Adevărata întrebare pentru creștini nu ar trebui să fie ‘Cum să votez?’, ci ‘Cum să trăiesc?’

Deseori este amintită sintagma „tăcerea este violență”. Prin ea se cere o anumită formă de discurs sau acțiune politică, o exprimare a opiniei, împărtășirea de memorii și altele asemenea. Oricât de mult detest discursul politic, cazul de față servește ca excelent exemplu privind natura modernității și cerințele ei subtile din viața noastră. Fără îndoială, mulți au fost probabil provocați la furie, prin astfel de sloganuri.

În primul rând, afirmația „tăcerea este violență” este o încercare de a-i rușina pe cei care nu se alătură ultrajului public. Există convingerea clară, că oricine ar rămâne tăcut devine complice la o crimă. Că ar fi oameni mai puțin buni, decât oamenii buni. Aceasta este natura rușinii: ne spune că suntem răi. De fiecare dată când suntem rușinați, suntem provocați la furie sau la o formă de mizerie interioară. Vrem să plângă acuzatorul, sau să-l zdrobim. Este și a fost întotdeauna un mijloc puternic pentru a deține controlul asupra comportamentului unui om.

În mare parte a istoriei occidentale (atât în ​​perioada medievală, cât și în cea modernă timpurie), rușinarea publică a fost poate cea mai comună formă de pedeapsă. Există o lungă istorie a demonstrațiilor publice și a revoltelor. Mulțimea a căutat să răstoarne împărați, să schimbe politici, să execute indivizi etc. Într-adevăr, istoria neplăcută a linșării rasiale din America aparține celui mai întunecat colț al unor astfel de acțiuni. Patimile (pasiunile) mulțimilor par adesea să împuternicească un grup să facă ceva ce un singur individ nu ar îndrăzni niciodată și nici nu și-ar dori să facă. Există un anonimat care apare astfel, în care persoana începe să fie obscură și pierdută. Este un episod periculos în viața oricărei națiuni, indiferent de cauză.

Din păcate, se pare că vine cu multe promisiuni pentru mulți. Mi-am exprimat din nou scepticismul cu privire la vremea unui „proiect modern”, cu argumentul că reprezintă o denaturare a Creștinismului clasic, fiind, în același timp, o colecție neplăcută de sloganuri care oferă acoperire adevăratei lucrări care trece sub numele său. Nu construiește o lume mai bună. Mai precis, ar trebui să spunem că modernitatea aduce întotdeauna un profit mai mare.

Istoria națiunilor demonstrează că „puterile care sunt, sunt în primul rând „puteri”. Nu sunt entități filozofice sau teoretice. Dezmembrarea puterilor este întotdeauna dificilă, și uneori destul de înspăimântătoare. La un anumit nivel, există întotdeauna ceva „demonic” în funcțiune. În Scripturi, distincția dintre guvernarea imperială și „puterile” anti-ierarhice demonice pare adesea neclară. Deși Hristos a fost „oficial” dat la moarte de către Statul Roman, Sfântul Pavel descrie, de asemenea, Răstignirea ca pe o acțiune a unora care erau „stăpânitorii acestui veac” (Epistola întâia către Corinteni 2: 8), o referire clară la puterile demonice. În același timp, moartea și Învierea lui Hristos reprezintă înfrângerea acelorași puteri.

Democrația nu reprezintă o nouă eră în care puterile nu ar mai funcționa. Ceea ce a funcționat în Roma, în Evul Mediu, în Uniunea Sovietică, în Uniunea Europeană, este la fel cu ceea ce funcționează și lucrează în toate statele actuale. Nu există nicăieri ceva de genul stat “secular”.

Adevărata întrebare pentru creștini nu ar trebui să fie „cum să votez?”, ci „cum să trăiesc?”. Nu este nimic greșit în a vota pentru conștiința cuiva. Dar este o mare greșeală să ne imaginăm pe noi înșine că am avea putere la modul în care ni se tot spune adesea. Simplul adevăr este acesta: rugăciunea constantă și jertfitoare are o valoare mult mai mare decât orice așa-zisă acțiune politică. Dumnezeu ține lumea, prin rugăciunile sfinților. Nici măcar o părticică infimă din dreptate nu este susținuta de voturile majorității.

Nu putem, prin vot, să facem lumea să fie un loc mai bun, dincolo de propriile noastre inimi. Dacă nu putem guverna, pe bună dreptate, nici măcar atât de puțin, cât o inimă, cum să ne imaginăm că guvernăm atât de mult? Dacă Dumnezeu a putut îndrepta inima cea rea ​​a faraonului spre milă, nu poate El să facă același lucru în zilele noastre? Sfântul Apostol Iacov scria: „Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Epistola soborniceasca 1:20).

Mulți oameni ar fi de acord, cum că rareori s-a văzut atât de multă mânie și ură în viața noastră publică, pe cât vedem în acest moment. Dreptatea, adevărata relație evlavioasă dintre oameni, este o lucrare profundă a făcătorilor de pace. Nu putem face pace cu furie.

„Dobândiți duhul păcii, iar o mie de suflete în jurul vostru vor fi salvate.”

Acesta este pur și simplu adevărul privind orice tip de dreptate din această lume. O astfel de pace decurge ușor din tăcere, dacă tăcerea este înfășurată în rugăciune.

Traducere și adaptare Lăcașuri Ortodoxe,

după un articol intitulat “Rușinoasa Tăcere”, publicat în data de 11 iunie 2020 de Pr. Stephen Freeman / Biserica “Sfânta Ana”, Oak Ridge, Tennessee