CONTRIBUTOR: Criza morala – o dilema veche (Pr. Alin-Cristian Preotu)

Chiar titlul acestui subiect vorbeşte, de la sine, despre tema şi fenomenul pe care dorim să le analizăm. Cu toate acestea, ne întrebăm adesea: "avem o criză?" sau "a fost?". "Va mai fi criză" sau "este un proces continuu, cu maxime și minime, cu intervale staționare?".

Ne referim la omul, ca subiect, aflat în criză şi la fenomenul care generează criza.

Ca fenomen, criza morală este o poveste veche, de când exista omul. Am putea afirma, cu simţ de răspundere biblic, că omul, imediat condiţiei sale paradisiace – după izgonirea din Eden, după cădere – a intrat sau a devenit subiect aflat în criză.

Deci, fenomenul îşi are originea în păcatul primordial şi, ca proces, îşi are desfăşurarea seculară şi înainte şi după Hristos; numai că, după venirea lui Hristos în lume "poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Matei 4,16), “dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina; pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3,19).

Prin urmare, dilema este tocmai aceasta, că omul, ca subiect moral, se poate afla în criză, trăind în întuneric, pe de o parte, adica neştiind legea lui Dumnezeu, adevărul, poruncile, sau se poate afla în criză trăind, nu în lumină, ci la lumină, dar o lumină care vine din afara fiinţei sale şi nu dinlăuntru, care-l luminează cumva, din afară – de la ceilalţi, dar nu-l pătrunde, pentru că nu doreşte acest lucru, pentru că s-a opacizat prin patimile sale şi nu vrea să se schimbe. El „vede” această lumină, aude adevărul care „se vesteşte”, dar le ignoră, devenind „nesimţitor”; este o formă de „învârtoşare a minţii” şi de „împietrire a inimii”, dar cu „bună-ştiinţă”. Cazul cel mai grav este când este „pus în faţa evidenţelor” şi refuză sistematic, cu obstinaţie, mâna întinsă, persistând îndărătnic în greşeală, în rătăcire; el scade, cade şi decade – căderea lui fiind acel „urcuş în jos” pe povârnişul mândriei, de care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa.

Lumina care vine din afară poate „să orbească”, în primă instanţă, cum l-a orbit pe Saul pe drumul Damascului, când vine dintr-o dată, subit şi fără pregătire, şi poate „să lumineze în întuneric” (Ioan 1,5) o conştiinţă, pentru a deveni “luminat”, aşa cum a devenit Sf. Ap. Pavel, ulterior.

Deci, aş îndrăzni să definesc fenomenul de criză, ca având două faze: una nocturnă și alta diurnă. Binenţeles că, atunci când vorbim de diurn, respectiv nocturn, nu ne referim la lumina naturală de la soare, de succesiunea zilelor şi a nopţilor, ci de lumina supra-naturală sau supra-firească care vine de la Hristos-Lumina lumii, de prezenţa sau absenţa luminii spirituale a Duhului Sfânt, de cele două etape ale iluminării noastre cuprinse în intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului la această chemare.

Este aidoma relatării paradisiace, când după cădere, Adam şi-a dat seama că “este gol şi s-a ascuns” la auzirea “glasului” şi a chemării lui Dumnezeu. “Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46), “Cel care umblă în întuneric nu ştie pe unde merge, umblaţi cât aveţi lumina” (Ioan 12,35) – au fost şi sunt îndemnul Mântuitorului, care nu se referea la activitatea cotidiană a omului, la lucrul săvărşit la lumina zilei, ci la starea celui care trăieşte fără Hristos şi care, auzind chemarea, vine la Hristos pentru a trăi în şi cu Hristos, în lumina care vine de la El – „Soarele dreptăţii”- dinlăuntru, Hristos fiind Calea – ca direcţie şi scop, Adevărul – ca lumină şi cunoaştere, şi Viaţa – ca cel mai real şi mai autentic mod de a trăi.

