Venim să te ucidem mâine la ora unu! –  un interviu cu iconograful Alexander Chashkin, despre arta bisericească

Numele lui Alexander Chashkin este cunoscut de toată lumea care este cât de cât familiarizată cu arta Bisericii. El a lucrat la înfrumusețarea multor biserici, inclusiv Capela Maicii Domnului Iveron din Piața Roșie și Biserica Sfântul Gheorghe Purtătorul de Biruință, de pe Dealul Poklonnaya din Moscova, Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Poshchupovo, în regiunea Ryazan, Lavra Svyatogorsk („Muntele Sfânt”) din Ucraina, ca să numim doar câteva…

În interviul său acordat revistei rusești Pravoslavie.ru, Alexandru a vorbit despre responsabilitatea pictorului, despre cum și icoanele mai puțin artistice pot izvorî mir și despre ce este supărător în arta contemporană bisericească.

– Ați început să pictați icoane când aveați treizeci și cinci de ani. Vă rugăm să ne spuneți cum s-a întâmplat.

– La început nu m-am gândit să pictez icoane. Am avut mai multe profesii diferite. De exemplu, la un moment dat am lucrat la un hipodrom de cai, iar seara participam la cursuri ale Institutului de Artă moscovit Surikov unde pictam peisaje. Apoi mi-am continuat pregătirea la Opera Studio din Casa Centrală moscovită a Lucrătorilor din Artă, deși aveam peste treizeci de ani și nu puteam visa la o carieră de cântăreț de operă. Și, de când mi-am început viața în Biserică, m-am alăturat corului Bisericii Tuturor Sfinților, la Sokol (Moscova), unde am cântat timp de cinci ani.

O călugăriță din acea biserică m-a prezentat unui renumit duhovnic bătrân. El m-a întrebat: “Cu ce te ocupi?”. I-am răspuns: „Pictez peisaje și cânt în cor”. Apoi s-a adresat călugăriței: „Vera, du-l la Părintele Zenon [Arhimandrit Zenon (Teodor; n. 1953) – un iconograf rus contemporan, expert în artă și profesor de pictură de icoane] – va picta icoane. Și nu-l asculta când spune că nu va face asta”. Astfel am mers la Mănăstirea Sfântul Daniil, la Părintele Zenon. Din acea zi a început o nouă viață pentru mine: odată ce l-am văzut pe Părintele Zenon pictând icoane, mi-am dat seama că un adevărat maestru era în fața mea. “Vă pot ajuta?” – am întrebat. A doua zi am început să-l ajut prin pregătirea vopselelor. Nu mi-a venit să zic că aș vrea să pictez icoane. L-am ajutat doar frecând vopselele și îl observam pe Părintele Zenon pictând. Aceasta a fost cea mai bună școală posibilă!

– Cine v-a învățat să înțelegi esența icoanelor, nu doar prin sfera artei, ci și dintr-o perspectivă teologică? A fost Părintele Zenon?

– Da, m-a interesat și teologia icoanelor. La sfatul Părintelui Zenon, am început să citesc „Iconostasis”, o lucrare teologică a Părintelui. Pavel Florensky. Apropo, să-mi exprim recunoștința față de Părintele. Pavel Florensky, pentru tot ceea ce făcuse pentru Biserica noastră. I-am pictat chipul la Catedrala Sfântul Nicolae din Washington, D.C., deși fără aură, în ascultare de canoanele Bisericii, așa cum a spus Părintele. Pavel nu a fost recunoscut drept sfânt.

