Dar ce-ți lipsește, mamă? Ți-am dat totul; orice ți-ai dorit ți-am luat! Nu ți-a lipsit niciodată nimic…

“Îmi amintesc un episod destul de dramatic pe care l-am trăit într-o zi. Împreună cu un alt frate din mănăstirea noastră, am fost invitați să luăm masa la o familie care iubea mănăstirea noastră, dar care nu avea o viață creștină ferventă și arzătoare. Acest bărbat și soția sa înțeleseseră ceva, în timp ce veneau la mănăstire, și de aceea ne-au rugat să mergem în casa lor și să stăm de vorbă cu ei. Aveau o fiică de aproximativ șaptesprezece ani, care era și ea acolo. În timpul mesei, am vorbit despre viața noastră monahală și despre semnificația vieții creștine; și dintr-o dată fiica lor a izbucnit în lacrimi, plângându-se că este cumplit de nefericită, dramatic de nefericită. Părinții ei au încercat să o mângâie spunând:

‘Dar ce-ți lipsește, mamă? Ți-am dat totul; orice ți-ai dorit ți-am luat. Nu ți-a lipsit niciodată nimic. Te-am ajutat să ai studii bune, ca să poți reuși; ai înaintea ta o carieră care te va mulțumi’. Însă fiica lor plângea și mai mult, zicând: ‘Da, mi-ați dat totul, dar nu mi-ați dat esențialul, viața mea n-are niciun sens’.

Riscul care ne paște aici, este să uităm adevăratul sens al vieții noastre, să acordăm mai multă valoare unei multitudini de lucruri care, desigur, pot avea importanța lor, dar care sunt foarte relative, de importanță strict pământească și să lăsăm neîmplinită, din această cauză, această sete profundă care ne caracterizează. Și atunci când devenim conștienți de aceasta, simțim o mare tristețe în toate lucrurile, simțim un disconfort, care ne face să pierdem gustul pentru tot ceea ce se află în jurul nostru, pentru că nu am fost atenți la această sete care oricum exista în noi, nu am primit, nu am urat bun venit și nu am lăsat să dea roade acest dar al Duhului, care numai El o poate stinge.

Da, nu avem nevoie doar de bunuri pământești, de prosperitate pământească. Avem nevoie de această comuniune cu Dumnezeu, care nu se va încheia cu viața noastră aici, jos, ci care se revarsă în viața veșnică, așa cum a spus Hristos femeii samaritene, această viață eternă pentru care suntem creați.

Prea des, ne limităm îngrijorarea – și acest lucru se poate întâmpla chiar și la călugări și maici – la viața pământească. Nu credem suficient de tare că suntem nemuritori, că moartea fizică nu va fi decât un episod din viața noastră, și nu cel mai important. Sau, dimpotrivă, cel mai important, în sensul că moartea noastră pământească ne va introduce pe deplin în viața veșnică, dacă am fost credincioși darului lui Dumnezeu, dacă am făcut ca harul botezului nostru să dea roade.

Aceasta a învățat-o Hristos pe femeia samariteancă. Hristos i-a adus deja, prin cuvântul Său, prin simpla Lui prezență, gustul acestei vieți. Iar cuvântul pe care femeia l-a dus atunci samaritenilor din acest oraș, Sychar, le-a dat și lor un gust al vieții veșnice; și de aceea au crezut în el.

Traducere, adaptare si interpretare Lăcașuri Ortodoxe,

după Pr. Placide Deseille – „Coroana binecuvântată a anului creștin” – Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare