Tratat: CANONIZAREA ÎN BISERICA ORTODOXĂ RUSA

Prin studierea naturii şi a criteriilor de canonizare ecleziastică, putem demonstra „în exterior” sfântă tradiţie ortodoxă, folosindu-ne de caracterele de sfinţenie care determină structura globală a întregii imagini hagiografice. Mai mult decât atât, fiind înţelese în sensul lor profund, aceste caractere vor dezvălui câteva lucruri din sufletul sfinţeniei ruseşti.

TIPUL ACTULUI DE CANONIZARE

„Canonizarea este actul prin care Biserica stabileşte cinstirea unui sfânt” (Fedotov, Sfinţii din vechea Rusie, Introducere, 3).

Noi trebuie să ne întrebăm care este sensul şi domeniul de aplicare al acestui act, căci nu este deloc acela de “a face un sfânt”, de a oferi astfel un grad, de a proceda la o promovare cereasca. Canonizarea este de fapt un act care s-a făcut, nu faţă de Biserica din cer, ci pentru cea pământească, pentru a invita la cinstirea persoanei canonizate în cadrul şi formele tradiţionale de cult public.

În conformitate cu randuiala bisericească, rugăciunea pentru odihna sufletului unei persoane decedate (panihida) se transforma într-o rugăciune pentru viaţă, adresată acelei persoane. Aceasta este diferenţa esenţială, marcată de Liturghia Ortodoxă, între adormitii credincioşi obisnuiti şi cei canonizaţi.

Nu toti cei adormiti sunt sfinţi canonizaţi ci acest proces de canonizare ii implica doar pe cativa. Biserica Ortodoxă admite că există mulţi sfinţi a căror slava rămâne necunoscută pe pământ, în acest veac, şi îşi exprimă această idee atunci când aceasta celebreaza sărbătoarea „tuturor sfinţilor”, adică a sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi. De asemenea, Biserica susţine că se poate şi trebuie să se ceară mijlocirea sfinţilor canonizaţi, in rugaciune. Nu le este interzis, credincioşilor, să se adreseze niciunui creştin, adormit în dreapta credinţă, pentru a-i cere mijlocire. De fapt, rugăciunea adresată părinţilor decedaţi joacă un rol important în evlavia ortodoxă.

Canonizarea nu înseamnă că privilegiul sfinţeniei este rezervat doar sfinţilor canonizaţi, sau că judecata organelor bisericeşti care pronunţă canonizarea este absolut infailibilă. Dovada constă si în faptul că Biserica Rusă a procedat de mai multe ori în decursul istoriei sale la decanonizarea şi, de asemenea, la recanonizarea persoanelor decanonizate, fără a provoca scandal în rândul credincioşilor. Ea recunoaştea, drept motiv: inducerea în eroare a organelor oficiale ale Bisericii (un caz tipic este cel al Prinţesei Anna de Kachine, canonizată în 1649, decanonizată, şi recanonizată sub ţarul Nicolae al II-lea).

Actul de canonizare nu pretinde, prin urmare, că se decide destinul veşnic al sfântului, dar se adresează Bisericii pământene, rolul său fiind, în principal, liturgic şi pedagogic. În canonizare, Biserica Ortodoxă declară că are motive serioase să creadă că mijlocirea sfântului este utilă credincioşilor şi că acestia pot să i se adreseze cu toată încrederea. În acest scop, numele sfântului este menţionat de mai multe ori în timpul Liturghiei şi, uneori, Biserica îi fixeaza chiar şi o zi de sărbătoare specială.

În cadrul acestor limite, şi fără a pretinde că este mai mult decat atât, actul de canonizare este, totuşi, de o mare importanţă practică. Credincioşii ortodocşi doresc să încredinţeze decizia Bisericii, în ideea că este, în esenţă, o uniune a tuturor în agapa divină. Dragostea frăţească, scânteierea la atingerea de har, chiar şi umilinţa, împing creştinul să-şi aplece judecata sa individuală la judecata întregii Biserici, a cărei ierarhie lumească este instituită în mod dumnezeiesc. Vorbind cu sfinţii canonizaţi, creştinul ortodox are certitudinea că se roagă „cu Biserica”, şi asta îi dă un sentiment de încredere şi de pace interioară.