– Ați fost botezat de mic?
– Am fost botezat adult, când aveam vreo treizeci de ani. Așa cum s-a întâmplat cu majoritatea colegilor mei, nu am fost mulțumit de materialism, deoarece nu ne oferise răspunsuri la multe întrebări și nu am putut explica în amănunt natura lumii noastre. Oamenii încercau să găsească răspunsuri la întrebări duhovnicești, dar uneori într-o direcție greșită – unii s-au îndreptat către filozofia indiană, dar nici ei nu au găsit adevărul. Suntem foarte îndatorați literaturii clasice rusești, care ne-a așezat într-o direcție corectă. M-am convertit la credință în mare parte datorită lui Lev Tolstoi și Fiodor Dostoievski. Tolstoi a fost primul. Când i-am citit cărțile, am văzut că el credea cu adevărat în Dumnezeu, deși părea că lipsea ceva important (întâmplător, prima mea lucrare monumentală a fost fresca din Biserica Sfântul Nicolae din Yasnaya Polyana, lângă Tula).

În continuare l-am descoperit pe Dostoievski și după el am început să citesc despre Ortodoxie în mod conștient. Astfel, încetul cu încetul am ajuns să înțeleg că ar trebui să mă botez. Exact un an mai târziu m-am alăturat unui cor bisericesc, iar cinci ani mai târziu am devenit elev al Părintelui Zenon. Interesant, nu i-am spus că sunt pictor și abia după un an i-am arătat pentru prima dată o icoană a mea. El mi-a zis: „Da, asta este misiunea ta. Poți picta icoane”.

– Cine altcineva v-a mai învățat să înțelegi icoanele?

-Tamara Yakovlevna Volkova, elevă a Călugăriței Iuliania (Sokolova) [1899—1981; o importantă pictoriță și restauratoare de icoane rusești], cu care am lucrat la „Sofrino” [fabrica oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse, situată în satul Sofrino din cartierul Pușkino, de lângă Moscova]. Datorită Tamarei Yakovlevna am simțit continuitatea Tradiției vii.

– Icoanele sunt numite „ferestre către cer”. Fiecare icoană poate deveni o astfel de fereastră?
– Este o întrebare foarte dificilă. De exemplu, recent am primit un apel dinspre orașul german Trier, locul de naștere al Sfântului Constantin cel Mare, unde am făcut fresce pentru Biserica celor Patruzeci de Mucenici din Sevaste și unde încă mai lucrez cu un asistent la înfrumusețarea ei. Acum șase luni am pictat o icoană a Sfântului Iosif Isihastul, pentru această biserică. Astfel, oamenii care m-au sunat au spus că această icoană a început să izvorască mir! Acest fenomen nu are cu siguranță nimic de-a face cu mine sau cu abilitățile mele.

Ce să spun? Fiecare icoană este o enigmă, o taină pe care nu o vom putea rezolva niciodată. În unele cazuri, chiar și reproducerile pe hârtie a icoanelor izvorăsc mir. Și mi s-a istorisit o povestire despre un îngrijitor de cimitir care începuse să picteze icoane; deși erau mediocre, ca să spunem mai simplu, au izvorât și ele mir.

Iar atât de mari capodopere precum Icoana Vladimir a Născătoarei de Dumnezeu sau „Sfânta Treime” a Sfântului Andrei Rublev nu a izvorât niciodată mir. De ce? Poate pentru că ele însele reprezintă o imagine a lumii cerești, prin puterea măiestriei și a duhului lor? Nu putem decât să speculăm.

– Dar un pictor de icoane ar trebui să fie responsabil pentru lucrarea sa, corect?

-Absolut. El ar trebui să-și facă lucrarea în serios și conștient, mai ales când vine vorba de pictarea icoanelor; aceasta este datoria și responsabilitatea sa – ceva de care va trebui să răspundă.

Dacă un pictor care nu are prea mult legătură cu Biserica decide să picteze o icoană, rezultatul va fi doar o schiță iconografică pictată, dar nu o icoană. Oamenii se vor ruga în fața ei, dar cum va răspunde autorul care și-a făcut munca fără respectul cuvenit pentru un astfel de lucru?