Consider că, afirmaţiile Domnului nostru Iisus Hristos despre Sine : ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6) şi „Eu sunt Lumina lumii”(Ioan 8,12) şi formula ortodoxă de viaţă trăită sunt cheile care deschid un orizont de iubire fericită şi eliberatoare, omului modern aflat în criză, captiv într-o condiţie paradoxală: prizonier – într-o lume liberă, încătuşat – deşi îşi face liber toate voile, nefericit – deşi are acces neîngrădit la toate experienţele, neiubit şi lipsit de iubire – deşi iubirea nu mai este un tabu, ci se afla pe buzele tuturor, măcinat de gânduri şi de întrebări fără răspuns – deşi lumea este plină de descoperiri, de ştiinţe, de informaţie şi de cărţi, prins în conflicte de tot felul – deşi în lume este pace, flămând şi însetat – deşi pe pământ sunt atâtea bunătăţi…

Lista poate continua, însă nu rămâne decât un inventar al celor trecătoare, vremelnice, care oricâtă strălucire ar avea, oricât ar cădea sub simţuri, desfătându-le, sunt pe cât de imediate, pe atât de efemere, de iluzorii, de fade, în ultimă instanţă, pentru ca, în final, să devină amare.

Tocmai, lucrurile care au aparenţa unei vieţi reale, palpabile, trăibile, sunt “umbră şi vis”, pentru că, paradoxal, chiar ceea ce vedem şi pare a fi real este himeră, iluzie, iar ceea ce nu vedem şi pare ireal este adevăr, consistenta, trainicie, durabilitate. Am putea spune – parafrazând zicerea că “lumea este visul lui Dumnezeu”, întrucât El a creat şi poate crea tot ceea ce imaginează raţional, conform Raţiunii Sale divine – că, şi pentru om, lumea este visul omului, “visul ce-am visat”, dar oniric și într-un mod iraţional. Explicația rezidă într-o deturnare atât a rațiunii, cât și percepției, întrucât, omul aflat în criză nu mai deosebeşte realul de imaginar, efemerul, de ceea ce este veşnic, nu mai înţelege raţiunile divine din lumea creată, ci rămâne doar în zona de “umbră şi vis”, pentru că ceea ce percepe el, din lumea sensibilă, are un caracter înşelător. După exprimările poetice: “ochiul te minte”, iti dă aiureală – “mintea te înşeală”, ori îmbată simţurile – “mustul patimilor”, după cum descriu aceste stări, părinții filocalici.

În general, plăcerea ridică simţirea la exaltare, într-o zonă care nu poate fi descrisă prin raţionalitate și luciditate ci, mai curând, la un soi de “beţie psihedelică”și halucinanta. De aceea, omul care trăieşte în desfătări lumeşti este asemenea unui om aflat în transă, se afla intr-o stare vecină cu nebunia. De altfel şi Mântuitorul i-a zis celui care trăieşte în desfătări: ,, Nebune!…” (Luca 12,20).

Omului, abia când închide ochii în rugăciune, i se deschide în faţa adevărata lume şi începe să vadă, devenind “exprimabile cele neexprimabile şi înţelese cele de neînţeles” (Sfantul Simeon Noul Teolog – "Discursuri teologice şi etice"); Cât timp stă cu ochii deschişi spre lumea din afară, “văzând nu vede şi auzind nu aude”.

Sfantul Apostol Pavel, referindu-se la această stare, ii îndemna pe toţi, zicând: “ Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele care nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele care nu se văd sunt veşnice” (Corinteni 4,18).

Aşadar, criza se manifestă la omul de azi în preocuparea sa excesivă pentru cele din afară, in ancorarea lui obsedantă doar în cele pământeşti, prin reducerea sa la starea de privitor, şi nu de trăitor, de ascultător, şi nu de împlinitor al poruncilor divine, precupat de “look” (imagine) şi nu de caracterul său, de “ceea ce spune lumea” şi nu de “ceea ce a zis Dumnezeu”, ascultand disciplinat televizorul şi nu predica Bisericii sau sfaturile duhovnicului, avand obiective măreţe, aici pe pământ, dar niciun scop de mântuire în viaţa de dincolo, avand o mulţime de prieteni, dar fara sa cunoasca dragostea lui Dumnezeu şi tovărăşia sfinţilor, călătorind în toată lumea, dar fara a face măcar un pas spre Dumnezeu, avand o mulţime de cărţi şi studiind prin biblioteci, dar necitind o pagină din Biblie, zicand că omul se trage din maimuţă, dar sărmanul, tocmai prin această afirmaţie dovedind că are dreptate…

– contributor Lacasuri Ortodoxe: Pr. Alin-Cristian Preotu