Pe de altă parte, la intrarea în ciclul liturgic, figura sfântului canonizat dobândeşte, în conformitate cu caracterul Liturghiei Ortodoxe, valoarea unui „simbol real”. Sfinţii canonizaţi sunt unii dintre nenumăraţii sfinţi cinstiti ai Bisericii din cer, dar ei sunt reprezentati în mod real. Prin icoanele lor, pictate pe iconostasul bisericii, şi prin inscrisurile icoanelor facute de hagiografi, credincioşii contemplă în realitate Biserica din ceruri.

Ar fi însă greşit să credem că Biserica Rasariteană se adresează unui sfânt, ca lui Dumnezeu. Hristos este singurul Mediator şi Salvator. Dar, ea se adresează sfântului, în calitate de membru al Trupului lui Hristos, pentru a se bucura de rugăciunile lui pentru noi. În rugăciunea sfinţilor, Biserica de pe pamant, militantă şi în suferinţă, solicită ajutorul Bisericii triumfătoare a sfinţilor, în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este doar o consecinţă a principiului de comuniune a sfinţilor, pe care Biserica din Rasarit pune un accent deosebit: credincioşii sunt salvaţi unii de către alţii. Fiecare creştin poate fi co-mediator, co-mântuitor cu Hristos şi poate fi salvat prin rugăciunea pentru mântuirea tuturor şi cu ajutorul rugăciunii celorlalţi. Această convingere, care animează întreaga viaţă liturgică a creştinismului rasaritean, a fost puternic exprimată în secolul al XIX-lea de către Khomiakov: „Suntem pierduţi, fiecare ca indivizi, separaţi de ceilalţi, afirmă el apăsat şi, suntem salvaţi toţi, ca ansamblu”.

Dacă rugăciunea celor în viaţă, a unora pentru alţii, este indispensabilă, de asemenea şi cea a celor decedaţi pentru cei vii.

„Comuniunea sfinţilor (…) este de fapt un ajutor plin de dragoste, de mijlocire prin rugăciune, o participare la destinele lumii” (Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Alcan, 1932).

Sfinţii canonizaţi constituie pentru credincioşii ortodocşi o familie spirituală, a cărei prezenţă, în special în Casa Domnului, dezvoltă o atmosferă de căldură şi de sensibilitate spirituală.

CRITERIILE CANONIZĂRII

Tradiţia ortodoxă prevede ca, Biserica, pentru a evalua oportunitatea unei canonizări, să se refere la semnele obiective. Aceste semne nu sunt infailibile. Doar sfinţenia Bisericii, darul Duhului Sfânt, care a plinit promisiunea, garantează justeţea “finală” a judecatei sale. Cu toate acestea, unele semne obiective au valoare de indicii care ghidează intuiţia ecleziastică. Ele anunţă prezenţa unui har supranatural şi se manifestă prin darul Duhului Sfânt. Ele reflectă armonia perfectă a voinţei omului cu Voinţa divină, uniunea naturii sale spirituale şi trupesti, cu Lumina necreată (definiţia sfinţeniei la Sf. Simeon Noul Teolog). Aceste semne reprezintă o lumânare pusa intr-un sfesnic, care îi luminează pe toţi cei care sunt în casă (Mt 5, 15).

Trei tipuri de fapte, ale căror importanţă este egală, sunt invocate pentru justificarea canonizării oficiale :

1. curajul spiritual al sfântului, caracterul eroic al virtuţilor sale;

2. minunile;

3. în unele cazuri, starea fizică a corpului sfântului după moarte.

1. Curajul spiritual al sfântului

Acest criteriu de canonizare corespunde virtutum hieroicitas invocat în procesul de canonizare romano-catolic.

Termenul rus consacrat pentru a desemna curajul ascetic al sfântului este podvig. Podvig este un act de eroism moral şi spiritual. Podvijnik este un erou al luptei împotriva păcatului. Fiecare creştin este chemat de fapt să tindă către podvig. Întreaga viaţă creştină presupune renunţarea la lume şi un anumit grad de ascetism. Podvijnik face ceea ce oricine este chemat să facă. Dar, dacă alţii se luptă încetişor, el luptă eroic.

Ortodoxia nu are scale diferite de moralitate. Ea nu face deosebire între două moralităţi, una laică şi una monahală. Fiecare ar trebui să fie – în inima lui – călugăr şi ascet (Serghei Bulgakov, Ortodoxia, p.215). Cu toate acestea, în timp ce le solicită credincioşilor săi să se angajeze pe calea perfecţiunii şi rezistenţei ascetice în lume, Biserica Ortodoxă recunoaşte că există doar un număr mic de persoane alese de Dumnezeu pentru a fi destul de avansate. Aceşti oameni care dovedesc dragostea lor eroică faţă de Dumnezeu, mai presus de o umanitate comună, sunt sfinţii.

