Sfântul Gavriil (Kikoţe), Episcop de Imereti

Episcopul Gavriil (Gabriel Kikoţe) s-a născut la 15 noiembrie 1825, în Satul Başvi, în districtul vestic georgian Ozurgheti din Guria. Tatăl său a fost Preotul Maxim Kikoţe.

Din 1840 până în 1845, Gavriil (Gherasim, pe numele său din lume) a studiat la Tbilisi şi la Seminariile Teologice din Pskov şi Sankt Petersburg. În 1849, a absolvit Academia Teologică din Sankt Petersburg, cu o diplomă de masterat, iar în acelaşi an s-a căsătorit şi a revenit în Georgia. La întoarcere a fost numit Decan al Seminarului din Tbilisi. În 1854, Sfântul Gavriil a fost hirotonit diacon, iar mai târziu preot.

În 1856, Sfântul Gavriil a suferit o durere teribilă: soţia sa şi cei cinci copii au murit în timpul unei epidemii care lovise capitala. După această tragedie, Sfântul Gavriil a primit binecuvântarea Exarhului Isidor pentru a fi tuns călugăr la Mânăstirea Davit-Gareji, iar în 1858 a fost înscăunat stareţ al acestei mânăstiri. În acelaşi an, a fost sfinţit Episcop de Gori, iar mai apoi, pe 2 iulie 1860, a fost transferat în regiunea Imereti. El a păstorit turma acestei eparhii, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. În 1869, Eparhia Abhaziei revenea, de asemenea, administrării sale. Sfântul Gavriil s-a străduit neobosit să întărească credinţa turmei sale şi, în acest scop, călătorea regulat prin sate, predicând şi ajutându-i pe cei aflaţi în nevoie. În cele din urmă, modul său de a fi şi exemplul propriu s-au dovedit a avea cea mai puternică influenţă asupra fiilor săi duhovniceşti.

Episcopul Gavriil nu făcea nicio diferenţă între cei ce-i cereau ajutorul: bătrâni sau tineri, prinţi sau săraci, rude, cunoştinţe sau străini – toţi erau egali cu el şi meritau la fel ajutorul, sprijinul şi protecţia. Nu tolera nedreptatea sau imoralitatea.

Simplitatea caracterului său era evidentă chiar şi prin modul în care se îmbrăca, în modul în care arăta locuinţa sau prin ceea ce mânca. Nu de puţine ori, vizitatorii, văzându-l pe Bătrân îmbrăcat într-o haină ponosită de călugăr, l-au luat drept slujitor. Episcopul Gavriil era milostiv şi împărţea cu dărnicie ajutor văduvelor şi orfanilor din comunitatea sa. El aprecia foarte tare nevoinţele oamenilor simpli.

A căutat, totodată  să stabilească un sistem de învăţământ primar universal. A oferit ajutor multor tineri, punându-le la dispoziţie adăpost şi finanţându-le deseori studiile. A organizat cine pentru tineri, purtând discuţii lungi pentru a le insufla gândul virtuţii şi pentru a cultiva dragostea de smerenie, în sufletele lor tinere. Episcopul Gavriil a vieţuit hotărât fiind că: „Nimic nu este al meu; totul aparţine lui Dumnezeu”.

Din jurnalele Episcopului Gavriil cunoaştem numărul de cerşetori pe care i-a îngropat, al celor goi pe care îi îmbrăcase, al oamenilor pentru care se procupase de cele necesare traiului, al studenţilor pentru care crease oportunitatea de studiu şi al bolnavilor pentru care cumpărase medicamente. Adesea, iarna, Sfântul Gavriil trimitea în în ascuns lemne de foc şi bani familiilor care sufereau de foame şi frig.

În ciuda tuturor acestor lucruri, Episcopul Gavriil avea să primească unele scrisori, prin care era acuzat de nedreptate, imoralitate, vânzarea proprietăţilor Bisericii fără permisiune.

Sentimentele naţionaliste puternice ale Episcopului Gavriil (în special cele referitoare la limba georgiană) au cauzat deseori conflicte cu exarhul rus Evsevi. Din acest motiv, Episcopul Gavriil s-a amestecat în politica relaţiilor georgiano-ruse şi a rămas suspicios pentru oficialii guvernului rus din Georgia. Episcopul Gavriil a început să fie considerat „nedemn de încredere”, de către propriul său guvern, iar oficialii au desemnat spioni pentru a-i supraveghea fiecare acţiune.

În 1885, secretarul Episcopului Gavriil, publicistul Eustatie Mcedliţe (Bosleveli), era fost ucis. Episcopul însuşi a început să primească scrisori de ameninţare şi a decis să părăsească Georgia.

„Slăbiciunea mea duhovnicească era de o aşa natură, încât m-am speriat”, scria el în memoriile sale.

„Nu numai pentru mine mă temeam, luând seama că îmbătrânisem deja şi mai aveam puţină vreme în lume. Ci, mai degrabă, dacă m-ar fi omorât, o mare ruşine s-ar fi abătut asupra poporului care se dedicase cu atâta credinţă păstorului său”.

Dar Episcopul Gavriil nu a părăsit niciodată Georgia. În ultimii săi ani, a sporit suferinţa lui şi avea deseori viziuni teribile – duşmanul omenirii lansa o campanie finală pentru a-l învinge pe Bătrânul deja slăbit fizic. Episcopul Gavriil repeta, însă, neîncetat rugăciunea: „Dumnezeu să fie milostiv cu mine, un păcătos”. Şi-a dat ultima suflare, rugându-se: „Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”.

Episcopul Gavriil s-a mutat la Domnul, pe când se afla în Kutaisi, pe 25 ianuarie 1896. Iarna a fost neobişnuit de dură în vestul Georgiei în acel an. Drumurile erau acoperite de zăpadă şi a fost imposibil de mutat sfintele sale moaşte, de la Kutaisi la Gelati din apropiere. Oamenii au aşteptat o vreme mai blândă şi, până la sosirea ei, sfintele moaşte ale Episcopului Gavriil au rămas în catedrala oraşului, în Kutaisi (această catedrală a fost distrusă în perioada comunistă).

Timp de 46 de zile, întreaga Georgie a plâns trecerea din această lume a Episcopului Gavriil, iar în tot acest timp trupul său nu a dat semne de stricăciune. Conform dorinţei sale, bunurile personale ale ierarhului au fost împărţite văduvelor, orfanilor şi săracilor. Discursul său de despărţire, în care ierta păcatele întregii sale turme şi cerea iertare pentru propriile sale păcate, a fost publicat ca testament final, pentru marea sa credinţă.

*********
/ spre slava lui Dumnezeu – traducere, adaptare şi adăugire Lăcaşuri Ortodoxe – 2023