publicat în: Arhivă

Văzând pe Dumnezeu și învățându-i pe Îngeri

„Vei descoperi cele patru râuri ale Edenului, când inima îți va fi însetată…”

Arată-ți buna-intenție și Domnul Dumnezeu îți va trimite cuvânt potrivit, dacă cuvântul este potrivit circumstanțelor în care te afli, sau El îți va dărui liniște, dacă tăcerea este mai potrivită. În orice caz, nu ești singur. Nu ești pe cont propriu. Dragostea are un altfel de limbaj. Îl ai pe Domnul tău ca partener în viață. Iubirea, prin natura ei, înseamnă unire.

„Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Sfânta Evanghelie după Ioan 10, 30).

“Voi nu sunteţi ai voştri” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 6, 19).

„De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 10:31).

Prin iubire, pentru iubire, este slăvit Dumnezeu. Vei face totul pentru slava lui Dumnezeu, doar în cazul în care grija ta este să faci pe plac Lui. Îi ești plăcut, cu plăcere.

„Fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 15: 2).

Iar Domnul tău este cel mai apropiat aproape! Deci, nu-I mulțumiți lui Dumnezeu cum se roagă sclavii stăpânilor lor, cu „slujirea de ochii lumii”, ci ca unui prieten, așa precum Moise I-a vorbit Domnului său ca prieten sau ca frate, pentru că Iisus ne-a făcut frații Săi!

În relații există: acum slujire, pe urmă… slujire!

Există un tip de slujire în care cineva se preocupă să fie plăcut oamenilor:

Nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 6: 6).

Acest tip de om face asta din frică, pentru ceva pe care o consideră a fi datorie, pentru recompensă, pentru evitarea unor pedepse, pentru că este forțat sau pentru că este slab și știe că este slab și fără nicio putere sau virtute, sau pentru a lăsa impresia, celui pe care îl slujește, că este loial sau că îl iubește. Nimic din aceste lucruri nu iese din inima lui, sau conform inimii sale. De unde știm? La suprafață, nu putem ști. Faptele sale, într-un astfel de caz, nu exprimă ceea ce se află în adâncul inimii lui. Nici el nu poate acționa în funcție de ceea ce se găsește în inima lui, întrucât grija lui este să mulțumească oameni. În practică, minte, acționează ipocrit, se preface, înșeală și își schimbă fața precum un cameleon în funcție de pământul pe care calcă. Prentu că a cutreierat atât de mult pe meleaguri străine, crede că este acasă și că nu există nimic altceva la orizont și astfel că ar avea dreptate. În orice caz, nu are dreptate și nu cunoaște adevărul. El acceptă cu buzele și respinge cu inima sa. El binecuvântează cu buzele și blesteamă în inimă. El face o demonstrație de dulcegării, în timp ce în inima lui se află amărăciune. El zâmbește, în timp ce în sufletul său sunt batjocură și furie. El lasă impresia de loialitate, în timp ce se ocupă de răzbunare. El lasă impresia de bunăvoință, în timp ce ascunde răutate.

„Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Sfânta Evanghelie după Matei 15, 8)

În ceea ce privește celălalt tip de slujire, aceasta este din inimă, ca și pentru Hristos Însuși, cu fiecare ocazie. Doar Hristos este cunoscătorul inimilor. El nu poate fi mințit. Cum poate ști cineva dacă spune adevărul, sau dacă Îl minte pe Hristos? Există o măsură. Porunca este măsura, la fel cum lungimea și lățimea au o măsură. Dacă urmezi porunca, dar cu o credință completă, atunci ești în siguranță. Fără echivoc. Fără alterare. Chiar dacă te rătăcești, ești încă într-o stare de verticalitate. Cum? Îndepărtându-te de slăbiciunea umană. La ce privește Domnul tău? La scopul tău, la intenția ta, la inima ta! El te scuză. Dar doar într-un astfel de caz rătăcirea este o eroare, nu un păcat. Domnul tău, care este stăpân peste toate, permite altceva decât binele tău doar poate ca tu să nu cazi în prăpastia de a te crede perfect sau sfânt. Lasă ca păcatul să rămână în fața ochilor tăi tot timpul!

