiei” (într-un sens al cuvîntului), adică regula socială referitoare la buna-cuviinţă sau decenţă. Regula socială privind buna-cuviinţă stabileşte cat din corpul omenesc poate fi expus privirilor, ce subiecte pot fi discutate şi în ce termeni, potrivit cu obiceiurile dintr-un anumit cerc social. Astfel, în timp ce regula privind castitatea este aceeaşi pentru toţi creştinii din toate vremurile, regula privind decenţa se schimbă. O tanără dintr-o insulă din Pacific, care abia dacă are ceva haine pe ea, şi o doamnă din perioada victoriană, înfăşurată complet de hainele sale, pot fi amîndouă la fel de „modeste”, la fel de cuviincios îmbrăcate sau la fel de decente, potrivit cu standardele societăţilor lor: şi amandouă, din cate ne putem da seama din îmbrăcămintea lor, pot să fie la fel de caste (sau la fel de lipsite de castitate). Unele cuvinte folosite de femeile caste din vremea lui Shakespeare ar fi fost folosite în secolul al IXX-lea numai de o femeie complet decăzută.

Când oamenii încalcă regula de decenţă aplicată în vremea lor în locul unde se află, dacă o fac pentru a starni pofte în ei sau în alţii, aduc o ofensă castităţii. Dar dacă ei încalcă regula din pricina ignoranţei sau a neglijenţei, ei se fac vinovaţi numai de faptul că sunt nemanieraţi. Cand, aşa cum se întamplă deseori, ei încalcă regula în mod conştient, cu scopul de a-i şoca pe alţii sau de a-i pune într-o situaţie penibilă, ei nu sunt neapărat lipsiţi de castitate, dar sunt lipsiţi de dragoste, deoarece este rău să-ţi găseşti plăcerea în a-i face pe alţii să se simtă stanjeniţi.

Eu nu cred că un standard de decenţă foarte strict sau foarte complicat este o dovadă de castitate sau că ajută în vreun fel decenţei, şi de aceea eu privesc ca pe un lucru bun slăbirea şi simplificarea regulii, care au avut loc în vremea mea. În prezent, însă, există inconvenientul că oameni de diferite varste şi de diferite tipuri nu acceptă toţi acelaşi standard şi abia dacă ştim unde ne situăm. Cată vreme mai durează această confuzie, eu cred că oamenii mai bătrani sau de modă veche ar trebui să fie atenţi să nu presupună că toţi tinerii sau toţi oamenii „emancipaţi” sunt corupţi atunci cand nu se potrivesc cu standardul vechi; la randul lor, tinerii nu ar trebui să-i considere pe bătrani „fandosiţi” sau puritani doar pentru ca acestia nu ar adopta cu uşurinţă noile standarde. Cele mai multe probleme vor fi rezolvate dacă există o dorinţă sinceră de a-i aprecia pe ceilalţi şi de a-i face să se simtă confortabil.

Castitatea este cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine. Nu există excepţii de la ea; vechea regulă creştină este: „Fie căsătorie, cu credincioşie completă faţă de partener, fie abstinenţă totală”. Lucrul acesta este atat de dificil şi atat de contrar instinctelor noastre, încat se pare că sau Creştinismul greşeşte sau instinctul nostru sexual, aşa cum este acum, s-a abătut de la normal. Trebuie să decidem care dintre cele două greşeşte. Bineînţeles că eu, fiind creştin, cred că instinctul sexual s-a abătut de la normal.

Dar eu am şi alte motive să cred acest lucru. Scopul biologic al sexului sunt copiii, la fel cum scopul biologic al mancatului este refacerea trupului. Dacă noi mancăm ori de cîte ori suntem înclinaţi să o facem şi dacă mancăm cat vrem, este adevărat că cei mai mulţi dintre noi vor manca prea mult, dar nu enorm de mult. Un om poate să mănance cat doi, dar nu poate să mănance cat zece. Pofta de mancare trece puţin dincolo de scopul ei biologic, dar nu în proporţii enorme. Dar dacă un bărbat tanăr şi-ar satisface pofta sexuală ori de cate ori simte înclinaţia şi dacă fiecare act ar produce un copil, în decurs de zece ani ar putea popula cu uşurinţă un sat mai mic. Pofta aceasta depăşeşte funcţia sa într-o proporţie ridicol de mare şi de absurdă.

Să explicăm lucrurile în alt fel. Este uşor să aduni o mulţime mare pentru un spectacol de striptease — adică să vadă cum o femeie se dezbracă pe scenă. Să presupunem acum că ai merge într-o ţară în care ai putea umple o sală de spectacol prin simplul fapt că aduci pe scenă o farfurie acoperită şi apoi ridici treptat capacul, aşa încat fiecare să poată vedea, tocmai înainte de stingerea luminilor, că pe farfurie a fost un picior de miel sau o felie de şuncă; oare nu ai crede că în ţara aceea ceva nu este în regulă cu pofta lor de mancare? Dar cineva care a fost crescut într-o lume diferită, oare nu ar socoti la fel de ciudată starea instinctului nostru sexual?

Un critic a spus că dacă el ar găsi o ţară în care asemenea spectacole de „striptease” culinar ar fi populare, el ar trage concluzia că oamenii din ţara aceea suferă de foame. El vrea să spună, desigur, că asemenea lucruri, cum este spectacolul de striptease, au rezultat nu din corupţie sexuală, ci din înfometare sexuală. Eu sunt de acord cu el că dacă, într-o ţară ciudată, am descoperi că spectacolele cu picioare de miei ar fi populare, una dintre explicaţiile posibile care mi-ar trece prin gand ar fi foametea. Dar pasul următor în verificarea ipotezei ar fi să aflu cată mîncare este consumată în realitate în ţara aceea. Dacă dovezile arată că se consumă o cantitate mare de mancare, bineînţeles că va trebui să abandonez ipoteza cu înfometarea şi va trebui să încerc să mă gandesc la altceva.

În acelaşi fel, înainte de a accepta ideea că înfometarea sexuală este cauza spectacolelor de striptease, ar trebui să căutăm dovezi dacă în epoca noastră există mai multă abstinenţă sexuală decat in epocile in care spectacolele de striptease nu erau cunoscute. Bineînţeles că nu există asemenea dovezi. Mijloacele anticoncepţionale au făcut ca satisfacerea poftei sexuale să fie mult mai puţin costisitoare în căsnicie şi mult mai lipsită de riscuri în afara ei decat oricand, iar opinia publică este mai puţin ostilă faţă de unirile ilicite şi chiar faţă de perversiune decat a fost din vremurile păgane. Nici ipoteza „înfometării” nu este singura pe care ne-o putem imagina. Oricine ştie că pofta sexuală, la fel ca şi celelalte pofte ale noastre, creşte dacă este satisfăcută. Poate că oamenii flămanzi se gandesc mult la mancare, dar la fel fac şi cei care se îmbuibă cu mancare; şi lacomilor şi flămînzilor le place să le fie stimulată pofta de mancare.

Al treilea punct. Vei găsi foarte puţini oameni care vor să mănance lucruri care nu sunt de fapt mancare sau care să facă altceva cu mancarea decat să o mănance. Cu alte cuvinte, pervertirea poftei de mancare este rară. Dar perversiunile instinctului sexual sunt numeroase, greu de vindecat şi înfricoşătoare. Îmi pare rău că trebuie să intru în toate aceste detalii, dar în ultimii douăzeci de ani am fost alimentaţi zi de zi cu minciuni sfruntate privind sexul. Ni s-a spus, pană cand ne-am săturat să mai auzim, că dorinţa sexuală este în aceeaşi categorie cu toate celelalte dorinţe naturale ale noastre şi că dacă am abandona vechea idee victoriană despre înăbuşirea ei, toate lucrurile ar merge de minune în grădină. Nu este adevărat. In momentul în care analizezi faptele şi laşi la o parte propaganda, îţi dai seama că nu este aşa.