Eroismul spiritual al sfântului ortodox nu este neapărat o realizare a ascezei monastice, deşi voturile monahale de castitate şi sărăcie sunt considerate ca mijloace prin excelenţă de imitare a lui Hristos, în purtarea Crucii Sale. Ci, pe lângă exploatarea ascetică a călugărului, Biserica Ortodoxă recunoaşte şi alte forme de eroism spiritual ca semne de sfinţenie. Acest lucru devine evident la o revizuire a „vieţii” sfinţilor canonizati de Biserică. În afară de călugări, găsim în rândul lucrătorilor acestui secol: soldaţi, regi, principi, neveste şi mame.

Ideea de podvig, de asemenea, nu înseamnă că Biserica Ortodoxă pretinde că omul este capabil prin el însuşi să facă lucrări plăcute în faţa lui Dumnezeu. Doar omul în care sălăsluieşte Duhul Sfânt poate să îndeplinească lucuri cu adevărat bune. Pe de altă parte, este insa şi dorinţa acestor “suflete bune”, acordate la darul Duhului Sfânt.

Podvig, indicatorul sfinţeniei, este rezultatul sinergiei dintre har şi voinţa liberă a omului. Această idee, care apare în vieţile ascetice ale părinţilor din Biserica Greacă, este de asemenea exprimată de un sfânt rus modern, Serafim de Sarov, în discuţia sa cu Nicolas Motovilov asupra scopului vieţii creştine (cf. Irina Gorainoff, Serafim de Sarov, Desclee de Borower, 1979). Toate muncile creştine cum ar fi rugăciunea, postul, milostenia, privegherea -spune el – sunt moduri de a realiza adevăratul scop al vieţii creştine, darul Duhului Sfânt. Dar, “pentru a obţine cele mai bune roade, trebuie să se înceapă prin credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi prin dobândirea darului Duhului Sfânt, care ne arată calea şi ne conduce la fericire”.

În lumina acestor considerente putem înţelege, în sensul de valoare ataşată, la podvig, eroismul spiritual.

Aceasta nu este o monedă cu ajutorul căreia sfântul ar căuta să-i plătească lui Dumnezeu şi să capete har. Ci, este „un semn a ceea ce omul este capabil să facă şi, pentru care Dumnezeu îi dăruieşte în avans puterea harului” (Convorbirea Sf.Serafim de Sarov cu Motovilov).

2. Minunile

Acest criteriu, deja invocat de Sf.Athanasie, ca dovadă a sfinţeniei Sf.Antonie cel Mare, azi încă joacă un rol important între criteriile de canonizare ale Bisericii Ortodoxe. Unii hagiografi au avut tendinţa de a-i atribui un caracter decisiv. Dar, este adevărat numai în unele cazuri. Astfel, în ceea ce priveşte canonizarea sfinţilor Boris şi Gleb, primii sfinţi canonizaţi în Biserica Rusă, rezistenţa autorităţilor ecleziastice a trebuit să cedeze entuziasmului generat de două minuni care au avut loc pe mormintele lor. Dar, pentru alţi sfinţi, ca prinţul sfânt Vladimir, Sf. Anton de Pecersk, tradiţia bisericească nu păstrează amintirea niciunui miracol care le-a fost atribuit, nici înainte, nici după moartea lor.

Cu toate acestea, minunea joacă un rol important ca şi criteriu de canonizare. Aceasta înseamnă că sfântul a avut acces direct în faţa lui Dumnezeu, pentru a-I vorbi şi a-L implora. Acesta este raportul de bunăvoinţă dintre sfinţi şi Dumnezeu, pe care limba religioasă greacă il defineşte prin termenul „parrisia”.

În atribuirea darului minunilor, unui sfânt, Biserica Ortodoxă s-a gândit să nu elimine ceva din atotputernicia lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este atotputernic. Dar, pana şi un prieten uman dispune de resursele prietenului lui, deoarece el poate să-i ceară orice şi ştie că totul va fi acordat la rugămintea sa; aşa şi sfântul, prietenul lui Dumnezeu, dispune într-o oarecare măsură de atotputernicia lui Dumnezeu. După ce a renunţat la voinţa sa proprie, pentru a se uni cu Dumnezeu, el poate apela la El cu credinţă pentru tot ce consideră că este spre slava lui Dumnezeu şi binele viitor.

