Fara ode… Prin traire si minuni, despre experienta unei biserici din Bucuresti: Belvedere

Racla cu moastele Sfintei Mari Mucenite Ecaterina 24 noiembrie 2012, cu o zi inainte de sarbatoarea Sfintei Mari Mucenite Ecaterina si, desi este abia ora 3 a amiezii, ne hotaram sa mergem cu copiii, sa ne inchinam la sfintele moaste. Se prea poate ca, mai apoi, sa apara cei de prin departari, din provincie, iar randul la inchinare sa se mareasca destul de mult. Va urma si slujba Vecerniei cu Litie, dupa obiceiul impamantenit ortodox, asa incat este posibil ca randul sa se mareasca in urmatoarele ore si mai mult. Chiar daca vom ramane la slujba sau nu, credem ca este tocmai buna ora. In plus, s-a nimerit sa fie si o zi de sambata, iar la amiaza, omul, in general, alege odihna in propria sa casa. Alegerea noastra pare, deci, sa fie buna, mai ales ca vorbim de capitala.
Pornim din zona de nord a orasului; cu siguranta ca traficul va fi unul mult mai linistit, de sfarsit de saptamana. In zilele de lucru, drumul ar fi durat aproape o ora, desi este vorba de doar cativa kilometri. Cunoastem drumul, mai ales ca ne este unul comun. Faptul ca am copilarit intr-un cartier vecin cu cel in care se afla biserica si, mai mult, cei cinci ani de studiu intr-o facultate din Institutul Politehnic, m-au ajutat sa cunosc mai bine zona. Cea mai mare parte a caminelor fostului Institut, astazi Universitate, se afla in imediata apropiere a bisericii – cu tot cu centrele de „recreere” de genul discotecilor si cluburilor moderne – pline si ele de studenti la aceasta ora.
Cunoastem biserica si obisnuim sa trecem pe aici macar in preajma sarbatorii Sfintei Mucenite Mari Ecaterina. Nu stim cum am aflat de hramul acesteia, nu-l cunoastem pe parinte, nu cunoastem pe nimeni de fapt, dar am ales sa fie locul nostru de inchinare, de ceva timp, si ne-a bucurat intotdeuna sa ajugem aici. Urcam, deci, de pe Calea Grivitei pe Podul Grant, pe care il stiu inca din timpurile in care nu avea dimensiunea de astazi – si totusi nu era, pe atunci, atat de aglomerat – si traversam calea ferata ce iti conduce privirea direct spre renumita Gara de Nord, coborand pe Calea Giulesti, in directie opusa stadionului, fiindca asa s-a nimerit sa fie, biserica, amplasata, poate mai aproape de cei preocupati in mod special de o altfel de educatie decat cea preponderent fizica, pe care personal am experimentat-o si sunt constient ca ar trebui sa faca si ea parte din viata fiecaruia. Ne gandim si noi, imediat, ca Sfanta Ecaterina, o mucenita simbol a celor ce cerceteaza si studiaza, inoveaza si lucreaza inteligent – asa o memoram, simplu, in imaginatia noastra – alege sa se afle aproape de cei pe care ii poate ocroti la imediata rugaciune.
Inainte, prin zona era o maternitate – poate ca mai este inca, si ceva legat de evidenta cartilor de munca – contabilii vizitau des zona – si stim ca acolo, in mica intersectie de dinainte de noul pod – de fapt sistem de sosele suprapuse – Basarab, va trebui sa o luam la dreapta, strada pe care intram infundandu-se cu cea cautata de noi. Practic, biserica, din cate vedem acum, analizand mai bine zona, pare amplasata in mijlocul unei foste intersectii, vizitatorul putand sa o inconjoare pe toate laturile si mereu, practic sa se afle pe o alta strada – sau asa avem impresia.
