publicat în: Arhivă

Sfântul Teodosie Ascetul, al Antiohiei

“Ai călătorit pe calea cea îngustă, Teodosie,

Acum mergi pe calea cea largă a Raiului.” (de Episcopul Teodoret al Cirului, Siria)

Rhosus este un oraş Cilician, în partea dreaptă cum se navighează în Golful Cilician. La sud şi la est de acesta se află un munte înalt, bătrân şi umbrit; plin de fiare sălbatice prin desişurile sale. Găsind aici o vâlcea înclinată spre mare, marele şi cinstitul Teodosie (*) a construit o mică chilie, îmbrăţişând trăirea evanghelică în singurătate. Un om originar din Antiohia, distins pentru renumele familiei sale(**), şi-a abandonat totuşi casa, familia şi restul, pentru ca, după cuvintele evanghelice, să dobândească o perlă de mare preţ. Despre postul său, somnul pe pământ şi îmbrăcămintea din păr, este de prisos să vorbeşti cu cei care i-au văzut urmaşii şi ucenicii şi au recunoscut în aceştia acelaşi mod de viaţă. Cu toate astea, la sfânt s-au făcut observate aceste trăiri într-un mod aparte, prin faptul că s-a oferit ca model acelora aflaţi sub îndrumarea sa. La aceste practici a adăugat greutăţi de fier pe gât, pe coapse şi pe ambele mâini. Îşi purta părul neîngrijit, crescându-i până la picioare şi chiar mai departe, iar din acest motiv, îl legase în jurul taliei. Apelând neîncetat la rugăciune şi cântări de imnuri, şi-a înăbuşit dorinţele, furia, mândria şi toate celelalte fiare sălbatice ale sufletului. Adăugând mereu trudă la trudă, trăirea şi munca manuală, ţesând plase de pescuit şi rogojini, săpa porţiuni de teren, semănând şi strângând, astfel, hrană suficientă.

Când, odată cu trecerea timpului, faima sa circula peste tot, mulţi s-au grăbit din toate părţile, dorind să împărtăşească vietuirea, munca şi modul său de viaţă; pe aceştia i-a primit şi i-a îndrumat în această viaţă. Îi puteai vedea ţesând pânze, alţii haine de păr, unii covoare din împletitură sau plase de pescuit, alţii se îndeletniceau cu agricultura. Iar din moment ce locul avea deschidere la mare, el a construit mai târziu un debarcader pe care l-a folosit pentru nevoile de marfă, vânzând produsele fraţilor şi cumpărând ceea ce era necesar. Aceasta, amintind de învăţătura apostolică ce spune:

“lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia din voi” (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 2, 9)

şi “mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Faptele Sfinţilor Apostoli 20, 34).

Şi aşa s-a ostenit şi şi-a îndemnat tovarăşii să adauge, la eforturile sufletului, efortul trupului:

„Atâta timp cât cei angajaţi în lume trudesc şi muncesc pentru a-şi întreţine copiii şi soţiile şi, în plus, plătesc impozite şi sunt presaţi pentru tribut şi dăruiesc, totodată, primele roade lui Dumnezeu şi mai răspund şi nevoilor cerşetorilor după puteri, ar fi absurd ca noi să nu ne câştigăm nevoile stricte din muncă – mai ales că ne nevoim cu mâncare slabă şi simplă şi haină uşoară – ba să stăm înăuntru cu braţele încrucişate, secerând si roadele muncii altora”.

Prin astfel de vorbe şi altele asemenea, el i-a îndrumat să lucreze, oficiind la vreme potrivită Sfintele Slujbe Liturgice Dumnezeieşti care sunt obişnuite peste tot şi rezervând timp în care să se lucreze. Nu în ultimul rând, s-a ocupat de îngrijirea oaspeţilor, încredinţând această însărcinare unor oameni împodobiţi cu blândeţe şi smerenie duhovniceşti şi având dragoste pentru aproapele lor. El însuşi cerceta totul minuţios, verificând dacă fiecare detaliu era înfăptuit după rânduiala stabilită.

A devenit atât de faimos ca urmare a tuturor acestor lucruri, încât marinarii chiar şi de la mai mult de o mie de kilometri Îl chemau, în pericol, pe Dumnezeul lui Teodosie, sustinând inclusiv că Teodosie potolea furia mării. A fost respectat chiar de duşmanii îndrăzneţi şi sălbatici care jefuiau şi aserveau cea mai mare parte a Răsăritului – cine dintre cei care trăiesc în acea parte a lumii nu a auzit de nenorocirile care aveau loc la acel moment din cauza celor numiţi odată solimi şi isaurieni? Cu toate acestea, oamenii care nu au cruţat nici cetatea, nici aşezările mici, jefuind şi arzând tot ceea ce nu puteau lua, şi-au arătat respectul faţă de filosofia acestuia şi, după ce au cerut doar pâine şi rugăciuni, au lăsat nevătămat acel lăcaş ascetic; iar asta s-a făcut doar o dată, ci chiar de două ori. Cu toate acestea, conducătorii Bisericii s-au temut că diavolul i-ar putea ispiti cu dragostea de bani pe aceşti barbari şi să facă din acest mare luminător un ostatic – pentru că era probabil ca o răscumpărare uriaşă pentru el să le fie trimisă din toate părţile, de către cei care cinsteau lucrurile lui Dumnezeu – şi aşa l-au convins, prin rugăminte, să se îndrepte spre Antiohia. Căci, luaseră deja doi lideri ai Bisericii captivi şi îi trataseră cu toată atenţia, iar după ce au primit paisprezece mii de taleri de aur pentru ei, le-au permis apoi să revină oriunde doresc.