Libertatea, spontaneitatea, îndeplinirea unei dorinţe bune, sunt de asemenea introduse prin rugăciunea sfântului, în jocul orb şi mecanic al determinismului legilor naturale. Acest determinism nu limitează voinţa dragostei sfântului. Acest om este restabilit în stăpânirea primitivă a naturii. Minunea, în tradiţia ortodoxă nu este un capriciu, o anomalie introdusă în ordinea naturală, ci manifestă întoarcerea omului la locul său de adevărat stapanitor al pământului. Omul, înainte de cădere, avea Duhul lui Dumnezeu şi natura îl asculta ca pe stăpânul ei. El, prin pierderea puterii harului divin prin neascultare, a antrenat în căderea sa natura, pe care o cuprinde, de acum înainte, în reţeaua de determinism. Ea este condiţionată de „legi”, dar puterile ordinii pot fi oarbe şi neîndurătoare. Sfântul este un om în care Dumnezeu a reînnoit suflul vieţii, pierdut de Adam. Liber din imperiul păcatului, el reface, prin contactul său cu natura, starea sa paradisiaca de spontaneitate binevoitoare, transparenta prin raportare la realităţile spirituale. Pentru sfânt, cel puţin în anumite momente de slava, Dumnezeu nu mai este ascuns. El a înţeles că nu este nimic de neînţeles în apariţiile lui Dumnezeu, menţionate în Biblie. El înţelege noutatea acestei fraze din Geneză: „Adam L-a cunoscut pe Domnul Care se plimba prin Paradis” (cf. Gen 3,8).

Sfântul Serafim de Sarov explică în pasaje uimitoare că, „în epoca noastră, din cauza moliciunii credinţei noastre, suntem destul de departe de viaţa creştină”, care ar trebui să fie o viaţă în Duhul Sfânt, adică din punct de vedere al naturii căzute, o viaţă într-un miracol continuu.

Sfântul penetrează cursul natural al evenimentelor şi poate fi salvator al fraţilor. Prin mijlocirea sa, conform promisiunii din Evanghelie (Mc 16, 17-18), că totul este făcut în numele lui Hristos, orbirea si satanismul legate de cauzalitatea naturală, sunt inlocuite, in cazul sfantului, de supranatural, conform planului dragostei lui Dumnezeu.

Aceasta nu este o concepţie materialistă şi grosieră a religiei, aşa cum s-a susţinut uneori, anume că ea s-ar manifesta prin credinţa în minune, ca semn de sfinţenie. Desigur, sfântul ortodox, conform concepţiei tradiţionale, trebuie să trăiască într-o atmosferă miraculoasă. Dar el nu face aceste minuni ca un magician care, cu ajutorul proceselor oculte, pretinde domesticirea naturii şi a zeilor, ci evidentiaza efectele miraculoase ale credinţei şi rugăciunii. El este un umil slujitor al lui Dumnezeu, care anunţă noile vremuri, unde întreaga natura va fi eliberată de sclavie, pentru a lua parte la slavita libertate a copiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21).

3. Starea trupului sfântului, după moartea sa

Al treilea criteriu de sfinţenie este deseori menţionat, pentru că, în anumite momente, a jucat un rol important în procesul canonizării. Această stare fizică a sfântului, după moartea sa, era deja invocată de Athanasie în biografia lui despre Sfântul Antonie. Conform tradiţiei ortodoxe, sfinţii sunt cinstiti, de fapt, nu numai în spirit ci şi în trupurile lor. Această sfintire începe in timpul vieţii lor pământeşti şi, după moartea lor, corpurile lor habitează ca fiind pline de duhul care le-a animat. Ele nu sunt cadavre, ci corpuri care au început să fie cinstite si sfintite până la Înviere. Prelungirea populară a acestei idei teologice a dus la convingerea că o anumită stare a fizicului, după moarte, este semn de sfinţenie. La ruşi, se vedea un semn de sfinţenie în modul de conservare a corpurilor. La muntele Athos a avut loc, de asemenea, o recunoaştere a sfinţilor călugări, prin culoarea clară a osemintelor rămase. Acestea sunt si convingerile care explică turbulenţele şi scandalurile monahilor din Fraţii Karamazov, când au simţit miros de descompunere în cadavrul stareţului Zosima.

Dar, Biserica Ortodoxă, deşi acceptă faptul că o anumită stare a corpurilor după moarte poate fi un dar de la Dumnezeu, niciodată nu a făcut, nici în teologia sa, nici în disciplina sa bisericească, declaraţii de acest gen, de condiţii sine-qua-non pentru canonizare. Ea, din contră, luptă contra prejudecăţilor populare din această zonă, ca de exemplu, în timpul canonizării sfântului Serafim de Sarov, al cărui corp s-a descompus.

