“Înălţarea Domnului – bucurie întru nădejdea Învierii” – Diac. Dumitru – Ionuţ Popescu

Scurt istoric

O sărbătoare atestată de aproape 1700 de ani, Înălţarea la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos a fost sărbătorită încă din primii ani ai creştinismului. Cunoscută în popor sub denumirea de „Ispas”, termen provenit din limba slavonă („Supasu” însemnând „Mântuitorul”), sărbătoarea este amintită şi de Constituţiile Apostolice. Însă cea mai veche menţiune a sărbătorii o avem la Eusebiu de Cezareea, în opera „Despre sărbătoarea Paştilor”, scrisă în 332. Aici se menţionează că această sărbătoare nu se ţinea la 40 de zile după Paşti, ci la 50 de zile, o dată cu Rusaliile.

Aceeaşi menţiune o găsim şi în Jurnalul de călătorie a pelerinei Egeria. Despărţirea celor două sărbători s-a produs la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, căci mărturiile Fericitului Augustin (354-430) ne arată că Înălţarea făcea parte din marile sărbători creştine, fiind socotită a fi de origine apostolică. În secolul al VI-lea, Sf. Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare, cum ar fi Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful, compun Canoanele din slujba Înălţării. S-au păstrat predici foarte frumoase la această sărbătoare de la mari predicatori ai Bisericii cum ar fi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Atanasie cel Mare sau Sf. Grigore de Nyssa.

Înălţarea Domnului – mărturii scripturistice

Înălţarea Domnului reprezintă ultimul şi cel de-al cincilea act din ciclul Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi are o importanţă deosebită în tradiţia şi învăţătura creştină, fiind încadrat de Sfântul Apostol Pavel în marile Taine ale operei mântuitoare: Cu adevărat mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume şi S-a înălţat întru Slavă (I Tim. 3, 16).

Evenimentul Înăţării la Cer este relatat atât în Faptele Apostolilor (cap. I, v. 1-12), cât şi în Evangheliile de la Marcu (cap. XVI, v. 14-20) şi Luca (cap. XXIV, v. 36-53), fiind strâns legat de Învierea Domnului şi descoperirile Lui după Înviere. Dacă în Evanghelia după Marcu, Înălţarea lui Hristos la cer este relatată pe scurt, Evanghelia după Luca ne oferă mai multe informaţii în acest sens.

Activitatea lui Iisus Hristos pe pământ s-a încheiat la 40 de zile după Învierea Sa din morţi, când, înconjurat de ucenici, a mers pe Muntele Măslinilor, numit şi Muntele Eleonului şi S-a înălţat la cer. În această perioadă de timp de la Înviere până la Înălţare, Mântuitorul S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi, atât pentru a confirma realitatea Învierii Sale, cât şi pentru a le da ultimele învăţături.

Conform istorisirilor celor patru evanghelişti, după Înviere, Iisus Hristos S-a aratat de nouă ori apostolilor Săi şi femeilor mironosiţe după cum urmează : femeilor mironosiţe care veniseră la mormânt să ungă Trupul Lui cu miresme (Matei XXVIII, 9-10; Luca, XXIV, 10-11), Mariei Magdalena (Ioan XX, 11-18; Marcu XVI, 12, 13), lui Simon Petru (Luca XXIV, 34; Cf. I Cor. XV, 5), la doi ucenici, Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus (Luca XXIV, 13-35; Marcu, XVI, 12-13), apostolilor şi unor ucenici la Ierusalim (Luca XXIV, 36-43), apostolilor dupa opt zile, împreuna cu Toma, la Ierusalim (Ioan XX, 26-29), la şapte Apostoli, în Galileea, la Marea Tiberiadei (Ioan XXI, 1-14), la toti Apostolii pe un munte în Galileea (Matei XXVIII, 16-20), apostolilor în ziua Înaltării Domnului la cer (Luca XXIV, 44-53; Marcu XVI, 15-20). Ca o completare a acestora putem adăuga şi alte trei arătări ale Mântuitorului semnalate de Sfântul Apostol Pavel: arătarea Domnului Hristos la mai mult de 500 de fraţi, posibil în Galileea (I Cor. XV, 6), arătarea Domnului către Iacov, ruda Domnului în Galileea (I Cor. XV, 7) şi către Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XV, 8; Faptele Apostolilor IX, 1-9; XXII, 3-11; XXVI, 9-18).