Dumnezeu permite o greșeală pentru dreptate, și nu pentru judecată. Ca să prinzi rădăcini în smerenie în mod sporit, pentru a împiedica pe satana să te ispitească cu aroganță, vanitate și mândrie. Vrea să te apere, să te protejeze. Tu Îi ești foarte drag. El te protejează cu lucruri bune și te protejează cu durere, dacă este necesar. Important este să înțelegi în întunericul nopții că El te iubește! Prin urmare, El te apără cu anticorpi. Dacă accepți și ești de acord cu scopul Lui, sporești în smerenie și apoi în discernământ în ce privește ceea ce Îi aparține și ceea ce aparține dușmanului Binelui. Iar dacă nu accepți pozitiv, atunci poți realiza cel puțin, dacă dorești, că există în interiorul tău un impuls străin, o înclinație către dreptate de sine, iar acest lucru te înstrăinează de Domnul tău, dacă persistă în tine. Te simți obligat, amărât, agitat, rănit în ființa ta. Când ți se întâmplă acest lucru, ți se oferă posibilitatea de a cunoaște ceva ascuns în tine, un fel de patimă coruptă. Ce faci atunci? Te învinovățești. Te judeci. Cel neprihănit rămâne în iad și nu disperă. El trăiește printre fiare și este în siguranță. Așadar, mulțumește lui Dumnezeu când ți se întâmplă asta… când îți recâștigi conștiința. Trezește-te, cel adormit, căci Hristos strălucește asupra ta! Nu învinovăți pe nimeni atunci, nici măcar circumstanțele tale. Cel mai important lucru este să renunți la a-L mai învinovăți pe Dumnezeu!

Ori de câte ori o persoană crește în aroganță, ajungând la punctul mândriei, devine pregătită să-L învinovățească pe Domnul său, chiar dacă nu Îl cunoaște.

Nu asta este ceea ce a făcut Iov, într-un anumit sens? Domnul i-a spus:

„Mă vei osândi pe Mine, ca să-ţi faci dreptate?” (Cartea lui Iov 40, 8).

Dumnezeu nu i-a permis lui satan să-l încerce pe Iov – începând cu bunurile sale, apoi cu familia sa, apoi cu sănătatea sa – doar pentru că satana este acuzatorul slujitorilor lui Dumnezeu, ci pentru că Domnul Dumnezeu, acceptând acuzația lui satan, a vrut să-l elibereze pe Iov complet de orice urmă de auto-îndreptățire de sine în sufletul lui, astfel încât el să poată fi un model pentru tot poporul lui Dumnezeu, pentru toate generațiile. Ceea ce a dorit Dumnezeu, a fost să-l determine să ajungă la cea mai înaltă smerenie. Iar Iov a ajuns la asta, într-un anumit sens, când Dumnezeu S-a descoperit pe Sine. În acel moment, Iov I-a spus:

„Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Cartea lui Iov 42: 5-6).

Iov era o imagine a lui Mesia Care avea să vină. Cel Care îi vorbea a fost Tatăl. Doar Iisus, ca Întăi-Născut, a obținut cea mai mare smerenie, ca Dumnezeu în Trup. Iov nu ar fi atins-o, dacă nu ar fi văzut înfățișarea lui Dumnezeu. Era vorba, cu certitudine, de o imagine, o icoană.

Cât despre Tatăl, nimeni nu L-a văzut. Fiul, Care Se află în Sânul Tatălui, a mărturisit. Ucenicii Domnului Iisus, după El, au fost primii care L-au văzut pe Tatăl. Iisus le-a spus:

„Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 14: 6-7).

Când Filip a obiectat,

“Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.”,

răspunsul Domnului Iisus pentru el, pentru ceilalți Ucenici și pentru noi, a fost:

„De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?” (Sfânta Evanghelie după Ioan 14, 9-10).

Într-un sens foarte profund, Ucenicii L-au văzut pe Tatăl, și nu L-au văzut, în același timp. Cum așa? Să-L vezi în trup, direct, nu e posibil. Deci, vedera Lui de către Ucenici a fost un proces, începând cu cuvintele lui Iisus pentru ei, apoi prin faptul că L-au văzut pe Iisus în odaia de sus, după Învierea Sa din morți, și apoi s-a completat totul cu Pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, la Rusalii.

Cuvintele Domnului Iisus nu sunt precum cuvintele oamenilor. Când oamenii vorbesc, ei transmit semnificații și, poate, sentimente. Dar când Iisus vorbește, El transmite oamenilor o arvună din ceea ce urmează să vină pentru ei. Cu Domnul tău, prezentul și viitorul sunt deopotrivă “prezent” întru El. Când Domnul tău îți transmite Cuvântul Său, El amintește, prin profeție, ceea ce urmează să vină pentru tine. Fiecare cuvânt dumnezeiesc este profetic prin natură. Propria ta convingere, atunci, nu “primește” un cuvânt. Te confrunți cu un act de credință, mai profund decât convingerea intelectuală. Te confrunți cu o viziune interioară, cu o revelație. Îți tezaurizezi profeția în inima ta, ca Maica Domnului care a păstrat totul în inima Ei, și te pregătești pentru ea, fiind prezent înaintea Lui. Abia când profeția se împlinește, ți-o amintești. Înainte de asta, rămâi între teamă și speranță.