Ne apropiem de intrarea in biserica, iar locul de parcare, de-a dreptul prietenos, ne face sa uitam ca mai suntem pe vreo strada bucuresteana. Caminele din partea dreapta, atat de aproape amplasate, ne fac imediat sa consideram biserica "in Regie" – asa cum le place studentilor politehnisti sa numeasca zona pe scurt. Se vad, in amanunt, pana si ferestrele caminelor locuite de tinerii studiosi, cu cateva haine puse la uscat. Facultatile de aici raman unele cu admitere pretentioasa, inca, desi altele, cu alte profiluri, din Bucuresti, si-au mai pierdut din renume, asa incat mereu sper, cand trec prin zona, sa mai existe generatii promitatoare, „tehnic” vorbind, chiar daca generatia post-revolutionara, de parinti si de profesori, si-au invatat urmasii sa aiba ceva mai multa odihna in vedere, transpusa de multe ori in risipa de timp si de bani, dupa propria ei alegere. De multe ori, bucuria nesanatoasa a libertatii poate aduce si ceva rau. Astazi, fiind sambata, o zi libera – ne laudam si cu perioada post-revolutionara – posibil ca biserica sa fie deja plina, mai ales ca se apropie orele vecerniei.
Urcam, eu si familia, treptele inalte ale bisericii. Exteriorul te cheama rapid inauntru, caramida veche ramasa aparenta – unii au ales, prin alte parti, sa strice astfel de solutie de design, prin aplicarea unei banale tencuieli suplimentare, ziceau ei, doar fiindca asa ar „da mai bine” – fiind o solutie arhitecturala care te invita la caldura si adapost, in mod ocrotitor. Nu speram in „foarte mult”, fiindca ne-am invatat sa fim rezervati in imaginatie, doar la o simpla rugaciune, poate, in fata raclei, si la inchinarea la icoane. Primirea nu avea cum sa fie una speciala, mai ales ca trepetele din afara erau inca ude, asa incat, probabil, curatenia si pregatirile de hram (cel de-al doilea hram al bisericii), abia se incheiau, deci foarte posibil ca oboseala personalului lucrator, sau slujitor din biserica – lucru de inteles – putea sa nu ne lase impresia unui loc prea primitor, daca nu am alege sa renuntam la astfel de pretentii. Asa incat, intram tacuti, fara sa deranjam in vreun fel, pe usile vechi, profilate in mod remarcabil in lemn inchis la culoare (asa mi-au parut), protejate sau protejand pridvorul. De regula, vedem usi mai mari la o asemenea biserica, monumentala. Aici, daca doar una ar fi lasata sa se deschida, ai avea impresia ca trebuie sa te strecori intorcandu-te putin intr-o parte, chiar daca ai proportii apropiate de normal. Interesanta impresie, si nici acum nu pot sti daca este reala, dar o astfel de intrare te invita deja la reflectie si buna cuviinta, printr-o delimitare clara si, mai ales, plina de intimitate, de exterior.
Racla cu moastele sfintei Mari Mucenite Ecaterina, stim, se afla in partea dreapta a bisericii. Avem retinere sa pasim direct catre ea, dar nu ne abtinem sa ne intoarcem macar privirea, chiar daca parca in ascuns, discret, ca nu cumva sa nu respectam ordinea cuvenita de inchinare, trecand mai intai pe la iconostasul cu icoana Intrarii Maicii Domnului in Biserica. Odovania praznicului (incheierea perioadei speciale de cinstire) va fi chiar a doua zi, in duminica in care se cintesc Sfanta Ecaterina si Sfantul Mucenic Mercurie, dupa cum stim din calendar. Alaturi, se afla si icoana Sfintei Mucenite, asa incat ne concentram deja asupra inchinarii si ne indreptam spre racla in care sunt tinute moastele Sfintei Ecaterina (o particica destul de mare, de aproximativ 10 cm – nu ma pot abtine sa nu fiu uimit de importanta si minunea extraordinara a prezentei acestor sfinte odoare in Capitala…). Ne inchinam si ne rugam cu inchinaciune pana la pamant, multumind pentru minunile mari din zilele de dinainte, pe care acum intelegem mai clar ca le mijlocise pentru noi inaintea lui Dumnezeu. Nu putem spune, pe scurt, decat ca perioada foarte grea de care am avut parte in ultimele zile si saptamani, fusese clar invaluita sub cununa imparateasca a sfintei. Doi dintre noi, purtam chiar numele sfintei (Ecatherina-fetita si Catalin), asa incat ne mai vedem si privilegiati in aceste momente, ca familie in intregul ei, tinand cont de promisiunea ceruta de sfanta, prin rugaciunea proprie facuta de aceasta inaintea Mantuitorului.
