publicat în: Arhivă

Cu Sfânta Cruce din nou pe Schitul Lespezi, la Sfânta Treime

“Și dacă tu vei păzi tot ce-ţi poruncesc şi vei umbla în căile Mele şi vei face cele plăcute înaintea ochilor Mei ca să păzeşti rânduielile Mele şi poruncile Mele, cum a făcut David, robul Meu, atunci Eu voi fi cu tine şi-îți voi zidi casă tare, cum am zidit lui DavidCartea a treia a Regilor 11, 38

Ieri, 8 iunie 2020, credincioșii din Comarnic au fost martori ai unui eveniment deosebit: sfințirea Sfintei Cruci care astăzi a fost așezată pe turla cea mare a Schitului de altădată din pădurea de sus: Biserica Sfânta Treime – Lespezi.

În curtea sfântului lăcaș în prezent închis slujirii – nu din alte cauze, ci din cauza lucrărilor de restaurare – credincioșii și-au făcut apariția de la primele ore ale dimineții, mulți dintre aceștia urcând pe propriile picioare cărările pe care le urmează din generație în generație, în fiecare duminică și la sărbătorile mari. Alături de sfânta biserică – munument istoric, datând din anul 1661 – se găsește, tot în capătul cărării amintite, cimitirul în care se odihnesc cei adormiți ai lor.

Printre cei prezenți la rugăciune, a apărut, inclusiv câte… cineva îmbrăcat ca pentru zi de lucru, câțiva lucrători pe care Părintele slujitor avea să-i prezinte ulterior ca invitați să fie deopotrivă părtași la bucuria înălțătoarei zile. Erau dintre cei care, ca albinele în jurul unui fagure, în prezent plin de rame din lemn, se preocupă de lucrările care să readucă la viață dulceața unei picturi aproape dispărute, de pe vremea când bisericile erau pictate de sfinți.

Părvu Mutu, acum Sfântul Pafnutie Zugravul, trebuie să fie încă ajutător al acestora, ne mărturisește Părintele, “ca și al nostru, al celor de la Lespezi”, căci altfel cu greu s-ar putea explica amploarea lucrărilor din prezent și rezultatul care deja iese la iveală.

“Doar Dumnezeu ne-a ajutat!”,

sunt cuvintele cheie prin a căror recunoaștere, o finanțare, de la o lume condusă lumește de politic și îndepărtată vizibil de credință, devine o nouă promisiune din partea lui Dumnezeu că, pentru cel care știe de unde vin cu adevărat ajutorul și puterea, Va rămâne mereu aproape.

De Praznicul Preasfintei Treimi Care îl ocrotește, sit-ul, devenit totodată și arheologic, odată ce a fost nevoie să se pornească de la săpături de peste un metru adâncime la interior pentru asigurarea subzidirii și lupta cu infiltrațiile, este înconjurat încă de schele și de câteva scări care asigură accesul meșterilor până la vârful pământesc, acolo ei având încă de instalat câteva șițe din brad înainte de refixarea Sfintei Cruci. Crucea cea veche, grea, realizată din fier împletit cum știa omul odată, înfrunzită la vreme, apărea în timpul Sfintei Liturghii, purtată pe brațe de câțiva dintre credincioși, pentru a fi așezată în apropierea Sfântului Altar improvizat acum în viitorul pridvor dinspre înafară – pas înainte al generației de astăzi, el neexistând în trecut.

Cu mândrie nevinovată, Părintele ne povestește la sfârsitul slujbei, că între reușitele care au marcat autorizația pentru lucrare, se numără si acceptarea din parte laică a acestui pridvor, ca prelungire a spațiului de rugăciune și de slujire, dar și cu rol protector pentru valorile aflate la interior. Nu se poate însemna omul decât cu bucurie, atunci când zidurile cetății i se întăresc… Pentru aceasta, chipurile celor prezenți imaginau îngeri.

