Sfântul Gavriil (Kikodze), Episcop de Imereti (Georgia)

Episcopul Gavriil (Gabriel Kikoţe) s-a născut la 15 noiembrie 1825, în Satul Başvi, în districtul vestic georgian Ozurgheti din Guria. Tatăl său era Preotul Maxim Kikoţe.

Din 1840 până în 1845, Gavriil (Gherasim, pe numele său din lume) a studiat la Tbilisi şi la Seminariile Teologice din Pskov şi Sankt Petersburg. În 1849, a absolvit Academia Teologică din Sankt Petersburg cu o diplomă de masterat, iar în acelaşi an s-a căsătorit şi a revenit în Georgia. La întoarcere a fost numit decan al Seminarului din Tbilisi. În 1854 Sfântul Gavriil a fost hirotonit diacon, iar mai târziu preot.

În 1856, Sfântul Gavriil a suferit o durere teribilă: soţia şi cei cinci copii au murit în timpul unei epidemii care a lovit capitala. După această tragedie, Sfântul Gavriil a primit binecuvântarea Exarhului Isidor pentru a fi tuns călugăr la Mănăstirea Davit-Gareji, iar în 1858 a fost înscăunat ca stareţ al acestei mănăstiri. În acelaşi an a fost sfinţit Episcop de Gori, iar apoi, la 2 iulie 1860, a fost transferat în regiunea Imereti. El a păstorit turma acestei eparhii până la sfârşitul vieţii sale. În 1869, Eparhia Abhaziei a revenit, de asemenea, conducerii sale. Sfântul Gavriil s-a străduit neobosit să întărească credinţa turmei sale şi, în acest scop, a călătorit regulat prin sate, predicând şi ajutându-i pe cei aflaţi în nevoie. În cele din urmă, modul său de a fi şi exemplul propriu s-au dovedit a avea cea mai puternică influenţă asupra fiilor săi duhovniceşti.

Nu a existat nicio diferenţiere între solicitanţi în ochii Episcopului Gavriil: bătrân sau tânăr, prinţ sau sărac, rudă, cunoştinţă sau străin - toţi erau egali cu el şi meritau la fel ajutor, sprijin şi protecţie. Nu tolera nedreptatea sau imoralitatea.

Simplitatea caracterului său era evidentă chiar şi în modul de a se îmbrăca, în modul în care arătau locuinţa sa şi mâncarea pe care o mânca. Nu era neobişnuit ca vizitatorii, văzându-l pe bătrân îmbrăcat într-o haină ponosită de călugăr, să-l ia drept slujitor. Episcopul Gavriil a fost milostiv şi a împărţit cu generozitate ajutoare văduvelor şi orfanilor din comunitatea sa.

El a simpatizat profund cu luptele oamenilor simpli şi a căutat să stabilească un sistem de învăţământ primar universal. A oferit ajutor multor tineri, punându-le la dispoziţie adăpost şi finanţându-le deseori studiile. A organizat cine pentru tineri, conducând discuţii lungi pentru a le insufla gânduri virtuoase şi pentru a cultiva dragostea de smerenie în sufletele lor tinere. Episcopul Gavriil a vieţuit după hotărârea: „Nimic nu este al meu; totul aparţine lui Dumnezeu”.

Din jurnalele Episcopului Gavriil cunoaştem numărul de cerşetori pe care i-a îngropat, al celor goi pe care i-a îmbrăcat, al oamenilor pentru care a pregătit calea spre supravieţuire, al studenţilor pentru care a creat o oportunitate de studiu şi al bolnavilor pentru care a cumpărat medicamente. Adesea, iarna, Sfântul Gavriil trimitea în mod anonim lemne de foc şi bani familiilor care sufereau de foame şi frig.

În ciuda tuturor acestor lucruri, Episcopul Gavriil a primit scrisori prin care a fost acuzat de nedreptate, imoralitate, ambiţii şi vânzarea proprietăţilor Bisericii fără permisiune.

Sentimentele naţionaliste puternice ale Episcopului Gavriil (în special cele referitoare la limba georgiană) au cauzat deseori conflicte cu exarhul rus Evsevi. Din acest motiv, Episcopul Gavriil s-a încurcat în politica relaţiilor georgiano-ruse şi a fost ţinut sub mare suspiciune de oficialii guvernului rus din Georgia. Episcopul Gavriil a început să fie considerat „nedemn de încredere”, de către propriul său guvern, iar oficialii au desemnat spioni pentru a-i supraveghea fiecare acţiune.

În 1885, secretarul Episcopului Gavriil, publicistul Evstati Mchedlidze (Bosleveli), a fost ucis. Episcopul însuşi a început să primească scrisori de ameninţare şi a decis să părăsească Georgia.

„Slăbiciunea mea duhovnicească a fost de aşa natură încât m-am speriat”, scria el în memoriile sale.

„Nu numai pentru mine m-am temut, văzând cum îmbătrânisem deja şi mai aveam puţin timp în lume. Mai degrabă, dacă m-ar fi omorât, o mare ruşine ar fi căzut asupra naţiunii care s-a dedicat atât de fidel păstorului ei”.

Dar Episcopul Gavriil nu a părăsit niciodată Georgia. În ultimii săi ani, a început să sufere chinuri interioare severe şi avea deseori viziuni teribile - duşmanul omenirii a lansat o campanie finală pentru a-l învinge pe bătrânul deja slăbit fizic. Episcopul Gavriil a repetat neîncetat rugăciunea

„Dumnezeu să fie milostiv cu mine, un păcătos”.

Cu ultima suflare, s-a rugat:

„Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!”.

Episcopul Gavriil s-a mutat la Domnul, în Kutaisi, pe 25 ianuarie 1896. Iarna a fost neobişnuit de dură în vestul Georgiei, în acel an. Drumurile erau acoperite de zăpadă şi era imposibil să muţi sfintele sale moaşte de la Kutaisi la Gelati din apropiere. Oamenii au aşteptat vreme mai blândă şi, până la sosirea ei, sfintele moaşte ale Episcopului Gavriil au rămas în catedrala oraşului, în Kutaisi (această catedrală a fost distrusă în perioada comunistă).

Timp de 46 de zile toată Georgia a jelit trecerea din această lume a Episcopului Gavriil şi în tot acest timp trupul său nu a dat semne de stricăciune. Conform dorinţei sale, bunurile personale ale ierarhului au fost împărţite văduvelor, orfanilor şi săracilor. Discursul său de despărţire, în care ierta păcatele întregii sale turme şi cerea iertare pentru propriile sale păcate, a fost publicat ca testament final, pentru marea sa credinţă.

__________________________

*Cu ajutorul lui Dumnezeu, traducere şi adaptare, după ediţia recentă a Sinaxarului în limba engleză al Bisericii Ortodoxe a Americii

Se încarcă
0%
încărcat
Identificat Control
Identificat Control