Ii stim pe scurt istoria. De regula, istoriile sfintilor, cel putin in mintea mea, se rezuma la cateva date omenesti – in nicicun caz la datele cronologice – la intamplari scurte din viata, rugaciuni citite de prin carti si minuni memorate intr-un amestec convenabil, atat cat sa-mi pot imagina icoana chiar si atunci cand nu o vad la modul real.
Racla sfintei este de o frumusete de neimaginat, stralucirea auriului material – atat al raclei cat, observ imediat, si al ramei icoanei mari la baza careia se afla asezata aceasta – fiind, culmea, taiata la modul evident de culorile vii – nuante de rosu si de albastru, din pictura din interiorul acesteia: o sfanta imparateasa, purtata pe brate de ingeri, spre Imparatia lui Dumnezeu… Nu-mi amintesc sa fi fost altundeva incantat de culorile atat de vii, folosite de mesteri iconari, ca acum. Sunt sigur insa, gandidu-ma la acest aspect, ca in mod cert nu se cuvin decat imparateselor si-mi confirm rapid asta, amintindu-mi pe loc cum, din iconografia general-ruseasca, reprezentarile in culori la fel de vii, ale Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, ma impresionasera dintotodeauna in mod asemanator. Vesmantul sfintei, se vede, respecta aceeasi nuanta aprinsa de rosu, ca si icoana cuprinsa in racla.
Avem, acum, ragaz sa ne rotim privirile spre restul interiorului primitorului lacas, in care absolut nimic nu ne atrasese atentia pana in prezent. Incepem sa realizam ca biserica suporta lucrari ample de renovare, fiind plina la propriu de schele si de niveluri de podele metalice atat de bine mascate, prin grija parohului poate, sau a celor ce ii sunt aproape, incat ai impresia ca a trebuit sa le cauti in mod special ca sa le gasesti. Niciun fir de praf, nicio urma de vopseluri sau de tencuiala, nicio priveliste care sa tradeze starea de fapt a acesteia. Ma retrag intr-un colt, ca sa privesc in amanunt, si inteleg imediat ca zidurile au avut de suferit din cauza infiltratiilor de apa, mucegaiurile facandu-si loc peste stratul de pictura si acoperind o parte importanta a acestuia. Cu toate astea, locul isi mentine caldura, incat nu imi pot explica modul in care pictura a putut fi atacata. Am impresia ca aici se duce o lupta adevarata, desi totul este tacut si in liniste, dar nu stiu exact sa spun cu cine sau cu ce. Locul nu imi inspira bucurie, ci mai degaraba o rezervare in asteptare, o maturitate rezultata din experientele de pana in prezent, de munca de pana acum. Pare ca totul sa fi fost, si poate sa fie greu in continuare, dar cu o demnitate si rabdare cuvenite maxime, cum n-am mai intalnit. In cateva ore, aveam sa descopar aceasta atitudine generala, demna de toata admiratia, chiar in comportamentul si starea de spirit a unor persoane, si a parintelui care are in grija si slujirea sa acest sfant lacas, ca paroh.
