Despre ARTA POPULARA MEXICANA, cu Rodolfo Herrera Saldana, Insarcinat cu Afaceri Culturale la Ambasada Mexicului din Romania

Arta populară din Mexic este o activitate dinamică, avându-şi rădăcinile în evenimentele istorice, economice, sociale şi artistice. Sociologii consideră că aproximativ zece milioane de persoane lucrează parţial sau total în acest tip de activitate, o mare parte din veniturile lor provenind din vânzarea producţiei artizanale.

În Mexic, cea mai mare parte a produselor de artă populară au două rădăcini: tradiţia culturilor mezoamericane şi influenţele europeană, asiatică şi africană.

Aceasta expoziţie îşi propune să prezinte publicului din România, elementele purtătoare ale unei mari şi vechi tradiţii, rezultat al culturilor care au fuzionat pentru a plămădi ceea ce este astăzi naţiunea mexicană.

Ceramica.

Olăritul este, probabil, meşteşugul cel mai răspândit în Mexic. Alături de textile şi împletitul fibrelor naturale, acestea se constituie în tehnicile de lucru cele mai vechi ce se practicau în Mexic.

Arheologii afirmă că în culturile mezoamericane se fabrica o ceramică de bună calitate, începând chiar cu anul 2300 î.Hr.

Astăzi ceramiştii fabrică obiecte folosind trei tehnici fundamentale: modelajul cu mâna liberă, modelajul cu roata olarului şi modelajul prin turnarea sau presarea lutului în forme ceramice sau de ipsos.

Majoritatea obiectelor produse sunt arse o singură dată, în cuptoare ce folosesc lemn sau cărbune; în locurile unde asemenea tipuri de combustibil lipsesc, arderea se face cu cărbune mineral, gaz, petrol sau energie electrică.

În câteva zone ale ţării, ceramiştii decorează obiectele înainte de prima ardere, şlefuind suprafaţa exterioară sau aplicând un strat subţire de pigmenţi minerali sau de angobă (lut colorat, lichid), apoi finisează suprafaţa până ce aceasta capătă luciu. În alte părţi, ceramiştii aplică elemente decorative pe suprafaţa exterioară a obiectelor, utilizând pigmenţi minerali, acoperindu-le cu un strat de smalţ.

Ţesăturile.

După mărturiile istorice consemnate în Codexuri (registre de evenimente importante sau registre de taxe, realizate din hârtie din coajă de dud sau piele de cerb), în culturile mezoamericane se ţeseau fibre de bumbac şi ixtle (fibre de cactus), în războaie de ţesut ce se fixau la brâu; acestea erau destinate confecţionării îmbrăcămintei.

De asemenea, se foloseau pielea de cerb, iepure sau puma, penele de papagal, vultur şi alte păsări, pentru a se împodobi veşmintele. O dată cu sosirea europenilor, s-au introdus pe Continentul American fibrele de lână, cânepă şi mătase, precum şi războiul european de ţesut, cu pedale. Totuşi, femeile indiene au continuat să folosească războaie de ţesut ce se fixau la brâu (care dăinuiesc până azi).

În prezent, ţesătorii din Mexic folosesc bumbacul şi lâna pentru a ţese pânza folosită la confecţionarea îmbrăcămintei şi a accesoriilor lor vestimentare sau a articolelor de decor pentru locuinţe, iar fibrele de mătase, alături de alte fibre, sunt utilizate pentru a le împodobi.

Sticla.

Sticla ca materie a fost adusă pe Continentul American de către spanioli. Potrivit textelor din secolul al XVI-lea, primul atelier de prelucrare a sticlei de pe continent a fost fondat în oraşul Puebla (la 120 km la sud-est de Ciudad de México), în anul 1552. Materiile prime necesare (nisip silicos, vegetale şi cariere minerale bogate în sodiu şi lemn), se găseau din abundenţă în împrejurimile oraşului.

Curând producţia obiectelor de sticlă a depăşit necesităţile interne şi, spre prima jumătate a secolului al XVII-lea, atelierele de sticlă de la Puebla au exportat obiecte până în Peru, dar şi în Spania. Tehnicile de fabricare din acele timpuri (care se practică şi în zilele noastre) sunt: suflarea în ţeavă, suflarea în formă şi presarea. De asemenea, sticla a fost pigmentată în masă sau smălţuită la suprafaţă.

Cuprul forjat.

Vechii mexicani au cunoscut şi prelucrat obiecte din aur, argint, cupru, plumb, cositor şi bronz. Au cunoscut şi minereul de fier, dar nu-l prelucrau în stare pură, ci numai în aliaje, precum pirita şi hematita. În lumea prehispanică, cuprul a fost metalul cel mai folosit, principala tehnică de prelucrare fiind forja. Azi, această tehnică de lucru se mai întâlneşte doar la Santa Clara del Cobre, în Statul Michoacán.

Aici, în aceste ateliere de forjare, se produc obiecte necesare pentru prelucrarea cărnii şi a dulciurilor. De asemenea, se fabrică obiecte decorative (pahare, farfurii, căni etc.), decorate prin cizelare sau aplicaţii din alte metale.

Lemnul şi vegetalele lăcuite.

Culturile prehispanice au cunoscut tehnicile de lăcuire a suprafeţelor exterioare ale obiectelor confecţionate din lemn de esenţe aromate sau din tărtăcuţe.

Începând cu secolul al XVI-lea, ruta comercială care unea Mexicul cu Insulele Filipine şi Orientul Îndepărtat, Nao de la China (corabia care venea cu mărfuri) a adus în Portul Acapulco tehnologia şi uneltele necesare pentru a relansa această tehnică de lăcuire. Atelierele cele mai importante de lăcuire care funcţionează azi, în Mexic, se găsesc la Olinala, Acapetlahuaya şi Temalacatzingo, în Statul Guerrero; Uruapan, Paracho şi Patzcuaro, în Statul Michoacán; Chiapa de Corzo, în Statul Chiapas.

Tehnica de lăcuire constă în aplicarea de grăsimi vegetale şi animale pe suprafeţele pigmentate, în prealabil, ale obiectelor. Odată aplicate aceste grăsimi, se freacă şi se şlefuiesc suprafeţele până când se obţine luciul. La unele obiecte, înainte de şlefuire se sgrafitează suprafeţele sau se aplică un strat subţire de aur sau argint, pe care se gravează o serie de motive decorative, stilizate.

Alte materiale.

În Mexic se produc şi o mulţime de alte obiecte de artă populară realizate din materiale precum hârtie, zahăr, sârmă şi tablă, argint, aur, frunze de palmier, fibre de cactus, piele etc.

Rodolfo Herrera Saldaña

Însărcinat cu Afaceri Culturale

Ambasada Mexicului în România

– Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, partener media oficial al evenimentului / 2012