În opinia mea, aceasta este responsabilitatea principală a pictorului de icoane: ori începe să picteze o icoană cu credință în inima sa, ori este motivat doar de profit. Unul dintre cele mai răspândite păcate ale epocii noastre este consumismul și duce cu ușurință la apostazie. Din păcate, există chiar o atitudine consumistă și față de Biserică …

– Cum putem să ne opunem acestui lucru, în viața bisericească?

– Prin regenerarea comunităților. Este esențial pentru a combate o atitudine consumistă față de Biserică. Într-o comunitate nu suntem niște „pasionați” care vin la biserică dosr pentru a-și „satisface” nevoile lor spirituale”- suntem membri ai unei familii și pentru noi Liturghia este lucrarea noastră comună. Iar comunitatea ne ajută să înțelegem că noi, toți credincioșii, formăm o Biserică și Trupul lui Hristos.

– Atunci când o persoană religioasă ce creează icoane ale sfinților își dă seama că îi lipsesc competențele unui profesionist (compoziția este slab planificată și executată, trăsăturile anatomice sunt reprezentate inexact etc.), nu vine vorba și despre responsabilitate?
– Da, este vorba despre responsabilitate. Cineva care pictează icoane trebuie să se străduiască să învețe și să-și îmbunătățească abilitățile. Din păcate, ceea ce tocmai ați descris este un fenomen comun. Odată, Părintele Zenon a spus că singura problemă a iconografilor contemporani este absența tehnicilor de bază în desenare. Dacă cineva crede că va crea o adevărată capodoperă numai prin inspirație divină și prin rugăciune, fără să studieze, fără să dedice mult timp învățării, se va înșela. Fără a învăța, a stăpâni abilitățile și a te ruga în mod permanent, nu va exista niciun astfel de rezultat.

– Timp de mai bine de zece ani, ați predat la Universitatea Ortodoxă Rusă Sfântul Ioan Teologul și ați fost decan al Departamentului pentru Pictura Bisericească și Istorică. În opinia dumneavoastră, care sunt componentele esențiale ale predării iconografiei către elevi?

-Întâmplător, am acceptat să predau acolo pentru că mi-am amintit de compozitorul Nikolai Rimsky-Korsakov, care a spus când a fost invitat la Conservator: „Bine, învățându-i pe alții, probabil că voi învăța ceva”. Așa că, atunci când am început să-i învăț pe studenți, am încercat să explic cât de important este să trasezi bine, să simți mișcarea grațioasă a liniilor… repetam ceea ce auzisem de la Părintele Zenon: „În momentul în care un pictor, nu în ultimul rând pictor de icoane, consideră că a devenit maestru, atunci el încetează să mai fie pictor. Un adevărat artist simte că este încă elev toată viața și se străduiește să învețe”.

Un pictor de icoane trebuie să-și perfecționeze abilitățile și să-și îmbunătățească cunoștințele de teologie. Pentru a picta o icoană în mod independent, trebuie să copiezi numeroase desene. Dar să lucrezi doar cu desene de contur întreaga viață înseamnă să nu progresezi.

– Încă învățați?
-Categoric! Am lucrat la Mănăstirea sărbească Dajbabe din Podgorica, Muntenegru. Când am ajuns acolo cu aproximativ cinci ani în urmă, mi-am propus să folosesc vopsele silicate – un material tradițional al vremurilor noastre. Dar Mitropolitul Amfilohije din Muntenegru și Littoral (o conversație cu acest bărbat este deja o binecuvântare) mi-a spus în rusă: „Nu, Alexandru, nouă ne trebuie doar în frescă”. Așa că a trebuit să învăț frescă – o tehnică de vopsire pe tencuială umedă; este destul de complicat, deoarece trebuie să faci totul repede și fără greșeli [pictezi în timp ce tencuiala este umedă și nu vei putea corecta greșelile prin repictare deasupra].