Ei îţi spun că sexul a ajuns o problemă intrucat a fost înăbuşit. Dar în ultimii douăzeci de ani nu a fost înăbuşit. Se discută despre el toată ziua. Cu toate acestea, sexul continuă să fie o problemă. Dacă înăbuşirea ar fi fost cauza problemei, descătuşarea ar fi trebuit să repare situaţia. Eu cred că oamenii au înăbuşit iniţial instinctul sexual tocmai pentru că a ajuns într-o asemenea stare de haos. Oamenii moderni spun mereu: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi”. Prin aceasta ei ne spun unul din două lucruri. Poate că ei vor să spună: „Nu este nimic ruşinos în faptul că rasa umană se reproduce într-un anumit mod, nici în faptul că aceasta îi dă plăcere”. Dacă ei se referă la aceasta, au dreptate. Şi creştinii spun acelaşi lucru. Necazul nu este cu lucrul în sine şi nici cu plăcerea. Vechii învăţători creştini au spus că dacă omul nu ar fi căzut în păcat, plăcerea sexuală, în loc să fie mai mică decat acum, ar fi fost de fapt mult mai mare. Cunosc nişte creştini înguşti în vederi care vorbeau de parcă Creştinismul ar susţine că sexul sau trupul sau plăcerea ar fi rele în ele însele. Dar ei greşesc. Creştinismul este aproape singura dintre religiile majore care aprobă în totalitate trupul, care crede că materia este bună, că Dumnezeu însuşi a luat odată trup omenesc, că în ceruri ni se va da un gen de trup şi că acesta va constitui o parte esenţială a fericirii, frumuseţii şi energiei noastre. Creştinismul a glorificat căsătoria mai mult decît oricare altă religie; cele mai frumoase poezii de dragoste din lume au fost scrise aproape toate de creştini. Dacă cineva spune că sexul este rău în sine, Creştinismul îl contrazice imediat. Dar, desigur, cand oamenii spun: „Sexul nu este ceva de care să te ruşinezi”, ei vor de fapt să spună că „starea în care a ajuns în prezent instinctul sexual nu este un lucru de care să ne fie ruşine”.

Dacă au în gînd lucrul acesta, eu cred că ei greşesc. Cred că este cat se poate de ruşinos. Nu ai de ce să te ruşinezi dacă îţi place mancarea: ar trebui să te ruşinezi dacă jumătate dintre oamenii din lume şi-ar face din mancare principalul interes al vieţilor lor şi dacă şi-ar petrece timpul privind la fotografii cu mancare şi scurgîndu-li-se ochii după mancare. Eu nu spun că tu şi eu suntem răspunzători în mod individual pentru starea actuală. Strămoşii noştri ne-au transmis organisme care sunt deformate în această privinţă, iar noi suntem înconjuraţi tot mai mult de o propagandă în favoarea lipsei castitatii. Sunt oameni care vor să menţină instinctul nostru sexual aprins, pentru ca ei să facă bani pe seama noastră, deoarece, desigur, un om obsedat de un lucru este un om care opune foarte puţină rezistenţă. Dumnezeu cunoaşte situaţia noastră; El nu ne va judeca de parcă nu am fi avut de înfruntat nicio dificultate. Ceea ce contează este sinceritatea noastră şi perseverenţa voinţei noastre de a le depăşi.

