Rob sau fiu al lui Dumnezeu?

Am constat ca, in ultima perioada, pietismul ortodox a capatat o noua forma de manifestare, ce imi aminteste de un anumit tip de “mortificare” trupesca si mai ales spirituala, specifica occidentului catolic medieval. Astfel, urmand o “tendinta” duhovniceasca noua, tot mai multi crestini au devenit adeptii “robiei”. Peste tot pe unde te invarti, in universul virtual al Ortodoxiei romanesti, intalnesti din ce in ce mai multi adepti ai acestui gen de evlavie.

Sunt servite, intr-un talmes-balmes de-a gata sau preluari din tratate si carti de spiritualitate ortodoxa, acele idei care converg, in mintea unora, principiului conform caruia noi, crestinii, suntem doar niste robi demni de toata rusinea. Nu meritam nimic bun sub soare si, mai mult, ne vom pastra aceasta stare de rob pana la mormant; ca, dupa mormant, Hristos saracul o vrea El sa ne pastreze si in Imparatia Sa, tot asa, deci noi ce sa facem? Ne supunem.

Cred ca aceasta noua gaselnita duhovniceasca a unor minti “luminate” din Ortodoxia autohtona nu este doar gresita ci si periculoasa.

Cunoasterea si recunoasterea starii noastre pacatoase sunt un lucru necesar pentru fiecare dintre noi, dar de aici si pana la a te “lauda” chiar cu starea de robie, este o distanta mare.

In unele discutii, purtate cu “apologetii”, acestui nou curent ideologic, atunci cand am incercat sa explic si cealalta parte a aspectului vietii noastre pe pamant, am fost bombardat de citate scripturistice si am fost tratat cu un soi de furie duhovniceasca de o asemenea intensitate, incat ma ingrozesc de ce poate adaposti Biserica Lui Hristos. Nebunii pentru Hristos au devenit o amintire. Furiosii credintei si inchizitorii Tipicului le-au luat locul.

Acesti oameni nu fac o diferenta clara in ce priveste starea de “robie” inaintea lui Dumnezeu. Ei cred ca doar simpla etichetare sau turnare de cenusa in cap, creeaza o stare vizibila si justificativa inaintea Creatorului. Ei cred ca toti acei Sfinti Parinti, monahi, sihastrii sau orice alti traitori ai Bisericii foloseau cuvantul “rob” ca sa arate o stare permanenta in care se afla omul fata de Dumnezeu. Gresit! Sfintii Parinti folosesc cuvantul “rob” ca sa scoata in evidenta felul in care ei se vad inaintea Domnului, la un moment dat.

Adica, una este cand eu spun despre mine, intr-o stare de smerenie adevarata fata de bunatatea imensa a lui Dumnezeu, ca sunt un rob si nu merit bunatatile Lui, si alta este cand fac din aceasta marturisire, o STARE PERMANENTA.

Ce ne place mai mult sa fim inaintea lui Hristos: Robi sau Fii?

Daca marturisim ca suntem in continuare robi, atunci nu luam in seama Jertfa lui Hristos pentru noi. Pe Cruce, lanturile starii noastre de robie au fost rupte. Suntem, prin Jertfa Fiului, traitori in Casa Tatalui Ceresc, si depinde doar de noi daca cerem partea noastra de avere si plecam in lume, pentru a fi “liberi”, sau stam alaturi de Parintele nostru.

Una este sa fii rob pacatului si alta este sa fii rob fata de Dumnezeu.

Da, inca se folosesc in cartile de slujba, rugaciuni si alte cantari din Biserica, de termenul de “rob”, dar personal cred ca persistarea in a considera ca aceasta este pozitia noastra fata de Dumnezeu, este o greseala imensa.

Nu vreau sa considerati ca as dori sa reformez eu ceva. Doamne fereste!

Vreau doar sa va fac sa intelegeti ca, de la Golgota si pana la sfarsitul lumii, noi suntem FII al lui Dumnezeu, rascumparati cu Jertfa… si inca ce Jertfa!

Eu sunt Fiu al lui Dumnezeu! Fiu prin infiere.

Imi amintesc o intamplare din timpul pastoratiei mele intr-un sat Dobrogean.

Doi batranei, de altfel evlaviosi nevoie-mare, se certau pe o parcela de pamant de ceva vreme si nu mai incapeau la aceeasi strana, la Slujba.

Vazand eu cum ceva s-a schimbat in atitudinea lor, am aflat de la nevestele acestora pricina racirii dintre cei doi barbati. Intr-o duminica, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, cand au venit sa se miruiasca, le-am spus sa ramana putin, pentru ca aveam a le spune ceva. Biserica s-a golit si, dupa ce au plecat toti si am ramas doar cu ei, i-am poftit pe doua scaune, in fata mea, si direct, fara introducere, il intreb pe unul dintre ei:

– Nea Vasile, stii Tatal Nostru?

– Da parinte!

– Ia spune-l.

Si se apuca omul nostru sa il zica. Dupa ce termina il intreb si pe celalat batran:

– Nea Gheorghe, matale stii Tatal Nostru?

– Cum sa nu, parinte!

– Ia spune-l si matale.

Se apuca omul nostru sa il spuna frumos si lin. Nu apuca, insa, sa rosteasca decat: “Tatal Nostru…” ca il si opresc brusc, intrebandu-l:

– La care Tata te rogi matale bre?

– Pai, la Tatal nostru.

– Care?

– Pai, Care este in Cer.

– Pai si Al lui nea Vasile e tot acolo. Sunt doi Tati?

– Nu parinte, zice nea Gheorghe. Este unul singur.

– Adica – zic eu – te rogi tot la Tatal lui Nea Vasile.

– Pai da.

– Atunci, daca aveti acelasi Tata, inseamna ca sunteti frati, nu?

Oamenii au lasat capul jos. Lectia fusese administrata. Si-au cerut iertare, s-au imbratisat si, ca sa imi arate ca s-au impacat, pe locul cu pricina au ridicat o Troita.

Este doar o intamplare din viata reala. Nu mai cotinui cu argumentatii searbede. Inchei amintindu-le adeptilor “robiei” doar ca Rugaciunea Domneasca este imaginea sublima a adevaratei noastre STARI inaintea lui Dumnezeu.

– pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe: un articol de contributor Preot Daniel Ivan