La acea mănăstire a fost construită o capelă dedicată centenarului martiriului Mucenicilor Regali. Acum trei luni, Părintele Daniel (Ishmatov), ​​starețul ei, m-a invitat să pictez fresce pentru capela respectivă. Am pictat chipurile Împăratului Constantin (care a făcut din Creștinism religie de stat); Regelui Ștefan I al Serbiei; și Sfântului Nicolae al II-lea. Împăratul Nicolae este înfățișat cu o cruce în mâini, în timp ce un sceptru și un glob sunt ținute în mâinile Născătoarei de Dumnezeu. Ideea principală a fost sfârșitul monarhiilor ortodoxe pe pământ. După ce a văzut frescele mele, Mitropolitul Amfilohije mi-a acordat Ordinul Sfântul Nicolae al II-lea, instituit de Mitropolia Muntenegrului.

– Ați creat câteva fresce pentru Catedrala Sfântul Nicolae, din Washington, D.C., catedrala principală a Bisericii Ortodoxe a Americii (OCA). L-ați cunoscut și pe Episcopul Vasile (Rodzianko). Puteți împărtăși câteva amintiri despre el?

– Era o persoană foarte remarcabilă, absolut deschisă și abordabilă. În ciuda vârstei și experienței sale, el avea capacitatea de a vedea lumea prin ochii unui copil. I-am simțit tot timpul grijă de tată. Am o părere înaltă despre opera sa, Teoria Big-Bang-ului și Credința Sfinților Părinți – o carte care rămâne încă în mare măsură subapreciată. Episcopul Vasile era un om smerit, iar pensia sa de 400 de dolari îi ajungea doar pentru a-și plăti benzina.

-Ce ați câștigat ca iconograf din întâlnirea cu oameni precum Episcopul Vasile, Protopopul Dimitry Grigoriev (1919 – 2007), eclesiarhul Catedralei Sfântul Nicolae din Washington și alții?
– Aceste întâlniri mi-au arătat Creștinismul autentic și dragostea creștină, permițându-mi să văd strălucirea luminii Schimbării la Față de pe Tabor, pe care încercăm să o împărtășim în icoanele noastre.

A fost o binecuvântare pentru mine să cunosc astfel de oameni, fiecare în felul său a fost un exemplu de sfințenie. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Părintele Kirill (Pavlov). În acea zi am fost în Lavra Sfânta Treime-Sfântul Serghie, cu cunoscuții mei, și nu au vrut să meargă la spovedanie, așa că am decis să plec în liniște. Părintele Kirill a observat asta și m-a sunat. Am venit la el și am vorbit vreo cincisprezece minute. Am plecat, înțelegând pe deplin ce este sfințenia. Părintele Kirill mi-a arătat o ​​iubire creștină autentică. În acele cincisprezece minute am simțit câtă dragoste avea Părintele Kirill și el a dăruit această dragoste tuturor, indiferent cât stăteau de vorbă – timp de câteva minute sau trei ore.

Întâlnirea mea recentă cu Părintele Fyodor Konyukhov este remarcabilă și importantă pentru mine. El mi-a dezvăluit că experiențele sale de călător, călătoriile sale din întreaga lume pe o barcă obișnuită, chiar și în furtuni puternice, au devenit posibile doar cu credință și rugăciune.

– Vă amintiți mereu de Patriarhul Alexei al II-lea, cu sentimente și recunoștință caldă. Puteți împărtăși o istorisire asociată cu acesta, care să ne conducă spre amintiri memorabile?
– Făceam fresce pentru Altarul Bisericii Sfântul Serghie de Radonej, la Mănăstirea Vysokopetrovsky din Moscova. Într-o zi, în timp ce lucram, au intrat în biserică niște oameni care arătau ca niste bandiți. Povestea asta s-a întâmplat în „anii nebunești ’90”.

