Sfântul Fericit David al IV-lea, Rege al Georgiei

La sfârșitul secolului al XI-lea, Biserica Ortodoxă Georgiană a fost supusă unor încercări de proporţii catastrofale, atât fizic cât şi spiritual.

Sultanul Imperiului Seliuk, Jalal al-Dawlah Malik Şahul (1073-1092), a capturat satul Samşvilde, i-a închis pe liderul său, Ioan Orbeliani, pe fiul său Liparit, a devastat Kvemo (De Jos) Kartli şi, în cele din urmă, a capturat întreaga Georgie, în ciuda victoriilor izolate ale Regelui Gheorghe al II-lea (1072-1089). Înfricoşaţi, georgienii şi-au părăsit casele, ascunzându-se în munţi şi păduri.

Profund tulburată de vremurile grele, naţiunea, care îşi promisese odată dragostea necondiţionată pentru Hristos, a început să cadă în păcat şi înşelare. Oameni de toate vârstele şi condiţiile păcătuiau împotriva lui Dumnezeu şi se reîntorceau pe calea pierzării. Dumnezeu a lăsat mânia să se arate asupra poporului georgian, trimiţând un cutremur teribil, care le-a întunecat sărbătorile pascale.

În anul 1089, în acea perioadă de devastare şi disperare, Regele Gheorghe al II-lea abdica, desemnând pe singurul său fiu, de şaisprezece ani, David (cunoscut mai târziu ca „Restauratorul”), drept moştenitor al tronului – aşa după cum stă scris cum Tatăl Ceresc spusese odată: “Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el” (Psalmi 88:20).

Noul Rege încoronat, David, şi-a asumat responsabilitatea cea grea privind bunăstarea Bisericii. El a sprijinit eforturile Consiliului Ruisi-Urbnisi de a restabili şi consolida autoritatea Bisericii Georgiene şi de a îndepărta şi opri pe vanitoşii feudali şi pe clericii nevrednici.

În timpul domniei Regelui David, cele mai semnificative activităţi ale guvernului au fost desfăşurate în beneficiul Bisericii. În acelaşi timp, Consiliul de la Ruisi-Urbnisi a reafirmat rolul vital al Credinţei Ortodoxe în salvarea poporului georgian din mocirla fără de Dumnezeu în care se afundase.

Cel mai important dintre obiectivele Regelui David, la începutul domniei sale, a fost repatrierea celor care fugiseră din Georgia în timpul domniei turceşti. Regele şi-a chemat nobilii şi a început reunificarea naţiunii. Eforturile Regelui, de reunificare a Georgiei, au debutat în regiunea răsăriteană Kaheti-Hereti, dar turcii şi feudalii trădători nu erau dispuşi să predea puterea pe care o câştigaseră în zonă. Cu toate acestea, armata Regelui David s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, iar georgienii au luptat cu vitejie împotriva masivei armate turceşti. Regele David însuşi a luptat, ca orice alt soldat, trei dintre caii săi fiind ucişi, încălecând pe un al patrulea pentru a încheia lupta cu o victorie minunată. Prezenţa turcă a fost îndepărtată din ţara lui.

Curând, însă, neiertătorul sultan al Seliukului, Mehmed (Muhammad) I din Bagdad (1105-1118), a ordonat unei armate de o sută de mii de soldaţi să mărşăluiască spre Georgia. Când Regele David a auzit de apropierea inamicului, a strâns imediat o armată de cincisprezece mii de oameni şi a condus-o spre Trialeti. O bătălie s-a pornit, dimineaţa devreme, şi cu ajutorul lui Dumnezeu inamicul a fost învins. În acelaşi timp, consilierul regelui, Gheorghe de Şcondidi, recucerea oraşul Rustavi, în 1115, iar armata georgiană recupera împrejurimile râului Mkvari.

