Doua nelamuriri…

Poate stiti sau nu, dar pocainta inseamna, in fapt, recunoasterea pacatului sau a starii de pacatosenie, parerea de rau pentru acestea si, mai mult, marturisirea si indepartarea de pacat in esenta. In limbaj mai comum, pot spune ca definitia pocaintei ar putea fi: Intoarcerea la Dumnezeu, prin renuntarea la sine.

A crede, in schimb, sau credinta – cum ii mai spunem noi – este o stare cu totul si cu totul complexa si dificil de castigat in mod plenar. A fi credincios sau a crede, nu inseamna neaparat ce ne inchipuim noi sau, mai grav, ce am primit din generatie in generatie.

Credinta este ceva mult mai inalt si profund. Este, atat o stare sufleteasca, cat, si mai mult, un mod de manifestare sociala.

A crede, poate insemna, printre altele, si a-L primi pe Dumnezeu prin cuvant si a te increde in El in mod deplin.

Credinta nu inseamna puterea obisnuintei.

Credinta transcede cultul si manifestarile lui.

Credinta este cea care ne da putere sa mutam si muntii din loc, chiar si fizic.

Credinta Lui Hristos este modelul adevaratei credinte.

Sunt multi cei care spun cu glas mare ca si ei cred in Iisus Hristos, ca si ei cred ca a fost rastignit pe Cruce. Merg si alearga pe la procesiuni si pelerinaje. Sunt, in ochii oamenilor, intr-adevar crediciosi prin infatisare sau manifestare. In schimb, credinta lor nu este mantuitoare. Este credinta intr-un fapt istoric, in cel mai fericit caz pentru ei. Este urmarea unei cutume spirituale, perpetuate de 2000 de ani, din care multi nu inteleg mare lucru.

Am fost acuzat ca sunt un spirit critic. Poate, dar ceea ce vreau eu nu este perfectiunea. Eu vreau doar sinceritate spirituala din partea fiecaruia dintre noi. Sa avem curajul sa ne privim in oglinda duhovniceasca si sa spunem ca si in poveste: Oglinda, oglinjoara! Sunt eu oare cu adevarat credincios, sau ma mint a nu stiu cata oara?

Sa fiu iertat pentru rima improvizata. Ne straduim sa construim ceva si ne consideram indreptatiti sa afirmam ca acel ceva este meritul nostru. Minciuna! Fara sprijinul sau acordul Lui Dumnezeu nici macar nu am fi existat.

Mai sunt altii care cad in extrema cealalta, in care tot ce fac este doar efortul lui Dumnezeu. Ei sunt simpli executanti. Cadere de-a dreapta se numeste asta. Falsa smerenie.

Calea imparateasca este cheia.

Tot ceeace putem sa facem, ne este ingaduit de Dumnezeu, pentru ca, ducand la indeplinire, sa laudam pe Cel prin care toate s-au facut si se pot face.

Asta este munca mea! Asta este realizarea mea! Auzim de multe ori aceste cuvinte si ne impaunam cu ele. Sa cantarim bine cat este de la noi si cat ne este de fapt ingaduinta de a a putea face acel ceva.

Asa si credinta. Ea, in sine, clamata sau manifestata cu ostentatie, mai mult strica.

Trebuie sa avem in vedere ca, a crede in Hristos nu inseamna a perpetua credinta in Acel Iisus istoric, in mod special, ci in Hristosul care este Mantuitorul meu si al tau, al nostru, al lumii intregi. El a primit pe Cruce plata pentru pacatul lumii. Eu si cu tine trebuia sa fim pe Cruce. El, in schimb, a fost, este si va fi Jertfa deplina pana la sfarsitul veacurilor.

Aceasta este CREDINTA.

Hristos a fost dat mortii, pentru noi, ca Jertfa deplina. In acest act suprem se gaseste esenta adevaratei credinte. Asa devine pacatosul un om mantuit care are inca de pe pamant viata vesnica.

– pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, un articol de: contributor Preot Daniel Ivan