În ziua Înălţării, Hristos se arată pentru ultima oară ucenicilor Săi. Sfântul Evanghelist Luca arată că Hristos chiar a mâncat în faţa ucenicilor Săi o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere (cap. 24, v. 42), tocmai pentru a-i convinge şi mai mult de realitatea trupului Său înviat. In tot Orientul, până astăzi (şi în ţara noastră), există superstiţia adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înşela cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. El a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au crezut că este Mântuitorul, apoi dovada mâncării şi au crezut. După ce a mâncat, Iisus le-a făgăduit că le va trimite putere de sus (Duhul Sfânt) spre a propovădui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim şi, binecuvântându-i S-a ridicat la Cer.

Sfinţii Părinţi mărturisesc că Hristos a stat zece zile în fiecare loc din Cer, pentru a fi întâmpinat şi slăvit de toate cetele îngereşti şi de toţi sfinţii şi drepţii din Cer. După aceea a stat pe Tronul Slavei Cereşti, de unde va judeca lumea şi apoi a trimis pe Duhul Sfânt pe pământ.

Înălţarea întru Slavă a Domnului presupune înălţarea omului întru slavă

Înălţarea la Cer are o profunzime teologică şi spirituală adâncă, căci nu este numai un act dumnezeiesc, ci are consecinţe ontologice pentru fiinţa umană. Taina Înălţării este o certificare a Învierii dar şi o continuare a acesteia, fiindcă Mântuitorul ridică la Slava veşnică a Sfintei Treimi natura omenească pe care şi-a însuşit-o şi împreună cu ea întreaga umanitate. Cerul despre care vorbim nu are înteles de spaţiu cosmic, căci Dumnezeu depăşeşte realitatea cosmică, ci reprezintă Cerul nevăzut şi necuprins cu mintea al Slavei Dumnezeieşti, despre care Sfântul Apostol Pavel spune „Ochi de om nu a văzut, urechi de om nu au auzit şi la inima omului nu a pătruns ceea ce a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc.

Sintetizând importanţa Înălţării Domnului pentru firea umană, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Ieri mi-ai zis mie, omule, când am păcătuit: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, iar astăzi, îmi spui: Şezi de-a dreapta Mea. De aceea astăzi sărbătorim împreună înălţarea omului la Slava lui Dumnezeu. Prin înălţarea se desăvârşeşte opera de îndumnezeire a omului, se concretizează roadele Învierii şi se pregăteşte lucrarea Duhului Sfânt în lume, astfel încât, deşi această sărbătoare marchează despărţirea vizibilă de Hristos cel Înviat, ea transfigurează bucuria apostolilor întru nădejdea Învierii şi făgăduinţa prezenţei continue a Lui cu cei care vor crede în El „până la sfârşitul veacurilor”.

Sărbătoare a bucuriei întru nădejdea Învierii Sfântul Evanghelist Luca plasează evenimentul Înălţării Domnului la Cer sub semnul unei mari bucurii duhovniceşti. Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie duhovnicească. Bucuria aduce laudă şi rugăciune. Căci spune Sfântul Evanghelist Luca: “pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer”, ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim “cu bucurie mare” şi “erau totdeauna în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 51-53).

În acest sens, Sfântul Isaac Sirul defineşte rugăciunea ca “o bucurie care revarsă mulţumire”. Acest sentiment profund al apostolilor izvorăşte din făgăduinţa Mântuitorul: voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor dar şi din certitudinea veridicităţii Învierii Lui, căci a mâncat împreună cu ei. Certitudinea că Hristos a Înviat şi că El va rămâne alături de ucenicii lui şi, implicit, de toţi cei care vor crede în El reprezintă fericirea duhovnicească a tuturor creştinilor care postulează o fericire veşnică a celor drepţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Această bucurie creştină se deosebeşte de cea trupească, imanentă, căci are ca efect rugăciunea, lauda adusă lui Dumnezeu, fapta bună, iar nu plăcerea biologică a imediatului terestru, desfătarea simţurilor sau a viciilor. Dacă cea dintâi înobilează persoana umană şi o eliberează din sfera terestrului, cea de-a doua îl supune pe om, îl limitează la partea materială şi îi atrofiază puterile spirituale.

Ca şi actul Înălţării la Cer, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos stă sub semnul bucuriei : “iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11). Bucuria duhovnicească de acum este numai o pregustare a fericirii contemplării dumnezeieşti făgăduită celor drepţi: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri (Matei 5, 12).

