Sfântul Cuvios Dimitrie, Făcătorul de Minuni din Priluki, Vologda

Sfântul Dimitrie de Priluki, Făcătorul de Minuni, s-a născut într-o familie bogată de negustori din Pereiaslavl-Zalesk. Încă din tinereţe, Sfântul era neobişnuit de frumos. Primind tunderea monahală la una dintre mănăstirile din Pereiaslavl, Sfântul a întemeiat ulterior Mânăstirea de obşte Sfântul Nicolae, de pe Dealul Sfinţilor Boris şi Gleb, pe malul Lacului Pleşcevo, lângă oraş, şi a devenit egumenul acesteia.

În 1334, Sfântul Dimitrie se întâlnea pentru prima dată cu Sfântul Serghie de Radonej, care venise la Pereiaslavl să-l vadă pe Mitropolitul Atanasie. Din acel moment, a conversat frecvent cu Sfântul Serghie şi a devenit apropiat al său. Faima egumenului din Pereiaslavl s-a răspândit atât de mult încât a devenit naş pentru copiii Marelui Prinţ Dimitrie Ivanovici. Sub influenţa făcătorului de minuni din Radonej, Sfântul Dimitrie a decis să se retragă într-un loc îndepărtat şi a pornit spre nord cu ucenicul său Pahomie.

În pădurile Vologdei, la Râul Velika (Mare), lângă aşezarea Avnej, a construit o Biserică a Învierii lui Hristos şi se pregătea să pună temelia unei mănăstiri. Localnicii se temeau însă că, dacă o mănăstire va fi construită acolo, satul lor va deveni proprietatea mănăstirii. Aşa încât au cerut călugărilor să părăsească zona şi, pentru că nu voiau să fie o povară pentru nimeni, s-au mutat în alt loc.

Nu departe de Vologda, la cotul unui râu, într-un loc izolat, Sfântul Dimitrie a decis să întemeieze prima dintre mănăstirile de obşte din nordul Rusiei. Oamenii din Vologda şi din împrejurimi au fost de acord să-l ajute pe Sfânt. Proprietarii pământului destinat mănăstirii, Ilie şi Isidor, au tăvălit la pământ chiar şi un câmp de cereale, astfel încât să se poată construi rapid un sfânt lăcaş. În 1371, a fost construită Catedrala din lemn a Mântuitorului, iar fraţii au început să se adune de pretutindeni.

Mulţi ucenici ai călugărului au venit acolo din Pereiaslavl. Sfântul Dimitrie a îmbinat rugăciunea şi asceza strictă cu bunătatea. El a hrănit pe cei săraci şi flămânzi, a primit pe străini, a discutat cu cei care au nevoie de mângâiere şi a dat sfaturi. Îi plăcea să se roage în singurătate. Mâncarea lui din Postul Mare consta din prescură cu apă caldă. Chiar şi în zilele de sărbătoare, nu lua din vinul şi peştele permise de rânduiala bisericească. Atât iarna, cât şi vara, purtat o haină veche din piele de oaie şi chiar şi la bătrâneţe mergea cu fraţii la ascultări comune. Sfântul accepta contribuţiile acordate mănăstirii, cu prudenţă, astfel încât bunăstarea mănăstirii să nu sporească în detrimentul celor care locuiesc în apropiere.

Domnul i-a dat slujitorului Său darul vederii şi a atins un grad înalt de desăvârşire duhovnicească. Sfântul Dimitrie s-a mutat la Domnul la o vârstă înaintată, pe 11 februarie 1392. Fraţii care s-au apropiat, l-au găsit ca dormind, iar chilia lui era plină de un miros parfumat.

Minunile săvârşite la Sfintele sale Moaşte au început în anul 1409, iar în secolul al XV-lea venerarea sa s-a răspândit în toată Rusia. şi nu mai târziu de anul 1440, călugărul Priluki Macarie a notat Viaţa (prezentă în Minei, pentru 11 februarie) pe baza naraţiunilor ucenicului Sfântului Dimitrie, Egumenul Pahomie.