De la “parohie”, la sursa celei mai profunde bucurii pe care ar trebui să o avem…

Hristos nu a fost un individ uman, a fost Fiul lui Dumnezeu Care Și-a asumat natura umană și, prin urmare, natura sa umană a asumat, la modul concret, după cum spun Sfinții Părinți, un caracter de universalitate.

Cu mult mai mult decât primul Adam, Hristos, Noul Adam, este unit cu întreaga umanitate. Într-un fel, într-un mod foarte real, potențial, dar real, Hristos Și-a asumat toată omenirea, pe toți cei care sunt îmbrăcați în natura umană, iar în ziua Înălțării Sale toată natura umană, care în El fiind potențială, în mod virtual, dar cu totul real, este ridicată la Ceruri. Iar prin Botez, Împărtășanie, prin toată viața noastră creștină, prin toată viața noastră de credință, actualizăm acest potențial. Prin întreaga noastră viață de credință, parcurgem înălțarea la ceruri, în Hristos, de-a dreapta Tatălui, devenind ceva din ce în ce mai real pentru noi.

În Biserica veche, cuvântul „parohie” era folosit pentru a desemna orice comunitate euharistică sau Biserică locală, adică orice adunare creștină care se întâlnea în fiecare duminică în jurul unui preot care era, la rândul lui, în comuniune cu un Episcop canonic, pentru a oficia Dumnezeiasca Liturghie. Biserica veche desemna atât o eparhie, cât și o parohie, prin sensul actual al acestui cuvânt, cu numele de „parohie”, care avea un sens mult mai general și mai precis în acel timp, decât în prezent.

Astăzi, termenul de „parohie” pare să evoce o realitate în primul rând canonică, legală, dar acest termen, în fapt, derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă: „un loc în care oamenii trăiesc ca niște străini”. Da, o parohie este o mică Biserică locală, un loc specific în care sunt adunați creștinii, dar sunt adunați acolo ca niște străini a căror adevărată patrie se află în Ceruri, în Hristos Cel Slăvit și așezat de-a dreapta Tatălui.

Toate acestea sunt departe de a fi lipsite de sens, toate acestea sunt departe de a fi un simplu mod de a vorbi. Înseamnă, în primul rând, că viața noastră profundă, viața noastră duhovnicească nu mai este o viață pur și simplu animată de trup și de sânge, ci este o viață animată de Duhul Sfânt – Duhul Sfânt, a Cărui prezență se manifestă în inima noastră prin tot ceea ce există în noi: dorințe, dorirea lui Dumnezeu, dorirea a tot ceea ce este conform lui Dumnezeu și, de asemenea, care se manifestă prin această forță, acest impuls interior, care ne permite să depunem toată râvna să trăim, în viața noastră de zi cu zi, în acest mod potrivit Evangheliei, în acest mod ceresc.

Da, adevărata noastră viață este aceea infuzată în noi de Duhul Sfânt, vărsată în inimile noastre de Hristos Cel Slăvit și Care ne pecetluiește, cu adevărat, într-Un Singur Trup cu El, cu Hristos Cel Înălțat la Cer, pentru că noi am dus această viață divină. În străfundul inimii noastre, există această forță, există aceste dorințe, există această lumină, care dezvăluie prezența Duhului Însuși al lui Hristos Cel Înviat, o prezență care Îl face să trăiască în noi cu adevărat, care ne face să trăim în El și care trebuie să fie sursa celei mai profunde bucurii pe care o avem.

Această viață dumnezeiască, ce se află în noi, se manifestă în esență prin iubire, iubirea lui Dumnezeu, iubirea Tatălui nostru Ceresc, care este unită cu iubirea filială a Singurului Fiu; și apoi, prin participarea noastră, cu dragostea lui Dumnezeu față de toți oamenii. Sfântul Isaac Sirul spune că inima noastră este curată, că suntem cu adevărat ceea ce trebuie să fim, că ne redescoperim adevărata natură, în măsura în care găsim în noi această participare la dragostea cu care Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii. Tot ceea ce se află în noi ca ostilitate față de aproapele nostru, tendința de a-l judeca, de a-l denigra, toate acestea sunt străine de această viață cerească. Și, dimpotrivă, în măsura în care iubirea, iubirea universală domnește cu adevărat în noi și se manifestă în viața noastră de zi cu zi, absența tendinței de a judeca, disponibilitatea noastră față de toți, spiritul nostru de slujire și de sacrificiu la adresa celorlalți, bunăvoința noastră universală, în această măsură, această viață cerească acționează în noi. în această măsură Hristos Cel Înviat este cu adevărat prezent în noi, trăiește în noi și suntem cu adevărat înălțați cu El în ceruri.

Viața cerească nu este altceva decât această comuniune cu iubirea Care este Dumnezeu, cu iubirea Care este Însăși Natura lui Dumnezeu, a Fiecăreia dintre Persoanele Divine și, prin urmare, a lui Hristos Cel Înviat. Da, și asta este ceea ce trebuie să reverse pace, bucurie, minune sfântă în inimile noastre, în fața marilor lucrări ale lui Dumnezeu, a tot ceea ce a realizat pentru noi, care trebuie să depășească toată bucuria pământească.

Ei bine, cinstirea acestei Sărbători a Înălțării să ne facă mai conștienți de acest lucru: că viața noastră trebuie să fie o viață cerească, că ceea ce trebuie să gustăm, să apreciem, să iubim, este în cele din urmă această viață divină, această viață de iubire universală – noi, care trăim astfel în Hristos Cel Înviat, a Cărui sfântă Înălțare o serbăm astăzi. Acestuia, Tatălui Său Ceresc și Preasfântului Duh să fie slava în vecii vecilor! Amin.

Traducere și adaptare Lăcașuri Ortodoxe mai 2020,

după o mărturisire a Pr. Arhim. Placide Deseille – Cununa binecuvântată a anului creștin, Mânăstirea Sfântul Antonie cel Mare

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.