C.S. Lewis – (18) Crestinism pur si simplu (MANDRIA)

CARTEA III

PĂCATUL CEL MARE

Am ajuns astăzi la acea parte a moralei creştine care se deosebeşte radical de celelalte concepţii morale. Există un viciu de care nu este scutit niciun om din lume; un viciu pe care oricine îl dispreţuieşte cand îl vede la altcineva; un viciu de care, cu excepţia creştinilor, foarte puţini oameni şi-au închipuit că ar fi vinovaţi ei înşişi. I-am auzit pe unii recunoscand că sunt nervoşi, că nu pot să nu-şi întoarcă capul după femei, că nu se pot opri de la băutură sau chiar că sunt laşi. Dar nu cred că am auzit vreodată pe cineva care nu este creştin acuzandu-se că ar avea viciul despre care voi vorbi în continuare. În acelaşi timp, extrem de rar am întalnit pe cineva care să nu fie creştin şi să dea o dovadă cat de mică de îndurare faţă de alţii care au viciul acesta. Nu este niciun neajuns care să-l facă pe un om mai neagreat, niciun neajuns de care să fim mai puţin conştienţi în ce ne priveşte. Cu cat îl avem mai mult noi înşine, cu atat mai mult ne displace la alţii.

Viciul despre care vorbesc este Mandria sau îngamfarea, iar virtutea opusă lui, în morala creştină, este numită Umilinţă. Vă aduceţi aminte că atunci cand am vorbit despre moralitatea sexuală v-am atras atenţia că nu acela era punctul central al moralei creştine. Ei bine, acum am ajuns la punctul central. Potrivit învăţătorilor creştini, viciul esenţial, răul suprem, este Mandria. Lipsa de castitate, mania, lăcomia, beţia şi toate celelalte de felul lor, sunt doar bagatele în comparaţie cu mandria; prin Mandrie diavolul a devenit diavol; Mandria duce la toate celelalte vicii: este o stare a gandirii opusă în totalitate lui Dumnezeu.

Vi se pare că exagerez? Dacă da, mai gandiţi-vă o dată. Am arătat puţin mai înainte că cu cat are cineva mai multă mandrie, cu atat mai mult o va condamna la alţii. De fapt, dacă vrei să afli cat eşti de mandru, cel mai simplu mod de a o face este să-ţi pui întrebarea: „Cat de mult îmi displace cand alţii îmi dau peste nas, cand refuză să mă bage în seamă, cand se amestecă în treburile mele, cand mă tutelează sau cand fac pe grozavii?” Ideea este că mandria fiecărui om este în competiţie cu mandria celorlalţi. Tocmai pentru că eu vreau să fiu în centrul atenţiei grupului sunt atît de deranjat cand altcineva este în centrul atenţiei. Doi oameni de aceeaşi meserie nu sunt niciodată de acord. Lucrul care trebuie să ţi-l lămureşti este că Mîndria este esenţialmente competitivă — este competitivă prin însăşi natura ei — în timp ce toate celelalte vicii am putea spune că sunt competitive numai accidental. Mandria nu află plăcere în a avea ceva, ci numai în a avea mai mult decat vecinul. Noi spunem că oamenii sunt mîndri că sunt bogaţi sau deştepţi sau arătoşi, dar nu este aşa. Ei sunt mandri pentru că sunt mai bogaţi sau mai deştepţi sau mai arătoşi decat alţii. Dacă toţi ceilalţi ar deveni la fel de bogaţi, la fel de deştepţi sau la fel de arătoşi, nu ar exista niciun motiv de mandrie. Comparaţia este cea care te face mandru: plăcerea de a fi mai presus decat ceilalţi. Odată ce a dispărut elementul competitiv, mandria s-a dus. Acesta este motivul pentru care eu spun că Mandria este prin esenţa ei competitivă într-un mod diferit de celelalte vicii. Impulsul sexual îi poate aduce în competiţie pe doi bărbaţi dacă amandoi doresc aceeaşi femeie. Dar acesta este doar un accident; s-ar putea la fel de bine ca ei să dorească două femei diferite. Dar un om mandru va căuta să-ţi ia femeia iubită, nu pentru că o doreşte, ci doar pentru a dovedi că este un bărbat mai grozav decat tine. Lăcomia îi poate face pe oameni să intre în competiţie, dacă nu există bunuri suficiente pentru toţi: dar omul mandru, chiar dacă are mai mult decat îşi poate dori, va încerca să obţină şi mai mult, doar pentru a-şi dovedi puterea. Aproape toate relele din lume pe care oamenii le atribuie lăcomiei sau egoismului sunt în mult mai mare măsură rezultatul Mandriei.

Să luăm ca exemplu banii. Lăcomia îl determină pe un om să dorească bani, ca să aibă o casă mai bună, ca să-şi petreacă mai bine vacanţele, ca să aibă lucruri mai bune de mancat şi de băut. Dar numai pană la un punct. Ce îl face pe un om care caştigă 100.000 de dolari pe an să dorească să caştige 200.000 de dolari pe an? Nu este lăcomia după mai multe plăceri. 100.000 de dolari îi pot da toate plăcerile de care se poate bucura un om. Ceea ce îl determină să vrea mai mulţi bani este Mandria — dorinţa de a fi mai bogat decat alt om bogat — şi (într-o măsură şi mai mare) dorinţa de putere. Desigur, puterea este lucrul care produce desfătare Mandriei: nu există niciun alt lucru care să-l facă pe un om să se simtă superior celorlalţi, precum este puterea de a-i manipula pe ceilalţi ca pe nişte soldaţi de plumb. Ce o determină pe o fată frumoasă să semene nefericire prin colectarea de admiratori pretutindeni unde merge? Nu este instinctul ei sexual: genul acela de fată este foarte adesea frigidă sexual. Este Mandria. Ce îl determină pe liderul politic al unei naţiuni să pretindă tot mai mult şi mai mult? Mandria. Mandria este competitivă prin însăşi natura ei: acesta este motivul pentru care ea nu se opreşte niciodată. Dacă eu sunt un om mandru, atunci cată vreme există în întreaga lume un om mai puternic, mai bogat sau mai deştept decat mine, el este rivalul şi duşmanul meu.

Creştinii au dreptate: Mandria a fost cauza principală a nenorocirilor din orice naţiune şi din orice familie de la începutul lumii. Alte vicii pot, uneori, să-i aducă pe oameni laolaltă: poţi găsi prietenie şi glume între beţivi şi stricaţi. Dar Mandria înseamnă întotdeauna duşmănie — ea este duşmănie, şi nu numai duşmănie între oameni, ci duşmănie faţă de Dumnezeu.

În Dumnezeu găseşti ceva ce îţi este infinit superior în toate privinţele. Dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu în felul acesta — şi dacă, prin urmare, nu ştii că eşti neînsemnat în comparaţie cu El — tu nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu. Cată vreme eşti mandru, nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Omul mandru priveşte întotdeauna de sus la lucruri şi la oameni şi, bineînţeles, cată vreme priveşti în jos, nu poţi vedea ceva ce este deasupra ta.

Aceasta dă naştere la o întrebare înspăimîntătoare. De ce oameni care sunt în mod evident roşi de Mandrie pot spune că ei cred în Dumnezeu şi par să fie foarte religioşi? Mă tem că aceasta înseamnă că ei se închină unui Dumnezeu imaginar. Ei admit teoretic că nu sunt nimic în prezenţa acestui Dumnezeu fantomatic, dar de fapt îşi închipuie tot timpul că El îi aprobă şi îi consideră mult mai buni decat oamenii de rand: adică, ei vin cu un gram de umilinţă imaginară înaintea Lui şi pleacă cu un kilogram de Mandrie faţă de semenii lor. Cred că Hristos S-a gandit la asemenea oameni cand a spus că unii vor predica despre El şi vor scoate demoni în Numele Lui, doar pentru ca la sfarşit să li se spună că El nu i-a cunoscut niciodată. Oricare dintre noi poate cădea în această capcană mortală la un moment dat. Din fericire, avem un test ca să ne verificăm singuri. Ori de cate ori descoperim că viaţa noastră religioasă ne face să simţim că suntem buni — şi mai ales că suntem mai buni decat altcineva — cred că putem fi siguri că în noi lucrează cineva, numai că nu este Dumnezeu, ci diavolul. Adevăratul test pentru a afla dacă eşti în prezenţa lui Dumnezeu este fie că tu uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi, fie că te vezi mic şi murdar. Cel mai bine este să uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi.