“Ce faci aici?”, s-au adresat mie. „Pictez”, am ridicat din umeri. “Ieși afara! Sau te vom omorî! Nu te-ai speriat? Ești atât de curajos?”, au spus mafioții, confirmând prima mea impresie despre ei. S-a întâmplat atât de repede încât nu am avut cu adevărat timp să mă sperii și să-mi dau seama că sunt în pericol. „Dacă mă omori, cu siguranță mă voi duce la cer”, i-am răspuns. „Pentru a fi scurți, dacă mâine te găsim lucrând aici, vom fi scurți cu tine. Mâine la unu după-amiază, vom veni să te omorâm”, au încheiat tâlharii.

Imediat i-am spus acest lucru Arhimandritului Ioan (Ekonomtsev), care era pe atunci stareț al Mănăstirii Vysokopetrovsky, și părintele Ioan l-a informat pe Sanctitatea Sa Patriarhul Alexei, prietenul său, că unii indivizi urmau să vină să-l omoare pe Chaskin. În după-amiaza următoare, Sanctitatea Sa, împreună cu cei de aproape ai săi, au ajuns la mănăstire înainte de ora unu, pentru a mă salva! Deși, oficial și-a explicat vizita în acest fel: „Lasă-mă să văd ce pictezi aici”. Patriarhul a fost mulțumit de tot ce a văzut în biserică, dar, cel mai important, felul în care și-a arătat grija sa m-a mișcat cel mai mult. Cât despre acei bandiți, mașina lor a apărut din nou, a încetinit și apoi a plecat. Nimeni nu avea să mă omoare.

– Mă întreb dacă ați lucrat vreodată la icoane care vi s-au părut deosebit de dificile de creat?
– Destul de curios, întotdeauna mi-e foarte greu să pictez icoanele unuia dintre sfinții mei preferați – Sfântul Serafim de Sarov. De fiecare dată când termin o icoană a acestui sfânt, nu sunt mulțumit de rezultat. Când moaștele sale au fost descoperite pentru a doua oară în 1991, a fost anunțată un concurs cu scopul de a crea cea mai bună icoană a acestui sfânt, care să însoțească procesiunea până la Diveyevo. Și am devenit câștigătorul. Deși a fost o mare cinste, încă nu am fost complet satisfăcut de munca mea: părea că lipsea ceva pentru a reprezenta nivelul excepțional de înaltă spiritualitate a sfântului. Și cum putem noi, ființele umane obișnuite, să înțelegem sfințenia sfinților?

Și același lucru se întâmplă de fiecare dată… În filmul dramatic din 1966, „Andrei Rublev”, în regia lui Andrei Tarkovski, există un episod în care este turnat un clopot. În timp ce toată lumea se bucură, băiatul care toarnă clopotul plânge. El spune: „Tatăl meu nu mi-a spus niciodată secretul turnării clopotelor! Nu-mi place!”. Putem afirma cu adevărat că „Am creat o icoană bună a Mântuitorului sau a Maicii Domnului?. Nu îndrăznesc să gândesc așa.

– Ce faceți când nu știți să pictați o icoană a unui sfânt a cărui iconografie nu s-a dezvoltat încă pe deplin?

– Iconografia noilor martiri reprezintă cea mai mare problemă pentru pictorii moderni. Deși există fotografii și chiar filme, nu există o iconografie „perfectă”, care trebuie să se dezvolte timp de secole pentru a putea reprezenta un sfânt ca locuitor al cerului. Așadar, atunci când vine vorba de iconografia Noilor Martiri, trebuie să încercăm să găsim o cale de ieșire, noi înșine, surprinzând o asemănare fizică (după cum se întâmplă la portrete) și afișând un sfânt în starea sa transformată, în Rai. Dar acest lucru presupune eforturi herculiene și o responsabilitate enormă.

Privesc fotografiile unui sfânt (a cărui icoană o să pictez), îi citesc Viața, biografia lui, încerc să trasez imaginea iconografică și mă adresez în rugăciune: „Sfinte, iubitor de Dumnezeu, ajută-mă să te înfățișez”.

