Unele MANUSCRISE BIBLICE includ note scurte pentru cititor, aparținând scribului care a copiat manuscrisul. Aceste așa-numite colofoane ar fi putut include o dată, însă datele devin comune abia pentru manuscrisele biblice grecești din secolul al nouălea. Această pagină cu un colofon provine dintr-un manuscris arab din perioada iluministă al celor patru Evanghelii (Walters MS. W.592, fol. 261b); afirmă că manuscrisul a fost copiat de Ilyās Bāsim Khūrī Bazzī Rāhib în anul „7192 după Adam” (1684 după Hristos). Foto: prin amabilitatea Muzeului de Artă Walters, BAR
Noul Testament pe care îl citim noi astăzi în multe traduceri diferite nu se bazează pe un singur manuscris cu text original grecesc. De ce? Pur și simplu, pentru că nu există un text complet al Noului Testament pe care să-l putem data din vremurile apostolice sau chiar la două sau trei secole după ultimul dintre Sfinții Apostoli. Manuscrisele care conțin întreaga Biblie creștină sunt opera călugărilor medievali. Edițiile competente moderne ale textului original grecesc se bazează pe lecturi din multe manuscrise antice diferite. Drept urmare, Noul Testament prezentat în oricare dintre Bibliile noastre nu corespunde unui singur manuscris antic autoritar.
Cele mai vechi exemplare supraviețuitoare ale Noului Testament ne parvin, în schimb, sub formă de fragmente și resturi de papirus descoperite de arheologi (mai ales) din Egipt. Câți ani au cele mai vechi dintre aceste fragmente biblice și de ce contează dacă au fost scrise în primul sau al patrulea secol?
„Uneori este mare lucru”, afirmă Brent Nongbri de la Școala Norvegiană de Teologie, Religie și Societate din Oslo. Expert în manuscrise creștine timpurii, profesorul Nongbri oferă informații despre problemele critice ale datării manuscriselor biblice antice în articolul său „Cât de vechi sunt cele mai vechi manuscrise creștine?” publicat în numărul de vară 2020 al Revistei Biblice de Arheologie americane.
Când o foaie sau un papirus cu text documentar datat este refolosită pentru a copia un alt text literar apoi nedatat, data documentului servește ca cea mai timpurie dată posibilă a compoziției literare. Această pagină a P.Oxy. 12.1444 se referă la plățile de cereale din Anul Domnului 248–249. Partea din spate a fost folosită mai târziu pentru a înregistra unele discursuri. Cât de timpurii sunt aceste discursuri, nu putem ști cu siguranță. Foto: amabilitatea Bibliotecii Universității Ghent; CC-BY-SA 4.0
Deși Noul Testament, așa cum îl știm noi, este în esență un „colaj” al diferitelor manuscrise supraviețuitoare, se bazează foarte mult pe un singur manuscris de pergament – Codex Vaticanus, din secolul al IV-lea sau Codexul Vaticanului. La mijlocul secolului XX, explică Nongbri, „cei mai mulți critici textuali ai Noului Testament credeau că textul Noului Testament păstrat în Codex Vaticanus a fost rezultatul unei revizii editoriale care a avut loc în secolul al patrulea. Apoi, în 1961, a fost publicat un codex papirus care conține Evangheliile lui Luca și Ioan în limba greacă (P.Bodmer XIV – XV sau P75 pentru specialiști). Acesta este adesea numit cel mai important papirus din Noul Testament descoperit până acum, pentru că a fost datat, pe baza scrierii sale de mână, în jurul 175-225 după Hristos, iar textul său este în foarte strâns acord cu cel al Codex Vaticanus”.
Date fiind modificările anuale de la o generație la alta, paleografia, sau studiul formelor antice de scriere, pot ajuta la atribuirea de date pentru manuscrise nedatate. Cât de precis se dovedește a fi un mijloc de datare paleografică este sursă de confruntări. De la E. M. Thompson, An Introduction to Greek and Latin Paleeography, New York: Burt Franklin, [1965], p. 147, Revista de Arheologie Biblică
Această descoperire i-a determinat pe mulți să susțină că textul Codexului Vaticanului ar fi avut o origine datată încă de la sfârșitul secolului al II-lea și apoi a fost transmis cu atenție (fără denaturări) până când a fost înscris în Codexul Vaticanului, în secolul al IV-lea. Acest lucru pare logic, dar există un viciu substanțial într-un astfel de argument – nu se bazează pe altceva decât pe data presupusă a papirusului Bodmer, care a fost stabilită (sau, vom spune, „bănuită”) prin compararea scrierii de mână cu alte manuscrise existente. Paleografia, care se numește studiul comparativ al scrierii de mână, este doar unul dintre modurile posibile de datare a manuscriselor vechi, inclusiv a celor mai vechi exemplare din Biblia creștină.
Pentru a fi siguri, spre deosebire de documentele scrise zi de zi (contracte, testamente, edicte, chitanțe etc.), primele exemplare ale literaturii creștine (inclusiv Biblia) nu sunt aproape niciodată datate în mod explicit, iar savanții trebuie să se bazeze pe analize tehnice și dovezi circumstanțiale pentru stabilirea datelor probabile. „Bănuielile informale” rezultate pot diferi cu secole.
Acest pergament fragmentat a fost descoperit la Dura-Europos, în Siria actuală. Conține un text al unei Evanghelii grecești care nu corespunde nici unei Evanghelii canonice. Mai degrabă, amestecă elemente din toate cele patru Evanghelii. Deoarece știm că Dura-Europos a fost prădată în 256 după Hristos, manuscrisul trebuie să fie datat până în acel an sau anterior. Foto: prin amabilitatea Bibliotecii de Cărți și Manuscrise Rare din Beinecke, Universitatea Yale
Tehnologiile moderne de testare includ analiza cu radiocarbon. Când Codex Tchacos (ilustrată aici este p. 33, care conține începutul Evangheliei lui Iuda) a fost publicat pentru prima dată, în 2016, s-a pretins că data din jurul anului 280 A.D., plus sau minus 60 de ani, pe baza analizei cu radiocarbon. Ceea ce nu știam atunci era că analiza includea eșantioane de pe copertă, al căror material (folosit ca umplutură) precedea, logic, scrierile. Codexul provine cel mai probabil din secolul al patrulea. (Foto: Wolfgang Rieger, domeniu public, BAR)
Traducere Lăcașuri Ortodoxe, cireșar 2020
BAR / Revista americană de Arheologie Biblică Nr. de Vară 2020