Gheorghe din Şcondidi a fost sfătuitorul şi cel mai apropiat consilier al Regelui David. A deţinut funcţia de cancelar-procuror. La Consiliul de la Ruisi-Urbnisi, Regele David introducea o nouă lege, care îmbina funcţia de cancelar-procuror, cu cea de Arhiepiscop de Şcondidi, cel mai influent episcopat din Georgia. Un an mai târziu, turcii, care tăbărâseră între oraşele Karnipori şi Basiani, au fost alungaţi din ţară.

„Marile războaie” au continuat, iar sfântul rege a fost încununat de noi biruinţe. Fiul lui David, Dimitrie (ulterior “Cuviosul Damian”), un tânăr distins prin „înţelepciune, sfinţenie, înfăţişare şi curaj”, era foarte preţuit de tatăl său. Prinţul a condus un război asupra lui Şirvan, l-a capturat pe Kalaţori şi s-a întors la tatăl său cu sclavi şi mari bogăţii, ca pradă de război. Un an mai târziu, satele Lore şi Agarani se reuneau cu Georgia.

În ciuda victoriilor sale, Regele David ştia că va fi dificil pentru armata sa săracă să apere oraşele şi cetăţile recuperate, în acelaşi timp continuând să slujească drept forţă militară permanentă. Astfel, se impunea înfiinţarea unei armate permanente separate. Înţeleptul rege a planificat să atragă oameni dintre chipceacşi, un trib din nordul Caucaziei, pentru a forma această armată. El cunoştea bine caracterul acestor oameni şi era încrezător că erau curajoşi şi experimentaţi în război. Mai mult, soţia lui David, Regina Guranduhti, era fiica lui Atrak, conducătorul chipceacşi. Atrak a răspuns afirmativ, cu bucurie, la cererea ginerelui său, Regele.

Ca un adevărat diplomat care urmărea să menţină relaţii paşnice cu chipceacşi, Regele David l-a luat pe consilierul său, Gheorghe de Şcondidi, şi au călătorit în regiunea Osetiei din nordul Caucazului. Acolo, Gheorghe de Şcondidi, un „consilier al stăpânului său şi participant la marile sale lucrări şi biruinţe”, avea să se mute la Domnul. După aceasta, Regele David, descurajat, a declarat că regatul său va păstra tristeţe timp de patruzeci de zile. A realizat şi ceea ce îşi propusese să facă, alegând patruzeci de mii de chipceacşi pentru a-i adăuga la cei cinci mii de soldaţi georgieni pe care îi înrolase deja. Din acel moment, Regele David avea o armată permanentă, de patruzeci şi cinci de mii de oameni.

Armata enormă a Regelui avea să dezrădăcineze, în cele din urmă, prezenţa turcilor, din Georgia şi din împrejurimi, pentru totdeauna. Turcii, învinşi, s-au întors ruşinaţi la sultanul lor din Bagdad, îmbrăcaţi în negru, ca semn al durerii şi al înfrângerii. Cu toate acestea, neclintitul sultan Mahmud al II-lea (1118-1131) a format o coaliţie de ţări musulmane, pentru a ataca Georgia. Sultanul l-a chemat pe liderul arab Durbais bin Sadaka, a poruncit propriului său fiu Malik (1152-1153) să-l slujească, a strâns o armată de şase sute de mii de oameni şi a mărşăluit încă o dată spre Georgia.

Era august 1121. Înainte de a porni la luptă, Regele David şi-a îmbărbătat armata, cu aceste cuvinte:

„Ostaşi ai lui Hristos! Dacă luptăm curajos pentru credinţa noastră, vom învinge nu numai slujitorii diavolului, ci şi pe însuşi diavolul. Câştigăm cea mai mare armă în războiul duhovnicesc, atunci când încheiem legământ cu Dumnezeul Atotputernic şi jurăm că preferăm să murim pentru dragostea Lui, decât să fugim de duşman. Şi dacă cineva dintre noi ar dori să dezerteze, să luăm trunchiuri de copaci şi să blocăm intrarea în defileu, pentru a preveni acest lucru. Când inamicul se apropie, să atacăm cu înverşunare!”.