Înainte de a fi vindecaţi noi trebuie să vrem să fim vindecaţi. Cei care vor cu adevărat să primească ajutor îl vor primi; dar pentru mulţi oameni moderni este greu chiar şi să dorească acest lucru. Este uşor să ne facem iluzia că vrem ceva, cand în realitate noi nu vrem lucrul acela. Un creştin faimos din vremuri trecute ne-a spus că în tinereţe se ruga fără încetare pentru castitate; dar peste mai mulţi ani, el şi-a dat seama că în timp ce buzele lui spuneau: „Doamne, te rog fă-mă curat”, inima lui adăuga în taină: „Dar, te rog, nu chiar acum”. Lucrul acesta se poate întampla şi cu rugăciunile pentru alte virtuţi; dar există trei motive pentru care este deosebit de dificil pentru noi să ne dorim castitate completă, necum să o realizăm.

În primul rînd, firea noastră decăzută, diavolul care ne ispiteşte şi toată propaganda modernă în favoarea satisfacerii poftelor, se combină pentru a ne face să simţim că dorinţele cărora încercăm să ne împotrivim sunt atît de „naturale”, de „sănătoase” şi de rezonabile încat este aproape pervers şi anormal să ne împotrivim lor. Poze după poze, filme după filme, romane după romane, toate asociază ideea indulgenţei sexuale cu ideile de sănătate, normalitate, tinereţe, francheţe şi bună dispoziţie. Ei bine, această asociere este o minciună. La fel ca toate minciunile de efect, ea este bazată pe un adevăr — adevărul, recunoscut anterior, că sexul în sine (separat de excesele şi de obsesiile care s-au dezvoltat în jurul lui) este „normal” şi „sănătos” şi tot ce vreţi. Minciuna constă în sugestia că orice act sexual la care eşti tentat la un moment dat este sănătos şi normal. Aceasta, sau oricare altă concepţie este foarte diferită de cea creştină şi trebuie să fie absurdă. Cedarea la toate dorinţele noastre duce în mod evident la impotenţă, la boală, la gelozie, la minciuni, la tăinuiri şi la tot ce este opus sănătăţii şi bunei dispoziţii şi sincerităţii. Pentru orice fericire, chiar şi în lumea aceasta, este nevoie de o doză considerabilă de înfranare; de aceea, afirmaţia că orice dorinţă puternică este sănătoasă şi rezonabilă, este o afirmaţie fără valoare. Orice om întreg la minte şi civilizat trebuie să aibă un set de principii pe baza cărora decide să respingă unele dorinţe şi să accepte altele. Un om poate face aceasta pe baza unor principii creştine, altul pe baza unor principii igienice şi altul pe baza unor principii sociologice. Adevăratul conflict nu este între Ccreştinism şi „natură”, ci între principiul creştin şi alte principii care acţionează în „natură”, deoarece „natura” (în sensul de dorinţă naturală) va trebui să fie ţinută în frau, dacă vrei să nu-ţi ruinezi întreaga viaţă. Recunoaştem că principiile creştine sunt mai stricte decat celelalte; dar noi credem că vei primi ajutor să respecţi aceste principii, ajutor pe care nu-l vei primi ca să le respecţi pe celelalte.

În al doilea rand, mulţi oameni nu au curajul să încerce cu seriozitate castitatea creştină, deoarece ei cred (înainte de a încerca) că lucrul acesta este imposibil. Dar cand un lucru trebuie încercat, nu trebuie să te gandeşti dacă este posibil sau nu. Cand eşti confruntat cu o întrebare facultativă la un examen, te gandeşti dacă poţi să răspunzi sau nu; cand ai o întrebare obligatorie, trebuie să faci tot ce poţi, ca să răspunzi. Poţi să primeşti ceva puncte şi pentru un răspuns imperfect, dar cu siguranţă nu vei primi niciun punct dacă nici măcar nu încerci să răspunzi la întrebare. Nu numai la examene, ci şi la război, la ascensiunile montane, la învăţarea patinajului, a înotului sau a mersului cu bicicleta, la încheierea nasturelui de la gat cand degetele îţi sunt îngheţate, oamenii fac adesea ceea ce părea imposibil înainte de a face lucrul respectiv. Este surprinzător ce poţi face atunci cand trebuie să faci un anumit lucru.

