Ce fel de Biserica ne dorim, primim si suntem de fapt?

Au trecut aproape 2000 de ani de cand un mic grup de “proscrisi”, ucenici ai unui “Razvratit”, printre multi altii care umblau prin Iudeea ocupata de Imperiul Roman, inspaimantati si abandonati asteptau Minunea promisa de Cel Care le fusese Invatator si Indrumator.

Minunea a venit in chip de Limbi de Foc si, in acest fel, a aparut cea pe care astazi cu totii o numim: Biserica Crestina.

In aceste doua veacuri scurse de la fondare, Biserica lui Hristos a cunoscut o multime de incercari si de ispite in toata lumea. A cunoscut, pe rand, prigoana, tulburarea, ruperea, alienarea si iata ca a venit din pacate si vremea disolutiei din interiorul ei.

Biserica lui Hristos, formata din clerici si credinciosi, a intrat intr-un stadiu de disolutie morala la nivel global, de pierdere a increderii oamenilor atat in cler cat si in ea insasi, ca reprezentanta sociala. Sunt din ce in ce mai multi oameni la talciocuri si targuri duminicile decat la Sfanta Liturghie. Nu trebuie sa ne pacalim neaparat cu aparenta "evlavie" colectiva, produsa, de exemplu, de hramul unui Sfant cu renume, atunci cand Romania pare un colt de Rai pe pamant. Pana si in randul acestora ii vezi pe unii ca se imbata practic cu apa rece, demonstrand un soi de spirit de piata, mercantil si dornic de castig, chiar si "spiritual". Imi vin, astfel, in minte trei intrebari:

1. Ce fel de Biserica ne dorim?

Pare sa avem cel putin trei variante de raspuns, pentru aceasta intrebare.

• Mai intai, sunt acei oameni care si-ar dori o Biserica de cersetori, a clerului care sa umble in sac si zdrente, o Biserica aflata sub papucul celor puternici si… la cheremul tuturor. Ei sunt convinsi de faptul ca Biserica, nu numai ca trebuie sa ii slujeasca pe ei, ci mai mult, trebuie sa fie intru totul la dispozitia lor. Preotul este, pentru ei, un simplu instrument de care sa te servesti. Acestia isi doresc o Biserica sacrificata pe altarul propriilor lor pofte.
• Mai sunt si cei care vad in Biserica doar institutia in sine. In mintea lor, fac din clerici niste simpli functionari publici. Cei care intra in aceasta categorie considera just sa critice Biserica, cand si unde doresc ei. Dau sentinte, ofera solutii pentru o asa zisa “primenire” a atmosferei nu tocmai “moderne” a Bisericii, pun la zid si critica totul. Ei se doresc niste repere morale ale societatii, niste reformatori moderni care, considerand ca platesc din buzunarul lor clerul Bisericii, au si dreptul sa faca ordine in interiorul ei, dupa bunul plac. Ei uita ca Biserica are de 2000 de ani grija de ea insasi si, mai ales, exact de unii ca ei. Uita ca maica tine la piept pruncii, hranindu-i, si nu invers. Dar, daca este la moda sa arunci cu pietre, acolo unde ar trebui mai intai sa intelegi ce se intampla, de ce sa nu o faca si ei?
• In fine, a treia categorie este formata din cei care isi doresc sincer o Biserica asemeni celei din primele veacuri crestine. Fac greseala insa sa confunde fastul cu maretia, cultul cu credinta adevarata. Ei slujesc, in fapt, unui arhetip si nu unei Biserici reale. Pentru ei, clerul este, nu doar curat, ci si sfant, uitand ca sfintenia se dobandeste. Tainele sunt savarite prin cler, deci nu preotul transforma vinul si painea in Sangele si Trupul Lui Hristos, ci Dumnezeu. Confuzia creata este majora si periculoasa. Este, ca si cum am spune ca un tamplar nu face doar scaunul, ci produce chiar si lemnul. Astfel, ajung sa isi anuleze luciditatea vizavi de faptele unor clerici, in asa masura incat arunca totul in spinarea unei ascultari oarbe. Uita, sau nu stiu, ca ascultarea inseamna, in principiu, manifestarea suprema a iubirii. Supunerea inseamna robie, ascultarea inseamna libertate. A-ti exprima o nemultumire fata de comportamentul gregar al unui cleric, nu reprezinta un pacat. Sintagma, conform careia: “Are cine sa il judece pe parinte.”, sta doar intr-un picior. A iti judeca aproapele, insemna inainte de toate, a infiera si a critica, la cel de langa tine, acele manifestari si actiuni pe care noi insine le facem si la care nu putem renunta, cerand in schimb, celui criticat, sa fie corect. A-ti exprima, insa, o nemultuire fata de o stare de fapt, este nu doar indreptatit ci si ortodox. Asadar, acesti crestini fac, din Biserica, un soi de “idol”, slujind imaginii acesteia, si nu sensului ei real. Fara sa isi dea seama, sau poate din prea multa evlavie fara de pricepere, se inchina doar unui “chip” fixat undeva in propria lor imaginatie sau nadejde.