Biserica Belvedere din Bucuresti Fara a fi siguri ca ramanem, simtim apropierea vecerniei, dar abia acum realizam ca… suntem si singurii care se gasesc in biserica, la aceasta ora. Probabil se facuse deja ora 4 a amiezii; mai erau, intr-adevar, doua ore pana la inceperea slujbei, dar totusi… Brusc imi reamintesc faptul ca este „week-end” si fara sa gandesc prea mult realizez, pentru a nu stiu cata oara, ipsitele vremurilor de asa-zisa libertate: cum omul se crede liber, si parca tocmai atunci este si mai puternic legat. Daca ar fi fost zi de lucru, in mod sigur multi isi gaseau motiv sa plece cateva minute de la propriul birou, de la cursuri sau alte indeletniciri poate mai putin placute, pentru a fi aici, langa racla, dar astazi fiind liber, in asteptarea binecunoscutei distractii de sambata seara – asta daca nu cumva inca de vineri au inceput programatele excursii la munte – totul devine mai greu…
Caut o cutiuta in care sa lasam un mic acatist cu numele noastre, si nu o gasesc desi stiu ca de cele mai multe ori risca sa fie prea evidente, insa doamna pe langa care trecusem la intrare, singura cu prezenta vizibila aici, ne iese in cale – de fapt intrand in biserica, dinspre pangarul de la intrare – si ne lamureste in aceasta privinta. Locul era atat de discret, incat ne trezeste admiratia, alaturi de o serie de cutiute cu modele de acatiste, loc in care sa te gandesti la toti cei pe care vrei sa-i porti in rugaciune, dar atat cat sa nu deranjezi prea mult rugaciunea obisnuita a bisericii, a parintelui, cu o lista care sa para interminabila. Dumnezeu ne stie pe noi, cu toti ai nostri, cunoscuti si intalniti… ne zicem, oprindu-ne la numele noastre. Si, poate ca vroiam sa iesim, fara sa ne intoarcem mai pe seara, atunci cand aveau sa se aprinda luminile atat de frumos incat sa ai impresia ca toate cele care lumineaza exteriorul bisericii, patrund prin zid, in interior – stim de anii trecuti ca, pe inserate, aici, lumina reflectata pe exteriorul bisericii este atat de calda, ca ai impresia ca te afli inaintea unei lumanari aprinse, imbracata in auriul Ortodoxiei curate. Imi vine usor sa va invit pe toti sa va convingeti personal de acest lucru. Dar, nu apucam sa facem un nou pas spre pridvor, ca, inclinand din cap si lasand sa se inteleaga ca ne luam „la revedere” de la femeia aflata inca langa noi – stergand si purtand in mana o vaza de flori, probabil pentru soleea de langa sfantul Altar sau pentru racla sfintei – aceasta ne invita pe un ton si cu atitudine rar intalnite in ziua de astazi: Stiti… (cu o oarecare sfiosenie) ca, astazi, pe seara, va asteptam cu noi, la slujba. Va fi si procesiune pentru Sfanta Mucenita…
parinti slujitori Biserica Belvedere Bucuresti 2012 Ii confirmam cuviincios ca stiam, inclinam din cap si iesim, insa glasul si privirea acesteia ne-au marcat profund. De regula, si se intampla des asta – mergand la multe biserici, avem deja o oarecare cunostinta – desi este vorba despre acelasi mesaj, in general, cei ce ajuta pe langa biserici prefera sa formuleze invitatii cu nuante mai incisive, riscand sa para agasante, pentru a prezenta avantajul participarii la slujbe, modul in care parintele si-ar face datoria si cat de bine ti-ar prinde rugaciunea – dar acum, invitatia a fost exact ca atunci cand ai fi avut ocazia sa stai de vorba in mod direct cu sfanta mucenita, trecand dincolo de pragul rugaciunii, cu bunatate si bunacuviinta, cu normalitate si firesc. O unda de lupta si de maturitate apare din nou, de data aceasta din chipul si privirea, din vocea si zambetul discret, ale acestei doamne. Si, cum ai fi putut sa mai refuzi si asta… Cunosteam aceasta stare si atitudine, inca din vremurile in care, alaturi de un parinte tanar, tineri si noi, ne adunam cativa prieteni si ne deplasam vreo 50 de km sa ajutam la ridicarea unei case parohiale, in curtea unei biserici, impreuna cu alti tineri sau foarte tineri localnici, si ea atacata de vremuri, fara vreun ban, de nicio parte – ca numai Dumnezeu stie cum de s-au si reusit toate. Pe atunci, dupa ore intregi de zidit, de invartit la betoane si de tras la lopata, ne retrageam seara in micuta bisericuta de sat, ne scuturam pe cat se putea pe hainele de lucru – primul si cel obligat sa se schimbe in vesmintele de slujire, ne parea dezavantajat din cauza asta, fiind parintele – si, obositi franti, cantam in cor cantarile vreunei vecernii sau unui acatist, dupa cum se nimerea la timp. Zambetul usor obosit si atitudinea in rugaciune sau macar in biserica (cine mai stie cat ne rugam noi atunci?), de pe chipurile noastre, aveam sa le reintalnesc acum, aici, la slujitorii acestui Altar, la oamenii care ii sunt aproape parintelui si bisericii, si din nou rod al admiratiei, l-am imprumutat, la randul nostru, ca altadata, de la ei, in scurt timp.