Este un fapt îngrozitor că cel mai rău dintre toate viciile se poate strecura pană în centrul vieţii noastre religioase. Dar puteţi înţelege care este motivul. Celelalte vicii, mai puţin rele, vin de la diavolul, care acţionează asupra noastră prin natura noastră animalică. Dar acest viciu nu vine nicidecum prin natura noastră animalică. El vine direct din Iad. Este un viciu pur spiritual: în consecinţă, este mult mai subtil şi mai mortal. Pentru acelaşi motiv, Mandria poate fi folosită adesea pentru a diminua viciile mai simple. De fapt, învăţătorii fac deseori apel la Mandria unui băiat sau, cum o numesc ei, la respectul de sine, pentru a-l face să se poarte decent; mulţi oameni au învăţat să-şi înfrangă laşitatea sau pofta sau furia prin faptul că au învăţat să considere că aceste lucruri sunt mai prejos de demnitatea lor — adică şi-au folosit Mandria. Diavolul rade. El este perfect satisfăcut să vadă că devii mai curat, mai curajos, mai stăpan pe tine, cu condiţia ca, tot timpul, el să instaureze în tine Dictatura Mandriei — este ca şi cum el ar fi mulţumit să vadă că te-ai vindecat de degeraturi, dacă poate să-ţi dea în schimb un cancer. Mandria este un cancer spiritual: ea distruge însăşi posibilitatea de a iubi, de a fi mulţumit, ea distruge chiar şi judecata sănătoasă.

Înainte de a părăsi acest subiect, trebuie să vă atrag atenţia cu privire la cateva posibile interpretări greşite:

(1) Plăcerea de a fi lăudat nu este Mandrie. Copilul care este felicitat pentru că şi-a făcut bine lecţiile, femeia a cărei frumuseţe este lăudată de iubitul ei, sufletul mantuit căruia Hristos îi spune: „Bine, rob bun”, sunt mulţumiţi şi ar trebui să fie mulţumiţi. Plăcerea aceasta nu provine din ceea ce eşti tu, ci din faptul că ai făcut pe placul cuiva pe care ai vrut să-l mulţumeşti (pe bună dreptate). Problema începe cand treci de la gandul: „L-am satisfăcut; toate sunt bune”, la gandul: „Ce om deosebit trebuie să fiu eu pentru că am făcut lucrul acesta”. Cu cat îţi găseşti mai multă desfătare în tine însuţi, cu cat găseşti mai puţină plăcere în laudă, cu atat devii mai rău. Cand găseşti plăcere numai în tine însuţi şi cand nu-ţi pasă deloc de lauda altora, ai ajuns cat se poate de jos. Acesta este motivul pentru care vanitatea, deşi este un soi de Mandrie care se arată cel mai mult la suprafaţă, este în realitate cea mai puţin rea şi cea mai scuzabilă formă de mandrie. Persoana vanitoasă doreşte prea multe laude, aplauze şi admiraţie, şi întotdeauna tanjeşte după ele. Este o greşeală, dar una copilărească şi (într-un fel ciudat) o greşeală umilă. Ea arată că încă nu eşti complet mulţumit cu propria ta admiraţie. Îi preţuieşti suficient de mult pe ceilalţi oameni ca să vrei ca ei să te bage în seamă. De fapt, tu eşti încă om.

Adevărata Mandrie diabolică, întunecată, vine atunci cand te uiţi de sus în jos la ceilalţi în aşa măsură încat nu-ţi pasă ce cred ei despre tine. Desigur, deseori este bine şi este de datoria noastră să nu luăm seama la ce gandesc oamenii despre noi, dacă facem lucrul acesta pentru un motiv bun, şi anume, pentru că ne interesează incomparabil mai mult ce crede Dumnezeu despre noi. Dar omul mandru are un motiv cu totul diferit pentru a nu-i păsa. El spune: „De ce să-mi pese de aplauzele prostimii, ca şi cum părerea lor ar însemna ceva pentru mine? Şi chiar dacă părerile lor ar avea vreo valoare, oare sunt eu genul de om care să roşească de plăcere cand i se face un compliment, ca o fetişcană la primul ei dans? Nicidecum. Eu sunt o personalitate adultă, complet formată. Tot ce am făcut a avut drept scop să satisfacă propriile mele idealuri — sau conştiinţa mea artistică sau tradiţiile familiei mele — sau, într-un cuvant, am făcut toate aceste lucruri pentru că eu sunt grozav. Dacă îi place gloatei, n-are decat. Ei nu au nicio valoare pentru mine”. In felul acesta, putem deosebi Mandria atotcuprinzătoare de vanitate; aşa cum am spus anterior, diavolului îi place să ne „vindece” de o greşeală mică, dacă ne poate da una mai mare. Noi trebuie să încercăm să nu fim vanitoşi, dar să nu cerem niciodată ajutorul Mandriei ca să ne vindece de vanitate; mai bine în tigaie decat direct pe foc.