Am luat cu noi, la plecare, sticla aceea de Agheazmă, “să ne fie spre binecuvântare și sporire duhovnicească”. Era cea din care, după Leturghia Divină, Părintele stropise Sfânta Cruce restaurată, pentru temeinicia lucrării de astăzi, marți, 9 iunie, când acoperișul provizoriu, cu rol protector, este desfăcut bucată cu bucată. Doar astfel putea fi ea înălțată pe locul pe care stătuse neclintită atâtea sute de ani. Are acum ceva discuri din tablă, îmbrăcate cu auriu și poate niște însemne ascunse prin dedesubturile lor care nu se văd, banuiește Părintele Ilie Enoae, dar cel mai important este că meșterii au reușit-o, fără îndoială, după acesta – odată ce îi cunoaște ca nimeni altul pe localnici – asemenea celor de altădată.

Momentul fericirii: până ca sfânta Cruce să fie urcată pentru alte multe sute de ani pe sfânta și cea mai înălțată turlă, dar din partea Parintelui nostru a fost să putem, toți cei prezenți în jur, pe rând, a o săruta.

“Şi adunare de popoare Te va înconjura şi peste ea la înălţime Te întoarce.”(Psalm 7, 7)

Să sperăm că, exact peste un an, slujirea se va putea face deja cu amintirile acelor schele din brad, iar fotografiile de astăzi să mângâie oboseala slujitorului lui Dumnezeu și a celor de lângă el, care prin această munca de bunăvoie s-au muncit și continuă să se mai muncească.

“N-am avut odihnă prea multă, după cum o numesc oamenii, dar adevărata odihnă în muncă este. Cum să te aștepți, altfel, să ai vreo bucurie?”.

Nutrește clar speranța că Dumnezeu, prin cineva de unde trebuie care să-I asculte glasul, se va arăta dispus în următoarele luni să asfalteze și drumul către Schitul dat în grija lui – și astfel mai câștigăm o mărturisire din partea Părintelui. Numai că nu este deloc unicul său vis: poate că și binecuvântata și sfănta și renumita icoană pictată de același Sfânt Zugrav va reveni odată în lăcașul său, din muzeul în care a fost purtată:

“Acum, că avem deja în dotare toate sistemele pe care lumea le cere pentru adăpostirea unei asemenea relicve importante – redusă la operă de muzeu”,

dincolo de strigătul Psalmistului din alte veacuri: căci, “de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte”. (126, 1)

Comuniunea funcționează, însă, în Comarnic, altfel decât prin altă parte, iar îndârjirea unor luptători adevărați pentru binele cetății va face ca milostivirea lui Dumnezeu sa se îndrepte, cu siguranță, spre locul în care trebuie. “Lucrurile, astfel, se vor mișca odată și pentru noi, ceilalți de care lumea astăzi uită”. Garanția că lucrul pare deja împlinit nu a răsunat în mijlocul muntelui, ieri, doar de la mult slujitorul Părinte, ci și de la un reprezentant al culturii adevărate – acea cultură împânzită de îndumnezeire, recunoscut poet al locului, regăsit mereu prin Poiana Comarnicului, de după Colţi, pe lângă bârlogul lupilor, înfipt în coastele Boncului, cum îi place să se prezinte, amintind o proclamație – inedită – de la înființarea unei asociații pe care a ținut să o lege, cu certitudine spre sfințire, de Lespezi: Vasile Ioan Ciutacu. Din 2004, anual, încearcă să deruleze aici, cu Părintele, un soi de cenaclu la care chiar participă din ce în ce mai multe personalități alese cu grijă și responsabilitate din sânul culturii de valoare – dar cu aceeași ne-pricepere din partea celor care ar trebui să mai si priceapă – doar pentru ca tinerele generații să se mai împărtășească din bogățiile pe care toți sunt preocupați din ce în ce mai mult să le ascundă, ca să le necinstească.

“Fie ca în acestă poiană – “Gură de Rai” – loc în care Domnul, pe când umbla desculț pe Pământ, a poposit aici mai mult decât în alte locuri, să înmulțească și să înfrățească ideile vieții spirituale, sporite mereu așa cum Prahova își tot adună șuvoaiele din munți.”

14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!(Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, 6)

Un reportaj, pentru Lăcașuri Ortodoxe: KSLCătălin

9 iunie 2020. Foto: Anisia-Ecatherina