PROCEDURA CANONIZĂRII

Ca şi în alte locuri din lumea creştină, cinstirea populară a precedat întotdeauna, în Rusia, actul oficial al canonizării sfinţilor. Conform tradiţiei ortodoxe, poporul creştin „simte” intuitiv sfinţenia. Am văzut că nici criteriile de canonizare nu sunt infailibile. De fapt, ceea ce provoacă un proces de canonizare, este chiar cultul spontan al poporului faţă de oamenii care au murit în miros de sfinţenie; în mai multe rânduri poporul rus le-a impus autorităţilor bisericeşti ezitante canonizarea oficială a unui sfânt. Acesta a fost şi cazul primilor doi sfinţi ruşi canonizaţi, prinţii Boris şi Gleb.

În orice caz, canonizarea oficială ar trebui să vina ca o confirmare a canonizării populare, a cultului spontan revenit celui adormit, din partea crestinilor. Aceasta este o consecinţă a principiului ortodox conform căruia Biserica este un întreg, o uniune în credinţă, iubire şi luminare de la Duhul Sfânt, a celor ce cunosc adevărul.

O mare libertate guverna canonizarea în vechea Rusie: fiecare mănăstire, fiecare eparhie avea lista sa de sfinţi, diptice particulare. Într-adevăr, fiecare episcop şi uneori egumenii marilor mânăstiri, au avut dreptul de a face canonizări locale, prin simpla prezentare, în ultimă instanţă, patriarhilor. Mai târziu, în sec. XIII-XIV, mitropolitul de Kiev şi de Moscova a obţinut dreptul de a canoniza, fără autorizaţie din partea Constantinopolului.

Începând cu epoca lui Ivan IV cel „Groaznic”, Mitropolitul şi Patriarhul Moscovei, au susţinut din ce în ce mai mult dreptul lor de instanţă supremă în procesul de canonizare, precum şi limitarea drepturilor locale ale episcopilor.

Sfântul Sinod, începând cu epoca lui Petru cel Mare, a accentuat în continuare această tendinţă de centralizare. Nu se putea face canonizarea oficială fără aprobarea Sfântului Sinod, confirmată de către împărat. În cele din urmă, de la Revoluţia din 1917 şi abolirea Sfântului Sinod, patriarhul de Moscova şi Sinodul naţional al Bisericii ruse, trebuiau să fie considerate instanţe supreme de canonizare în Rusia.

Trebuie să facem distincţia, în Biserica Ortodoxă, între canonizările ecumenice (pentru care ar trebui să fie o decizie a Consiliului ecumenic), cele naţionale (unde este suficient un patriarh sau un sobor pentru luarea unei decizii) şi cele locale (caz în care se impune decizia unui episcop).

Sfinţii naţionali şi locali nu fac obiectul unui cult oficial în alte locuri sau în alte ţări. În consecinţă, nu toţi sfinţii ruşi sunt veneraţi în Grecia, şi nici toţi sfinţii sârbi în Rusia. Biserica Ortodoxă admite că fiecare popor are sfinţii săi, ca fizionomie proprie.

Există aproximativ 385 de sfinţi ruşi canonizaţi. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost canonizaţi în perioada de dinainte de Petru cel Mare. După acea epocă, Sfântul Sinod fiind sub influenţa raţionalismului occidental, canonizările au fost foarte rare; timp de două secole, au fost doar patru canonizari. Sub Nicolae al II-lea, canonizările s-au înmulţit din nou: aproximativ şapte.

CONCLUZIE

O idee schematică a ceea ce este un sfânt ortodox rezulta, pentru noi, din studierea acestor criterii şi moduri de canonizare: sfântul este un om a cărui sfinţenie, în mod intuitiv simţită de către creştini, se manifestă prin virtuţile sale de eroism şi prin miracole. Semnele darului de Har sunt arătate in plus la dezgropare şi îl fac pe el, pe pământ, martor al Împărăţiei lui Dumnezeu, predicator al prezenţei sale misterioase în Biserică.

Extras din Rugăciune şi sfinţenie în Biserica Rusă, prima ediţie, Ediţiile Cerf, 1950; a doua ediţie extinsă, Bellefontaine (SO 33), 1982.

Tratat: CANONIZAREA ÎN BISERICA ORTODOXĂ RUSA – Elisabeth Behr-Siegel