(2) Noi obişnuim să spunem că un om este „mandru” de fiul său, de tatăl său, de şcoala sa, de regimentul său, şi ne putem întreba dacă „mandria” înţeleasă în sensul acesta este un păcat. Cred că depinde de ce anume înţelegem prin „a fi mandru de ceva”. Foarte adesea, în asemenea afirmaţii, expresia „a fi mandru” înseamnă „a avea o admiraţie din inimă” pentru cineva sau ceva. Bineînţeles că o asemenea admiraţie este foarte departe de a fi păcat. Dar ea poate să însemne că persoana în cauză îşi dă aere pe socoteala tatălui său distins sau pentru că aparţine unui regiment faimos. Lucrul acesta, desigur, este păcat; dar chiar şi în cazul acesta, este mai bine decat să fii mandru de tine însuţi. Dacă iubeşti şi admiri altceva decat pe tine însuţi, înseamnă că faci un pas de îndepărtare de ruina spirituală completă, deşi nu vom fi sănătoşi cată vreme iubim sau admirăm ceva mai mult decat Il iubim sau Il admirăm pe Dumnezeu.

(3) Nu trebuie să credem că Mandria este ceva ce Dumnezeu ne interzice pentru că El este ofensat de ea, sau că Umilinţa este ceva ce El ne cere ca o recunoaştere a demnităţii Lui — ca şi cum Dumnezeu Insuşi ar fi mandru. El nu este îngrijorat deloc cu privire la demnitatea Sa. Ideea este că El vrea ca tu să-L cunoşti: vrea să ţi Se dăruiască ţie. Iar tu şi El sunteţi două lucruri de aşa natură încat dacă tu intri în contact cu El, în realitate, tu te vei umili — vei găsi desfătare în umilinţă, vei simţi o uşurare infinită pentru că ai scăpat o dată pentru totdeauna de nonsensul acela ridicol despre propria ta demnitate, care te-a făcut să fii neliniştit şi nefericit toată viaţa. El încearcă să te facă umil tocmai pentru ca să facă posibil acest moment: încearcă să dea jos costumul de bal-mascat ridicol şi urat cu care ne-am acoperit şi cu care ne fudulim ca nişte mici idioţi ce suntem. Aş vrea ca eu însumi să fi ajuns puţin mai departe cu umilinţa: dacă aş fi ajuns, probabil că aş fi putut să vă spun mai multe despre uşurarea şi mangîierea dezbrăcării de costumul de bal-mascat — despre dezbrăcarea de eul fals, cu toate laudele lui: „Ia uită-te la mine” şi: „Nu-i aşa că sunt un băiat bun?”, cu toate grandomaniile lui. Să te apropii de această dezbrăcare, chiar şi pentru o clipă, este ca şi cum ai da apă rece unui om în deşert.

(4) Să nu vă închipuiţi că dacă veţi întalni un om cu adevărat umil va arăta aşa cum cred oamenii din zilele noastre că este un om „umil”: nu va fi un om linguşitor şi mieros, care îţi spune întruna că el nu este nimic. Probabil că tot ce vei constata este că e un om vesel, inteligent, care manifestă un interes real pentru ceea ce i-ai spus tu. Dacă nu-ţi place de el, este pentru că te simţi puţin invidios faţă de un om care pare să se bucure de viaţă cu atata uşurinţă. El nu se va gandi la umilinţă: el nu se va gandi deloc la sine.

Dacă cineva ar vrea să dobandească umilinţă, cred că pot să-i spun care este primul pas. Primul pas este să-ţi dai seama că eşti mandru. Este adevărat că este un pas destul de mare, dar nu poţi face absolut nimic altceva înainte de a face pasul acesta. Dacă tu crezi că nu eşti înfumurat, înseamnă că eşti, de fapt, foarte înfumurat.