Vecernia a inceput la ora 18, slujind mai multi preoti, si tot ce am aflat atunci era doar ca unul dintre acestia venea dintr-o parohie alaturata, dar atmosfera demonstra aceeasi demnitate, chiar si dupa ce mai multi credinciosi au inceput, pe rand, sa isi ocupe locurile pe care se pare ca le cunosteau dinainte – cateva scaune modeste, dar legate intre ele ca infratite, se aflau de o parte si de alta a interiorului bisericii. Gazde desavarasite, „doamna de mai devreme” si o alta femeie care parea sa o ajute, recunscandu-ne, cu acelasi zambet si cuviosenie, ne invita sa ne simtim ca acasa prin cateva indemnuri discrete. Slujba a reusit sa fie transmisa in direct pe internet, in mod minunat, de-a dreptul o minune(!) fiindca vazusem deja ca ne aflam intr-un ansamblu asemanator cutiei ideale a lui Faraday – un mediu ecranat total de campurile de interferenta exterioare; o cutie de ecranaj – din cauza platformelor orizontale din tabla, parti componente ale schelei montate in interiorul bisericii, legate la o masa comuna prin stalpii verticali, mascati frumos cu folie aurie de catre cei din biserica, de pardoseala din piatra a acesteia. Mici nise, de suprafata patrata, cu o latura de cel mul 50 cm, probabil atat cat sa se poata strecura pictorii, lasau sa se intrevada alte straturi, succesive, ce se ridicau, unul peste celalat, paralel, pana la inaltimea turlei centrale (am numarat aproximativ 3 podine de metal, din tabla cutata). Atat picioarele schelei, care inconjurau stalpii originali ai bisericii, cat si toate celelelalte elemente de sustinere erau atat de bine mascate si impodobite cu panze cu icoane pictate, ca ai fi putut recunoaste ca ineditul specific ansamblului poate reprezenta si un avantaj in momentul de fata (ganditi-va ca icoanele originale continua sa fie atacate de petele prea evidente de mucegai). Cum de a fost posibila transmisiunea efectuata seara, dar, si mai mult, cea de a doua zi, a Sfintei Liturghii, ramane in continuare un mister, fiindca a transmite inseamna a avea acces la exterior, mai ales ca pana si transmisiunea procesiunii in jurul bisericii ne daduse ceva de furca…. Oare, sa inceapa sa fie un avantaj ca mediul din interiorul bisericii sa fie cat mai bine „ecranat”, izolat, de mediul exterior? Ramanem cu intrebarea in minte si continuam sa sfidam legile stiintifice ale fizicii…
procesiune Sfanta Mucenita Ecaterina Biserica Belvedere Bucuresti Dupa Vecernia care a continuat sa incalzeasca sufletele oamenilor, si care ne-a apropiat mai mult de acestia, incepand sa-i cunoastem, chiar daca doar din priviri schimbate cu diverse ocazii, ne dam seama ca devenim de-ai casei. Parintii slujitori – 2 sau 3 – se alatura in rugaciune parintilor care slujesc in mod regulat in aceasta biserica si se inscriu perfect in atitudinea demna si plina de incredere a locului. Procesiunea care a a urmat, in jurul bisericii – acum ne-am convins ca se afla de-a dreptul in mijlocul unei foste intersectii – a pastrat aceeasi atmosfera de solemnitate si bucurie inmagazinata in suflet – reflectata cateodata, „scapata” in exterior, ba prin privirile celor doua tinere maicute care au venit special, la invitatia parintelui – caci asa sustine el ca se cuvenea – sa poarte pe brate racla unei fecioare de rang inalt, ba prin „mandria” zambitoare si „sfioasa”(?) a celor care duceau prapurii si icoana Sfintei Ecaterina in propriile maini, ba prin privirile ascunse spre pamant ale celor care o conduceau in alai, cu candele aprinse in mana. Luminile din exterior, despre care aminteam mai sus, incalzeau totul in auriul recunoscut, atat de ortodox. Zarim cu aceasta ocazie si ca, atunci cand s-a ocupat de imprejmuire, parintele a a tinut cont de arhitectura cladirii, dar nu cerem amanunte, fiindca linistea de aici nu se cade sa fie tulburata de interviuri sau de alte intrebari lumesti.