Niciunul dintre soldaţi nu s-a gândit să părăsească lupta. Tacticile uimitoare de luptă ale Regelui şi minunile lui Dumnezeu au îngrozit inamicul. După cum s-a scris, „Mâna lui Dumnezeu l-a împuternicit şi Marele-Mucenic Gheorge l-a condus vizibil în luptă. Regele a anihilat inamicul fără de Dumnezeu, cu dreapta sa cea puternică”.

Bătălia de la Didgori a slăbit inamicul, pentru mulţi ani. Anul următor, în 1122, Regele David recucerea Capitala Tbilisi, care suportase jugul sclaviei timp de patru sute de ani. Regele a redat oraşul, ţării sale mamă. În 1123, Regele David a declarat satul Dmanisi drept proprietate georgiană şi, astfel, în cele din urmă, unificarea ţării era completă.

O victorie a urmat alteia, în timp ce Domnul l-a apărat pe regele care Îl proslăvise pe Creatorul său.

În 1106, Regele David a început construcţia Mânăstirii Gelati din vestul Georgiei şi, de-a lungul vieţii sale, acest complex sacru a fost punctul central al eforturilor sale în ce priveşte renaşterea Bisericii Georgiene. Mânăstirea Gelati a fost cea mai slăvită dintre toate lăcaşurile ridicate în numele lui Dumnezeu.

Pentru a înfrumuseţa clădirea, Regele David a dăruit multe dintre marile comori pe care le dobândise ca pradă de război. Apoi, a adunat toţi oamenii înţelepţi, drepţi, generoşi și evlavioşi dintre rudele sale şi din străinătate şi a înfiinţat Academia Teologică Gelati. Regele David a ajutat mulţi oameni din bisericile georgiene, atât în interiorul, cât şi în afara regatului său. Regele binevoitor s-a preocupat de refacerea bolnavilor, punând la dispoziţie tot ce era necesar pentru recuperarea lor. Vizita bolnavii, îi încuraja şi îi îngrijea, ca un tată. Regele lua mereu cu el o pungă mică, în care ducea pomană pentru cei săraci.

Regele, inteligent şi cultivat, îşi petrecea timpul liber citind Sfintele Scripturi şi studiind ştiinţa. Îşi lua cu el cărţile, în război, având în ajutor măgăruşi şi cămile pentru a-şi transporta biblioteca. Când a încetat să mai citească, Regele David îi făcea pe alţii să îi citească, el ascultând cu atenţie. Unul dintre biografii regelui îşi aminteşte: „De fiecare dată când David termina de citit Epistolele, făcea un semn pe ultima pagină. La sfârşitul unui an, am socotit că le citise de douăzeci şi patru de ori”.

Regele David a fost, de asemenea, un scriitor exemplar. „Imnele Pocăinţei” sunt egale în merit cu operele celor mai mari scriitori ai Bisericii.

Acest cel mai curajos, puternic şi drept rege georgian şi-a lăsat moştenitorii, dându-le o mărturisire strălucită la moarte. A reamintit toate păcatele pe care le-a săvârșit, cu plângere mare, cerând lui Dumnezeu Atotputernicul iertare.

Regele David şi-a scris testamentul în 1125, iar în acelaşi an a abdicat şi l-a desemnat pe fiul său, Dimitrie, ca succesor. El i-a încredinţat fiului său sabia, i-a binecuvântat viitorul şi i-a urat mulţi ani în sănătate şi bună slujire Domnului. Regele s-a mutat cu pace la Domnul, la vârsta de cincizeci şi trei de ani.

Sfântul Restaurator David a fost înmormântat la intrarea în Mânăstirea Gelati. Dorinţa sa finală a fost sculptată în piatra propriului mormânt: “Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui, că l-am ales pe El.” (Psalmi 131: 14).

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere, adaptare şi adăugire Lăcaşuri Ortodoxe – 2023