Când a ajuns în Antiohia, s-a sălăşluit într-un lăcaş lângă râu şi i-a atras pe toţi cei care ştiau să adune astfel de roade.

Luaţi de val, am omis să povestim o minune făcută de acest om inspirat, care, deşi pentru mulţi va părea poate incredibil, totuşi continuă chiar şi acum să confirme vestea şi să arate ce deschidere la Dumnezeu şi câtă familiaritate cu El avea acest om minunat.

O stâncă abruptă atârna deasupra adăpostului pe care îl construise. Până la acel moment, era complet uscată şi fără pată de umezeală. Aici a realizat un canal, care ducea de la vârf către mănăstire, ca şi când izvorârea de apă ar fi stat în puterea lui. Plin de credinţă în Dumnezeu, încrezător în mod clar că a câştigat bunăvoinţa lui Dumnezeu şi, cu credinţă neclintită, s-a ridicat noaptea şi a urcat în vârful canalului, înainte de a-şi trezi ucenicii pentru rugăciunile obişnuite. După ce L-a rugat pe Dumnezeu în rugăciune, cu încredere în Acela Care face voia celor ce se tem de El, a lovit stânca folosind toiagul cu care se întămpla să se sprijine. Apa a ţăşnit şi s-a revărsat ca un râu; intrând în mănăstire prin canal şi slujind din abundenţă tuturor nevoilor, vărsându-se în mare, în apropiere, iar până în ziua de astăzi se manifestă lucrarea Harului, precum la Moise, a marelui Teodosie. Această istorisire este suficientă pentru a demonstra intrarea pe care acest om o are la Dumnezeu.

După ce a mai trăit o vreme nu foarte îndelungată, s-a mutat la Corurile Îngereşti. Trupul său sfânt a fost purtat prin mijlocul cetăţii, împodobit cu acel faimos fier, de parcă ar fi fost coroane de aur, escortat de toată lumea, inclusiv de cei cărora li se încredinţaseră slujbe sus-puse. Au existat certuri si dispute pe marginea raclei, de vreme ce toată lumea era nerăbdătoare să o ducă, în dorinţa de a fi binecuvântaţi de ea. Aşa încât a fost purtat mult timp, fiind îngropat în Altarul Sfinţilor Mucenici, obţinând aceeaşi locuinţă şi sub acelaşi acoperiş cu Iulian, concurentul victorios în evlavie; acelaşi mormânt primindu-l – pe cel care l-a primit şi pe inspiratul şi binecuvântatul Afrahat.

La conducerea turmei a rămas minunatul Elasie, care a continuat şaizeci de ani în acel loc şi, apoi, a primit de la Dumnezeu primul Tron al Ciliciei, fără a-şi părăsi vieţuirea anterioară, ci adăugând în fiecare zi acelor eforturi eforturile slujirii episcopale. Fericitul Romulus, care fusese ucenicul său, a fost făcut lider al unei turme uriaşe, iar obştea sa a continuat până în prezent, cu loialitate, acelaşi mod de viaţă. (Refugiul se află într-un sat numit în siriana Marato). Încheind această istorisire, personal ne rugăm să primim şi noi binecuvântarea sa.

NOTE

1. Teodosie, originar din Antiohia, a înființat un schit, apoi o mănăstire, pe Muntele Amanus din sud-estul Ciliciei. Succesorul său ca stareţ, Eladie, a fost călugăr acolo saizeci de ani înainte de a deveni Episcop de Tars, unde auzim de el în anii 430. Anul 370 este indicat ca perioadă de încheiere a întemeierii mănăstirii. Există două indicaţii pentru mutarea la Domnul a Sfântului Teodosie: raidurile isauriene, care au precedat-o scurt timp, au început în 403; Afrahat, al cărui mormânt îl împărtăşeşte şi Sfântul Teodosie, s-a mutat la Domnul în anul 410 după Hristos.

2. Teodosie aparţinea uneia dintre marile familii din Antiohia şi se bucura de rangul onorific de clarissimus (implicând apartenenţa la ordinul senatorial).

________________________

*Cu ajutorul lui Dumnezeu, culegere de text, traducere si adaptare dupa editia “Istoria Călugărilor Siriei”, în redactarea unui materila semnat de John Sanidopoulos (Mystagogy Resource Center, Saints and Feasts of February 4)