La Catedrala Sfântul Nicolae, din Washington, D.C., am umplut un întreg perete cu icoane de noi martiri.

– Ce vă supără la starea actuală a artei bisericești?
– Ceea ce mă întristează este că nu toată lumea vede diferența dintre o icoană sfântă și o pictură cu teme religioase. O icoană ne arată tărâmul celălalt spiritual, duhovnicesc. Lucrările realiste prezintă evenimente și figuri din viața reală, în timp ce icoanele (ale sfinților) înfățișează figuri transformate. Părintele Alexander Schmeman a definit pe bună dreptate canonul iconografic ca întregul spectru de tehnici care au fost dezvoltate de-a lungul secolelor pentru a înfățișa realitatea transformată.

Și cât de ciudat este faptul că nici măcar oamenii ortodocși nu înțeleg această diferență. Este regretabil că unii ortodocși chiar nu pot distinge imaginea de prototip, neînțelegând sensul și rolul icoanelor și că, să spunem, stând în fața unei icoane a Născătoarei de Dumnezeu, ne rugăm Fecioarei și nu imaginii ei.

Mă deranjează că în bisericile noastre apar în continuare imagini necanonice ale lui Dumnezeu-Tatăl. Iar argumentul potrivit căruia icoanele înfățișează doar A Doua Persoană a Sfintei Treimi (pentru că Hristos a venit pe acest pământ în trup și a locuit printre noi) și nu Îl poate înfățișa pe Dumnezeu Tatăl, deoarece El este nevăzut, a fost printre cele mai importante din timpul Controversei Iconoclaste… Icoana a devenit posibilă datorită întrupării lui Hristos.

În mod cert, cu timpul, mare parte din semnificația icoanelor a fost uitatăe, iar imaginile noi au fost pictate peste cele vechi… Dar trăim în secolul XXI! Cu 100 de ani în urmă icoana rusească era descoperită: lumina iconografiei autentice și lumina cerului erau descoperite din „întuneric” și din înregistrările ulterioare. N-ar fi mai înțelept să fim ghidați de această lumină (dintr-o perspectivă duhovnicească) și nu de imagini cu obrazuri grăsuțe din perioada Preasfântului Sinod Guvernator?*

Printre preferatele mele se numără Biserica Sfântul Gheorghe din Staraya Ladoga [un sat din Provincia Leningrad], care mai păstrează unele fresce din secolul al XII-lea. De ce mulți parohi doresc ca bisericile lor să fie acoperite cu fresce în stilul academic? De ce să adopți acum mediocritatea și goliciunea perioadei Preasfântului Sinod Guvernator, în secolul XXI?

– Și ce va dă speranță?
– Faptul că există și preoți competenți care sunt capabili să diferențieze arta bisericească adevărată de arta produsă în masă, de calitate scăzută; care realizează esența și semnificația icoanelor; care nu le consideră o simplă „Biblie pentru analfabeți” sau picturi pe teme istorice, ci opere de artă teologică complexe care ne ajută să înțelegem mai bine Ortodoxia. Icoanele sunt „ferestre către Cer”, prin care lumina divină pătrunde în realitatea noastră.

* „Perioada Sinodală” din Biserica Ortodoxă Rusă a durat între 1721-1918. Țarul Petru I („Cel Mare”) a anulat Patriarhia și a instalat Sinodul Guvernator ca parte a reformelor sale mărețe în Biserică, menite să facă Rusia să pară mai mult o țară europeană. Perioada a adus multă influență occidentală în arta și cântarea bisericească rusă.

Pentru Revista Pravoslavie.ru, Oksana Golovko a discutat cu Alexander Chashkin. Fotografii de pe pagina de Facebook a lui Alexander Chashkin, chashkin.net
Traducere Lăcașuri Ortodoxe, august 2020