Sfântul Cuvios Paisie și cele 7 mandarine ale sale…

Era în februarie 1988. În Karyes era foarte frig. Eram mult deasupra nivelului mării. Umiditatea era cea care ne împiedica, de obicei, să ne deplasăm. Dar acum vremea era uscată. Bătea vântul și era plăcut dacă aveai îmbrăcăminte corespunzătoare. Se lăsa seara. Soarele tocmai se ascunsese dincolo de munte. Cuviosul Paisie [Aghiorâtul] și cu mine mergeam pe o potecă. L-am întâlnit, pe drum, pe Părintele Calinic (Kallinikos) de la Schitul Cutlumuș.

Ne apropiam de podul de lemn al schitului și eram înconjurați doar de aluni goi, lipsiți de viață, cu ramurile goale.

„Hm. Cine mi-a adus mandarine?”, a întrebat Cuviosul Paisie, cu surprindere.

În depărtare, la peste șaizeci și cinci de metri, puteam să zărim ușa chiliei Cuviosului, pe care se vedea ceva roșu – sau, pentru a fi mai exact, ceva portocaliu – agățat de mâner. Nu am putut vedea ce anume atârna, din cauza distanței.

Puțin mai târziu ne-am apropiat de chilia cuviosului. În fața noastră puteam vedea, într-adevăr, o pungă mare de celofan transparent, portocalie, plină de mandarine. Cum le văzuse de atât de departe? Cum și-a dat seama că erau mandarine și nu portocale, de exemplu? Până la urmă, sacoșa era portocalie și ar fi putut fi și mere în ea!

„Ah, ador mandarinele!”, a spus Cuviosul Paisie cu o lăcomie, evident, doar declarată.

“Voi lua trei mandarine… Nu, lasă-mă să iau cinci… Nu, dacă tot am această șansă extraordinară ar fi bine să iau șapte!”, spuse el cu un zâmbet fermecător.

„Părinte Calinic, vă rugăm să luați celelalte mandarine și să le duceți Cuviosului Iosif care locuiește vizavi de chilia mea”.

Cuviosul Iosif era un călugăr în vârstă, care s-a nevoit la Schitul Cutlumuș. Deși avea 103 ani, el lucra în grădina proprie în fiecare zi.

Părintele Calinic a primit binecuvântarea Cuviosului Paisie și a plecat. Apoi, Cuviosul Paisie și cu mine am intrat în mica sa chilie. Acolo, m-a rugat să citesc unul dintre textele sale scrise de mână. Au trecut aproximativ douăzeci de minute și am auzit pe cineva bătând la ușa de la intrarea în chilie. Credeam că este vreun pelerin, care dorește să vorbească cu Cuviosul.

– Geronda, să deschid ușa? – am întrebat.

„Mai bine nu. Dacă sunt pelerini curioși, vor pleca în curând. Dar dacă sunt oameni suferinzi și flămânzi spiritual, vor insista să se întâlnească cu mine”.

Ne-am continuat lectura. Câteva minute mai târziu, cineva bătea din nou la ușă.

“Geronda, ce să facem de data asta?” – am întrebat din nou.

O fâșie de foaie de cearșaf atârna deasupra ferestrei sale, în loc de perdea.

„Uită-te dintr-o parte, ca să nu te vadă. Și spune-mi câți sunt.”

„Nu îi pot număra. Nu îi pot vedea de aici”, i-am răspuns.

„Ei, chiar ai învățat într-adevăr matematică? Ce ai făcut în America atâția ani? Să așteptăm. Vor mai bate din nou.

Și avea dreptate. Câteva minute mai târziu, pelerinii au bătut la ușă pentru a treia oară.

„Acum mă duc și voi încerca să îi număr. Știu că nu am terminat școala primară, dar voi reuși”, mi-a zis el.

Cuviosul s-a ridicat și a deschis ușa chiliei.

„Băieți, la ce ați venit voi acum? Pentru ce ați venit la mine?”

„Geronda, vrem doar să vorbim puțin cu tine. Putem să vorbim?”

“Da, puteți. Dar lăsați să vă servesc mai întâi cu ceva. Câți sunteți aici? Unu, doi… șapte. Să vedem, ce putem găsi în ‘magazinul nostru’ acum.”

Cuviosul Paisie a pășit înapoi în chilia sa și a apărut curând cu șapte mandarine.

„Ce om minunat este!” – m-am gândit surprins. „De unde știa câte mandarine trebuia să-și ia? A prevăzut asta? L-a luminat Dumnezeu, pe când nici nu știa nimic despre astea?”

„De unde ați venit?”, i-a întrebat Cuviosul.

„Suntem din Atena. Bruce și John sunt din SUA.”

“Din SUA? Deci, dacă vă servesc cu mandarine, toată lumea va râde de noi! Dați-mi voie să caut ceva american în ‘supermarket’”.

A plecat din nou și s-a întors curând cu un pachet de biscuiți americani și cu o pungă plină cu multe soiuri de nuci, ale unei cunoscute firme americane. Buimăciți, tinerii și-au exprimat uimirea și au fost profund impresionați.

„Geronda, ce simbolizează toaca bătută la mănăstirile ortodoxe?”, întreabă unul dintre ei, timid.

„Nu știu ce simbolizează. Și nu contează. Cel care vrea să-și înmulțească talantul dat de Dumnezeu [în greacă exista același cuvânt pentru “toacă” și “talent’], în loc să bată toaca, ar trebui sa facă mai mult. Ascultați, este târziu și este timpul să plecați. Aș dori să fac o singură remarcă: problema americanilor este că în engleză folosesc întotdeauna pronumele „I”, în timp ce noi, grecii, nu folosim întotdeauna pronumele nostru „ἐγώ’” [care înseamnă „eu” în greacă].“

Pelerinii au râs de remarca amuzantă și americanii au întrebat:

“Ce înseamnă asta? Ce-ar trebui să facem?”

„Fiii mei, scoateți cuvântul ‘ego’ [eu] din vocabularul vostru! Egoismul este un mare dușman al nostru. Toți, fără excepție, ar trebui să luptăm împotriva lui”.

Noblețea, blândețea și rafinamentul se numără printre elementele sfințeniei. Starețul Paisie nu a vorbit despre înțelepciune, nici nu a pronunțat cuvinte teologice și nici nu a vorbit despre revelații supranaturale. Dar a umplut inimile tuturor pelerinilor. El a gândit sobru, ascunzându-și darul de har, tratându-și vizitatorii într-o manieră amabilă, frumoasă și originală, instruindu-i cu cuvintele sale și mângâindu-i prin prezența sa. El ar fi convins o întreagă lume de lucrurile cele mai înalte, fără să încerce să convingă pe nimeni de nimic. Te simțeai luminat, te bucurai și găseai mângâiere, la el. Te simțeai ca Maria la picioarele lui Iisus, sau ca Apostolii pe Muntele Tabor (Muntele Schimbării la Față), și îți doreai să rămâi în chilia lui pentru totdeauna.

Traducere pentru Lăcașuri Ortodoxe, iunie 2020: KSLCătălin

după o mărturisire a Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Nicolae de Mesogaia și Lavreotiki