2. Ce fel de Biserica primim?

Aici lucrurile deja se cam complica.

Primim, desigur, o Biserica conforma si mai ales corecta, din punct de vedere liturgic. Crestinul nu duce lisa de preot, de slujbe, de procesiuni si alte asemenea. Mai primim, pe langa aceasta, si doza de fast si stralucire, necesara sufletului – componete care dau Bisericii forta si reprezentanta.

Au, crestinii de astazi, indeplinite toate “poftele” spirituale: tamaie de toate soiurile, carbuni – cu si fara tamaie – icoane pictate sau nu, literatura mai mult sau mai putin ortodoxa, miruri de toate mirosurile, metanii autohtone sau importate din China, candele pe ulei sau cu bec ori led, iconite magnetice pentru frigider sau cu lipici pentru bordul masinilor… Lista este enorma si ametitoare. Insa… credinta nu isi gaseste deplinatatea nicidecum in tarnoseli dosite prin portofele, in busuioc pus pe la icoane sau in crucifixe cu ventuza, agitate de parbrizul masinilor. Toate acestea sunt doar mijloace de manifestare a credintei si iubirii de Dumnezeu.

Primim, de la Biserica, certificate de botez si de cununie, si devenim mai increzatori in peticul de hartie, decat in Sfanta Taina. Asta seamana cu ideea unora de a trece si religia pe Cartile de Identitate. De parca ortodoxismul meu ar consta, dupa aceea, in mentionarea lui pe un act. Ortodox, esti sau nu esti! Faptele vorbesc pentru tine, si nu actele.

3.Ce fel de Biserica suntem de fapt?

Acum, vine raspunsul si la cea de a treia intrebare.

Avem o Biserica Sfanta si Drept Maritoare. Avem Biserica strabunilor nostri. Biserica celor care au fost dati la fiare, au fost chinuiti si omorati, dar si a celor care au luptat pentru pastrarea Adevarului vestit de ea si in ea. Avem Biserica Trup al lui Hristos, din care facem parte TOTI si de grija si de buna chiverniseala a acesteia vom da socoteala lui Dumnezeu, impreuna. Cu totii suntem iconomi ai Bisericii.

Acesta Biserica avem, si daca nu este ea intocmai, vinovati suntem noi toti. Este usor sa arunci cu pietre in cler, dar este mai greu sa porti raspunderea clerului. Preotul nu este un functionar. Da, sunt in randul clericilor si unii care au sarit gardul, dar asta nu generalizeaza problema. Daca ar exista o criza in clerul ortodox de la noi, aceasta nu poate fi una morala. Este, inainte de toate, una de valoare. Poate ca usurinta cu care este posibil sa se intre astazi in randul clerului este socanta, si poate aici ar trebui lucrat cel mai mult. Preotia nu trebuie sa fie un deziderat social. Ea trebuie sa fie, inainte de toate, o CHEMARE. Adica sa simti in forul tau interior ca asta, si doar asta, vrei sa faci pana la moarte. Iar atunci cand o vei fi primit, sa nu uiti ca vei da socoteala Lui Hristos pentru ceea ce ai cerut de la El.

Daca astazi, imaginea Bisericii globale are de suferit, este pentru ca e posibil ca unii dintre cei care sunt pusi sa o apere si sa o intareasca, de fapt sa o tradeze. Sa profite de pe urma Ei, murdarindu-i Chipul Sfant. Biserica trebuie sa fie asemeni unei oglinzi in care sa ne privim cu sinceritate si, in care, chipul nostru duhovnicesc sa se reflecte in toata curatenia lui.

– pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe: contributor Preot Daniel Ivan