Dacă lumea în care trăim și-a pierdut credința, aceasta se întâmplă cu siguranță pentru că cultivă mândria în toate formele sale, fără a-i spune pe nume

Într-un pasaj foarte important din discursurile sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul ne spune că credința începe prin auzire, ceea ce înseamnă că începem să credem pentru că am auzit o mărturie credibilă. Dacă ni s-a părut credibilă, aceasta ni s-a întâmplat, însă, pentru că deja Duhul Sfânt ne-a luminat inimile. Dar pe măsură ce progresăm în credință și în bunatate, acea credință prin care credeam pur și simplu în cuvinte, devine ceea ce Sfântul Isaac numește credință văzătoare. Adică este cu adevărat un aspect nou care se deschide în inima noastră și care ne face să percepem realitățile credinței cu, aș spune, ardoare, fiind asemănătoare cu cea prin care vederea noastră percepe lucrurile din jurul nostru. Când vedem ceva cu ochii noștri trupești, percepem asta într-un mod concret, imediat, viu. Cu totul altceva este să cunoaștem doar un adevăr prin idei, concepte.

Ei bine, harul Duhului Sfânt, dacă îl lăsăm să se dezvolte în noi, dacă îl consimțim și cooperăm cu adevărat cu el, ne face să dobândim sensul intim al tuturor adevărurilor Creștinismului. Ele devin pentru noi altceva decât cuvinte și propoziții. Ele vin să trezească cu adevărat un ecou profund în inima noastră. Aceasta este credința văzătoare despre care ne spune Sfântul Isaac. În acest pasaj din discursurile sale ascetice, Sfântul Isaac specifică imediat că condiția esențială pentru ca noi să trecem de la credința care aude la credința care vede, astfel încât acest simț intim al adevărurilor credinței să se dezvolte în noi, este ca noi să sporim în întreaga noastră viață duhovnicească. El subliniază în mod special pocăința. În măsura în care trăim cu adevărat în această pocăință profundă vizavi de greșelile noastre, în conștientizarea puternică a sărăciei noastre spirituale în fața Domnului, credința noastră se poate trezi pe deplin în noi. În alte pasaje, Sfântul Isaac subliniază și importanța smereniei. Pocăința din noi trebuie să înflorească în smerenie, în smerenie profundă. Asta ne învață și Sfântul Siluan din Muntele Athos. Acolo ne spune că smerenia este ochiul prin care putem vedea Lumina Divină.

Dacă credința noastră este fragilă, dacă credința noastră uneori eșuează, rădăcina profundă a acestei crize – dacă nu este doar o încercare binecuvântată de Dumnezeu pentru a purifica inima și credința noastră – rădăcina profundă a acestei fragilități a credinței noastre, este fără îndoială mândria, încrederea pe care o punem în noi înșine, pe care o punem în propriile noastre judecăți, atașamentul față de ideile noastre, de ceea ce credem noi a fi certitudinile noastre în toate domeniile, chiar și în cele mai simple circumstanțe ale vieții de zi cu zi. Dacă lăsăm această mândrie să se dezvolte în noi, credința noastră va suferi inevitabil. Dacă lumea în care trăim și-a pierdut credința, dacă nu mai are un simț al realităților spirituale, aceasta se întâmplă cu siguranță pentru că cultivă mândria în toate formele sale, fără a-i spune pe nume.

Și dimpotrivă, în măsura în care, prin toate ocaziile vieții noastre, ne vom strădui să renunțăm la toată suficiența, la toată mândria, la orice încredere neplăcută în noi înșine, din acel moment noi vom fi din ce în ce mai primitori ai acestui har de credință pe care Duhul Sfânt l-a pus în noi la botez, dar sub forma unui mic germen care trebuie să se dezvolte și care se va dezvolta doar în măsura în care vom coopera în străduința de a deveni mai umili, în străduința de a deveni mai liniștiți în interior, mai primitori ai acestei lumini pe care Duhul Sfânt o va trezi în noi.

În această duminică a orbului din naștere, să cerem Domnului, la fel ca Apostolii, să ne sporească credința. Da, avem credință, dar credința noastră trebuie să se dezvolte, ea trebuie să devină din ce în ce mai mult acea credință văzătoare, acea privire interioară care să ne poată ghida de-a lungul vieții și să ne poată umple și de bucurie. Pentru că, în măsura în care avem certitudinea Învierii Domnului, în care suntem convinși profund de adevărul acestei Taine, care este inima credinței noastre creștine, atunci și bucuria Domnului, acea bucurie dăruită nouă – „Vă dau bucuria mea, nu cea pe care o dă lumea” – va străluci în noi. Fie ca acea bucurie a Tatălui nostru, a Fiului Său iubit și a Duhului Sfânt să crească tot mai mult în noi. Spre slava Preasfintei Treimi în vecii vecilor! Amin.

Traducere și adaptare Lăcașuri Ortodoxe mai 2020,

după o mărturisire a Pr. Arhim. Placide Deseille – Cununa binecuvântată a anului creștin, Mânăstirea Sfântul Antonie cel Mare