A urmat acatistul Sfintei Mari Mucenite Ecaterina. Poate ca este primul contact indelungat intre privirile noastre, ale celor prezenti, si cele ale parintelui paroh, de pana acum. Icosurile si Condacele, grupurile de versete sau randuri ale Acatistului, ne asigura acest privilegiu. Il recunosc imediat, inscriindu-se – sau poate ca de aici porneste totul – in infatisarea generala a prezentei de aici, caci putea fi indentificata, la un moment dat, toata aceasta multime de oameni (desi nu foarte multi), cu o singura persoana, si revin aici, impartasind aceeasi stare de spirit – ma abtin sa folosesc „duhovniceasca”, pentru a nu ma rezuma strict la starea de rugaciune atunci cand generalizez – decenta, buna cuviinta si rezervare, o unda de regret poate pentru prezenta destul de redusa, dar castigata de bucuria valorii prezente, o unda de oboseala dupa munca poate prea multa, castigata de satisfactia si speranta de dupa…
copilasii din multime Si a doua zi m-am putut convinge de asta – din nou, participand la slujba, transmisa si ea – cand, prin predica sa, preotul paroh, parinte pentru obste, din care si noi acum ne simteam parte, a reusit personal sa dezvaluie, de multe ori involuntar, experientele si greutatile trecute sau inca netrecute in totalitate. (Slujba s-a tinut cu usile deschise.) Speranta si bucuria au fost marturisite de acesta prin minunile pe care personal le-a trait – expuse si ele in cuvantul sau – dar limitate, inteligent si smerit (caci tot vorbim de o sfanta mucenita caracterizata de astfel de aspecte), doar la atat cat sa nu influenteze cumva prin ele, credinta si libertatea proprie a gandirii omului care stie si crede in masura sa, particulara. Odata cu minunea nasterii de prunci, amintita in relatarea experientei traversate personal de parintele Liviu Popa – acesta fiind numele parohului – adunam fiecare in mintea noastra si propriile minuni, poate unele atat de mari incat ne temem sa ni le si reamintim, cu sfiala si greutatea celui temator ca nu cumva – se prea poate – sa nu fi stiut sa multumeasca in modul cuvenit, dupa aceea… Zambetul ni se imprima si noua pe chip, intelegand si felul rezervat, si ascultam cuvantul de incheiere deosebit, prin care parohul – de acum, Liviu – ii invita PE TOTI CEI PREZENTI la masa sa (numita deseori agapa in Biserica noastra, dar cateodata rezervata, prin alte parti, doar oaspetilor mai de seama), „atat cati si cum incapem, caci mesele si spatiile nu fusesera numarate, la fel cum nici persoanele prezente nu au avut un numar”. Incercam sa „scapam” de copilasii dornici sa se vada in camere de filmat (cu varste intre 3 si cel mult 10 ani), care ne incojurasera bucurosi, inchinandu-se la icoanele si la preotii pe care ii zareau, acum, in monitoare. Ii lasam sa-si explice pozitiile si cadrele in care se vedeau – o discutie cum nu va imaginati de serioasa, pentru varsta lor – ba ii mai ajutam si noi cu unele explicatii si incercam sa ne asezam in ordine cu toate, din nou pe pamant, dupa maturitatea castigata prin momentele inaltatoare….