Înălţarea Domnului are şi o dimensiune eshatologică căci, în Faptele Apostolilor, Sfântul Evanghelist Luca relatează apariţia lângă ucenici a doi îngeri care le-au spus: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus pe care L-aţi văzut înălţându-Se, aşa va şi veni” (Fapte 1, 11). Din acest moment, lucrarea de mărturisire a lui Hristos capătă o dimensiune atemporală, cu timp şi fără timp. Timpul cosmic devine un prilej permanent de mărturie a lui Dumnezeu-Omul, iar valorile temporale trec pe plan secund, sub cârmuirea Providenţei Divine. În acest sens le răspunde Mântuitorului apostolilor : Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Nu putem decide asupra naşterii sau sfârşitului nostru, dar putem hotărî asupra modului în care să trăim. Nu putem controla timpul şi spaţiul, dar putem să-l îndumnezeim, să-i redăm sensul său originar. Moartea biologică este un fenomen incontrolabil şi străin fiinţei umane, dar necesar pentru înălţarea noastră la Cerul Slavei Dumnezeieşti. Toţi cei care adorm întru nădejdea Învierii sau îşi jertfesc viaţa pentru apărarea principiilor evanghelice, sunt înălţaţi întru Împărăţia ce le-a fost făgăduită : Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 10). De aceea, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor.

Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor şi Sărbătoare Naţională a Poporului Român

Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi Sărbătoare Naţională Bisericească. Totodată, Legea 379 / 2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca Sărbătoare Naţională a Poporului Român.

În Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este şi ziua dedicată pomenirii Eroilor neamului. În această zi, în toate bisericile, mănăstirile şi catedralele ortodoxe din ţară şi străinătate se înalţă rugăciuni pentru pomenirea Eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate, apărarea ţării şi întregirea neamului. Slujbele de pomenire se săvârşesc după Sfânta Liturghie şi la cimitirele, troiţele şi monumentele dedicate cinstirii Eroilor neamului.

Secularizarea – decădere a demnităţii fiinţei umane Secularizarea ca fenomen al organizării vieţii individului şi a societăţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista, reprezintă o ameninţare adusă demnităţii persoanei umane. Prostituţia, incestul, corupţia, homosexualitatea, traficul de persoane, violenţa, exploatarea aproapelui în diferite moduri, cămătăria, sunt doar câteva din efectele secularizării, ale degradării fiinţei umane. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt se intensifică prin rugăciunea reciprocă, prin comuniune şi ajutor interuman, dar scade atunci când omul caută exclusiv foloasele materiale, câştigul uşor, plăcerea biologică ca desfătare a simţurilor trupeşti.

Ispita secularizării se vede peste tot unde nu se mai observă sentimentul de respect pentru părinţi, pentru binefăcători, pentru dascălii noştri. Teribilismul din şcoli şi violenţa încă de la vârste fragede sunt câteva din problemele cu care se confruntă astăzi dascălii noştri. Cu cât ne depărtăm mai mult de misiunea şi demnitatea pentru care am fost creaţi, cu atât ne afundăm şi ne închidem în limitele materiei. Mişcările sufleteşti sunt aripile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Şi el poate zbura atât de sus pe cât S-a Înălţat Dumnezeu, adică fără limite. Suntem invitaţi la desăvârşire. Noi înşine suntem propriul nostru hotar. Noi ne limităm şi ne stabilim ţeluri mici, imediate, nedemne pentru menirea cu care am fost creaţi.

Observăm o campanie tot mai acerbă pentru secularizarea tinerilor, fie prin promovarea teoriei evoluţioniste sau încercările de scoatere a relgiei din şcoli, fie prin prezentarea anormalului ca normalitate.

Sfântul Pavel îi atenţiona pe credincioşii vremii sale ca nu cumva să fie înşelaţi de înţelepciunea deşartă a lumii şi de false închinări, de false dogme, de false ontologii umane. Dacă în locul ontologiei îndumnezeirii, a transfigurării trupului şi a sfinţirii sufletului punem idolatrizarea trupului, a decadenţei, nu facem decât să elogiem moartea şi nu Înălţarea Domnului cu trupul la Cer. Sfinţii trebuie să fie modele pentru noi, iar nu diferite personalităţi ale vieţii publice sau artişti. Ei ne învaţă cum şi cât de sus să zburăm. Dacă am vedea lumea prin ochii sfinţilor, am realiza cât de important este să protejăm mediul înconjurător şi am încerca să ieşim din cercul acesta vicios al consumismului.

Înălţarea lui Hristos cu trupul Său la Cer înseamnă o făgăduinţă pentru cei ce vor crede în El, o reafirmare a demnităţii umane şi o invitaţie de ridicare din limitele imediatului terestru la adevărata menire, aceea de a fi desăvârşiti „Fiţi desăvârşiti precum Tatăl vostru din Ceruri desăvârşit este!” (Ioan 5, 48).

Diac. Dumitru – Ionuţ Popescu Biroul de Presă al Patriarhiei Române