Preocupările de zi cu zi te prind și te gândești cum cuvintele profeției nu s-au împlijit niciodată. Dar ele există și sunt ascunse. Ele dorm într-o inimă trează, ca Iisus în barcă, în timp ce marea se agita. Dintr-o dată, inima smerită, frântă, își amintește, exact în momentul potrivit, ceea ce i se spusese, când se împlinește profeția. Tot timpul scurs, între cuvânt și împlinirea lui, e ca și cum nu ai fi conștientizat asta. Nu evoluează în tine într-un mod perceptibil. Cel mai important, este că nu îți este străin. Te așteaptă pe tine, în timp ce tu nu te mai aștepți la el, pentru că atunci când Cuvântul lui Dumnezeu Se difuzează în tine, Cel Care Se difuzează în tine este Duhul Său!

Aceasta este regula Cuvântului lui Dumnezeu, întotdeauna. Și duhul cuvântului din tine rămâne aprins ca un foc subtil care nu arde, ca rugul aprins, în timp ce tu nu știi sau pare că ești acoperit într-un somn adânc, așa cum Ucenicii au fost acoperiți în timp ce Stăpânul lor vărsa sudoare de sânge. Duhul rămâne ascuns în tine, până ce vine ora și ceea ce este în interiorul tău se împlinește. Apoi, te trezești, pentru că duhul este străpuns doar de duh, „lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 2:13).

În acest fel Îl vezi pe El în duh – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie. (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 12, 2). Chiar dacă este o împlinire, este doar o anticipare a unei plinătăți mai mari.

„Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este.” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 3: 2-3).

Fratele vede pe frate. El ne permite să devenim frate al Său!

“Eu am zis: “Dumnezei sunteţi” (Psalmi 81, 6).

În acest fel mergem totdeauna de la plinătate la plinătate, la plinătate. Timpul tău în perfecta prezență a Domnului tău, veșnic, aici și acum, este întru sporirea ta în cunoașterea Lui, veșnic, de la cunoaștere la cunoaștere, la cunoaștere.

Nu Îl pricepi cu totul pe Dumnezeu. Cu toate acestea, El Se dăruiește complet.

“Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” (Sfânta Evanghelie după Matei 26, 26).

Trăiești întotdeauna un paradox pe care nu-l înțelegi, nici acum și nici în viitor. Povestea ta este povestea unei creaturi care poartă în vasul său ceva care este mai mare și dincolo de calitatea sa de creat. Omul rămâne om, chiar dacă este înduhovnicit. Omul Îl vede pe Dumnezeu așa cum este El, dar ca om, iar Dumnezeu rămâne într-un obscur luminos. Astfel, omul progresează de la uimire la uimire, de la surpriză la surpriză, ca un prunc care vede tot, în fiecare zi, din nou. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrările Tale și nicio gură nu poate lăuda suficient minunile Tale!!! Dincolo de laudă și dincolo de înțelegere, de-a pururi!!!

Pe acest drum progresiv, îngerii învață oamenii de pe pământ cum să aducă laude. Astfel, oamenii aduc laudă, cu îngerii. Acum, oamenii, când sunt înduhovniciți și Îl privesc pe Dumnezeu așa cum este El, îi învață pe îngeri cum să aducă mărire! Îngerii privesc, acum, Fața Tatălui Ceresc. Dar ei privesc din exterior, chiar dacă spiritual. Omului, însă, atunci când este desăvârșit, i se dăruiește să-L vadă din interior, în Iisus, în Dumnezeu-omul.

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu a devenit înger, ci om! Prin urmare, vine un moment în care omul îi învață pe îngeri cum să aducă laude dincolo de Imnul Heruvic. În acest fel, omul ajunge să crească, prin îngeri, într-un om nou, iar după aceea, îngerii cresc în omul nou, până când sunt reînnoiți în cunoașterea lui Dumnezeu, de-a pururi.

Astfel omul apare din spusă în spusă. De la:

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el?(…) Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri” (Psalmul 8: 4-5),

la:

Dumnezeu “sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 1: 20-21)!

Așa a fost omul, și ce a devenit.., în Hristos: un învățător al îngerilor!

Traducere și interpretare Lăcașuri Ortodoxe, cuptor 2020

după un cuvânt al Arhimandritului Touma (Bitar), Stareț al Mănăstirii Sfântul Siluan Atonitul – Liban (Biserica Ortodoxă a Antiohiei)