Se prea poate ca pictura sa ramana "o ispita a bisericii", dupa cum remarca parintele din istoricul acesteia, sau se prea poate ca lumea „libera” sa fi ramas mai mult decat ar fi trebuit intr-un oras capitala, „inchisa” in locasurile ei, dar bucuria prezentei aici, a celor care, atatia cati au venit au stiut de ce trebuie sa vina, sfiosenia si bunul simt la care nu vreau sa nu revin, zambetul cuvios imaginat de multe ori doar in icoane, prezent pe chipul comun al celor de aici, pastoriti de un paroh, parinte indragit ca Liviu, ne lumineaza alaturi de chipul unei sfinte mari mucenite, muncite si ea indelung, prin cuvintele prea bine cunoscute si prea neinsemnat ramase, de multe ori, printre binecuvantarile Invierii, in randuiala Utreniei fiecarei Duminici:

Binecuvântat eşti, Doamne…
Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul şi a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeţi, ci Apostolilor spuneţi învierea.
Binecuvântat eşti, Doamne…

– un articol pentru AGENTIA de STIRI Lacasuri Ortodoxe de: KSLCatalin (27 noi. 2012)

Parintii care au slujit: Pr. Popa Liviu (paroh), Pr. Costea Gheorghe, Pr. Costea Tanasache, Pr. Tica Serban…

Aflată în apropierea Pieței Crângași din București (zona cartierului studențesc Regie), Biserica Belvedere este o bijuterie arhitectonică a perioadei interbelice, remarcându-se, atât la interior, cât și la exterior, prin detaliile cu care a fost împodobită și echilibrul proporțiilor construcției. În ultimii ani, s-au efectuat lucrări de renovare, acestea ajungând în prezent, la stadiul de refacere a picturii.

Cei care doresc să sprijine eforturile parohiei Belvedere, compusă mai ales din pensionari și salariați cu venituri mici, pot dărui după putință, în contul Bisericii Belvedere, deschis la BCR Sect. 4, Bd.Libertatii nr.1, IBAN Lei: RO41RNCB0069007665720001.

IMPORTANT: pe langa cei prezenti in mod direct in Biserica Belvedere, in total, prin intermediul transmisiunii in direct, la vecernie, procesiune si Sfanta Liturghie au fost alaturi de noi si de parintele paroh, dar in special aproape de moastele Sfintei Mari Mucenite Ecaterina, astfel, mai multe mii de persoane (conform statisticilor oferite de serverul nostru din SUA, s-au numarat in intervalul de timp amintit… peste 140.000 de accesari de pagini care aveau pe ele playerul cu transmisiunea live pe autoplay). Acestora li s-au adaugat si abonatii de toolbar (peste 7.800, imposibil de contabilizat exact). S-au primit mai multe telefoane de multumire si salutari, atat pe adresa redactiei noastre de stiri, cat si pe adresa parintelui paroh, din SUA, Australia, Elvetia, Italia, Marea Britanie, Moldova, Franta, Spania, Turcia, Canada si alte tari (le-am enumerat in ordinea apelurilor si evidentelor statistice)… In urmatoarele zile, vizitatorii Lacasuri Ortodoxe vor putea urmari in programul TV Lacasuri Ortodoxe, inregistrari (dupa ceva montaj) de la Vecernia cu Litie, Acatistul si procesiunea cu moastele Sfintei Mari Mucenite Ecaterina, dar si de la slujba Sfintei Liturghii. In momentul de fata, acestia pot urmari inregistrarile brute ale unora dintre slujbele transmise in direct din Biserica Belvedere, cu aceasta ocazie. Nu uitati si de albumele foto, continand peste 130 de fotografii, in detaliu, si slide-urile alcatuite special pe marginea acestui articol, prezente in pagina de fata.

AGENTIA de STIRI Lacasuri Ortodoxe

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.