Putem fi convinşi, desigur, că o castitate perfectă — la fel ca şi dragostea perfectă — nu va fi atinsă doar prin eforturi omeneşti. Trebuie să ceri ajutor de la Dumnezeu. Chiar şi cand Ii ceri ajutorul, multă vreme ţi se poate părea că nu primeşti niciun ajutor sau că primeşti prea puţin ajutor. Nu are importanţă. După fiecare eşec, cere-ţi iertare, ridică-te şi încearcă din nou. Foarte adesea lucrul cu care ne ajută mai întîi Dumnezeu nu este deja castigarea virtutii însăşi, ci tocmai această putere de a încerca din nou. Oricat de importantă ar fi castitatea (sau curajul sau cinstea sau oricare altă virtute), acest proces formează în noi calităţi ale sufletului care sunt şi mai importante. Ne vindecă de iluziile cu privire la noi înşine şi ne învaţă să depindem de Dumnezeu. Învăţăm, pe de o parte, că nu ne putem încrede în noi înşine nici măcar în momentele noastre cele mai bune, şi, pe de altă parte, că nu trebuie să disperăm nici în momentele cele mai rele, deoarece eşecurile noastre sunt iertate. Singurul lucru fatal este să te dai bătut, mulţumindu-te cu mai puţin decat perfecţiunea.

În al treilea rand, oamenii înţeleg deseori greşit afirmaţiile psihologiei despre „reprimare”. Psihologia afirmă că „reprimarea” sexului este periculoasă. Dar cuvantul „reprimare” este un termen tehnic: el nu înseamnă „suprimare”, în sensul de „refuz” sau „împotrivire” faţă de el. O dorinţă sau o idee „reprimată” este de obicei o dorinţă sau o idee care s-a infiltrat în subconştient (de obicei la o varstă foarte fragedă) şi care acum vine în gandirea conştientă numai într-o formă deghizată şi de nerecunoscut. Sexualitatea reprimată nu îi apare pacientului deloc ca o formă de sexualitate. Cand un adolescent sau un adult se opune unei dorinţe conştiente, el nu are de-a face cu o reprimare şi nici nu se afla în cel mai mic pericol să creeze o reprimare. Dimpotrivă, cei care încearcă cu seriozitate să realizeze castitatea sunt mai conştienţi şi ajung curand să cunoască mai mult decat oricine altcineva despre sexualitatea lor. Ei ajung să-şi cunoască dorinţele la fel de bine cum l-a cunoscut Wellington pe Napoleon, sau Sherlock Holmes pe Moriarty; la fel de bine cum un şorecar cunoaşte şobolanii sau cum un instalator cunoaşte totul despre conducte defecte care curg. Virtutea — chiar şi încercarea de a ajunge la virtute — aduce lumină; indulgenţa aduce ceaţă.

În fine, deşi a trebuit să vorbesc destul de mult despre sex, vreau să arăt cat se poate de limpede că nu acesta este centrul moralităţii creştine. Dacă cineva crede că Creştinismul consideră lipsa de castitate drept viciul suprem, se înşeală. Păcatele cărnii sunt rele, dar ele sunt cele mai puţin grave dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sunt pur spirituale: plăcerea de a-i acuza pe alţii, comportarea autoritară răutăcioasă şi calomnierea; plăcerile puterii şi urii. Există două lucruri înăuntrul meu, în competiţie cu eul uman la care trebuie să încerc să ajung. Ele sunt Eul Animal şi Eul Diabolic. Eul Diabolic este cel mai rău dintre cele două. Acesta este motivul pentru care un om mandru, rece, care se consideră pe sine drept şi care merge regulat la Biserică poate să fie mult mai aproape de iad decat o prostituată. Desigur, cel mai bine este să nu faci parte din niciuna din aceste două categorii!