„Cheie de boltă a învăţăturii ortodoxe referitoare la vederea lui Dumnezeu, Schimbarea la Faţă se găseşte în centrul Icoanei.”

Conform unei tradiţii care circula pe vremea când era atacat cultul Sfintelor Icoane (iconoclasmul), prima Icoană, zugrăvită chiar de Sfinţii Apostoli, a fost aceea a Schimbării la Faţă a Domnului. Deoarece nu există dovezi istorice în acest sens, se presupune că ar fi vorba doar de o subliniere a legăturii simbolice dintre sărbătoarea Schimbării la Faţă şi cultul icoanelor.

Teologul Michel Quenot, în „Icoana, fereastră spre absolut”, ne explică astfel această legătură:

„Cheie de boltă a învăţăturii ortodoxe referitoare la vederea lui Dumnezeu, Schimbarea la Faţă se găseşte în centrul Icoanei. Aceasta nu este altceva decât o vedere a lui Dumnezeu făcut Om şi arătarea harului îndumnezeitor în om. (…) Această transfigurare, încă viitoare, a omului întreg, cuprinzând aşadar şi trupul, după Sfinţii Părinţi, este anunţată în transfigurarea Mântuitorului Iisus Hristos pe Muntele Tabor, cunoscută la noi sub numele de Schimbarea la Faţă.”

„Omul reprezentat în icoană este copleşit de har. Prin participarea sa la viaţa divină, el sfinţeşte spaţiul, timpul, tot ceea ce îl înconjoară. Eliberat de patimi, el se înfăţişează în deplinătatea totală a naturii Sale pământeşti îndumnezeite. Îndumnezeirea Sfântului se transmite, se propagă în jurul său şi, de aceea, putem vorbi şi de transfigurarea cosmosului. În calitate de reprezentare a unei lumi transfigurate, icoana trebuie să îndemne la rugăciune pe cel care o priveşte.”

Legătura se face, aşadar, nu numai între sărbătoare şi cultul icoanelor, ci se depăşeşte nivelul teoretic, spre îndemnul fiecărui creştin la sfinţenia oglindită în icoane:

„Întrucât refuză orice realism, icoana îl face pe privitor să ajungă la o altă viziune asupra lumii. El este invitat în mod personal să participe la această transfigurare.” (M. Quenot) Dar şi sărbătoarea Schimbării la Faţă în sine invită spre acelaşi lucru:

După cum Mântuitorul Însuşi „S-a schimbat la faţă înaintea lor (a apostolilor aflaţi cu Sine) şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (cf. Matei 17, 2; Lc. 1, 27-36; Mc. 9, 1-8), spre aceeaşi „schimbare” sunt chemaţi şi creştinii, prin harul lui Dumnezeu: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.” (Matei 13, 43)

Pe această linie, o altă mărturie despre realitatea transfigurării omului prin harului Sfântului Duh, cea realizată în mod desăvârşit în Iisus Hristos, Dumnezeul – Om, şi descoperită, pe cât se putea, la Schimbarea la Faţă, este cea a lui Motovilov, privind transfigurarea Sfântului Serafim de Sarov (…1833):

„- Faţa ta a devenit mai luminoasă decât soarele. Mă dor ochii…

Sfântul Serafim a spus:

– Nu-ţi fie teamă, prietene al lui Dumnezeu. Tu ai ajuns tot atât de luminos ca şi mine. Acum tu eşti în plinătatea Duhului Sfânt, altfel nu m-ai fi putut vedea.”

teolog Mirela Sova / Lacasuri Ortodoxe